Dante pe americăneşte: autor de „self-help book”

Acum cîteva săptămîni a apărut în „The Wall Street Journal” un articol simpatic despre Divina Comedie văzută ca „the most astonishing self-help book ever written”, cea mai uimitoare carte automotivațională scrisă vreodată”. Autorul, Rod Dreher, este un ziarist dinamic, pasionat de teme culturale, gastronomice şi religioase, colaborator constant la „The American Conservative”.
Gazetarul nu se dezminte în strategiile de atragere a publicului spre ce are el de zis. Tonul exaltat, incendiar, cu care vorbeşte despre Dante ca despre explozia conductei de gaz din centrul oraşului, sau ca despre accidentul de maşină de pe strada de-alături, îşi are beneficiile sale de simpatie. Important e să-ţi aduci subiectul spre zilele noastre, să-l scoţi pe poetul italian din conul de umbră baroc-medievală, pentru a-l transforma într-un Superman sau Spiderman postmodern. „He writes a book about his to-hell-and-back trek, and it’s an instant best-seller, making him beloved and famous”. („Scrie o carte despre drumul său în infern și înapoi, cartea este un mare succes, iar autorul devine iubit și celebru”). În fapt, Dante a murit exilat şi cu averea confiscată, la Ravenna. Capodopera lui a circulat în primele două secole fragmentar şi aleatoriu, prin manuscrise. Nu exista pe vremea aceea tiparul, aşadar nici noţiunea de best-seller editorial.
Înflăcărarea jurnalistului continuă pe pasaje întinse. Informaţiile de popularizare se împletesc cu hiperbola senzaţionalistă: „In its day, it’s worth recalling, the poem was a pop-culture blockbuster. Dante wrote it not in the customary Latin but in Florentine dialect to make it widely accessible. He wasn’t writing for scholars and connoisseurs; he was writing for commoners. And it was a hit”. („La vremea sa, merită menționat, poezia s-a bucurat un mare succes popular. Dante nu a scris-o în latină ci în dialect florentin pentru a o face accesibilă publicului larg. Dante nu a scris pentru învățați sau pentru cunoscători; a scris pentru mase. Iar acest lucru i-a conferit faimă”). Poemul medieval prezentat ca o baladă rock sau ca un pop hit are toate elementele să ne contrarieze.
Discursul începe să sune mai autentic şi convingător acolo unde autorul vine către propriile sale experienţe: s-a întors după mulţi ani în orăşelul natal, pentru a fi alături de sora lui bolnavă de cancer. Ajuns într-o situaţie limită, îşi pune întrebări despre drumul în viaţă, reuşitele şi eşecurile pe care le-a avut, opţiunile pe care a trebuit să le facă. „The tale of my sister Ruthie’s grace-filled fight with cancer and the love of our hometown that saw her through to the end changed my heart – and helped to heal wounds from the teenage traumas that had driven me away. But things didn’t work out as I had expected or hoped. By last fall, I found myself struggling with depression, confusion and chronic fatigue – caused, according to my doctors, by deep and unrelenting stress. My rheumatologist told me that I had better find some way to inner peace or my health would be destroyed”. („Povestea surorii mele, Ruthie, și lupta ei gentilă cu cancerul, precum și dragostea cu care a fost înconjurată în orașul ei natal până la final, mi-a schimbat atitudinea – și m-a ajutat să-mi vindec rănile din vremea adolescenței, răni care m-au ținut deoparte. Însă lucurile nu și-au urmat cursul sperat și așteptat de mine. Toamna trecută m-am trezit luptând cu depresia, confuzia și oboseala cronică – cauzate, după spusele medicilor, de prea mult efort. Reumatologul meu m-a sfătuit să-mi găsesc calea spre pacea interioară, în caz contrar sănătatea îmi va fi distrusă”).
A intrat într-o librărie, a deschis la nimereală cartea lui Dante şi a constatat surprins că, şi acolo, eroul principal se confruntă cu o criză existenţială, tipică pentru jumătatea vieţii. Îi taie calea trei animale fioroase, protagonistul ar vrea să urce spre lumină dar nu mai poate, e disperat şi nu ştie încotro s-o apuce. „Dante’s search for deliverance propels him on a purpose-driven pilgrimage from chaos to order, from despair to hope, from darkness to light and from the prison of self to the liberty of self-mastery”. („Căutarea mântuirii l-a îndrumat pe Dante să facă un pelerinaj de la haos spre ordine, de la disperare spre speranță, de la întuneric spre lumină și de la încătușare spre libertatea autocontrolului”).
Rod Dreher s-a scufundat în lectura cărţii, care l-a ajutat să-şi reechilibreze viaţa. I-a dat sugestii cum să privească mai atent în jur, pentru a cunoaşte realitatea în consistenţa sa autentică. Unele sfaturi pe care Dante le primeşte de la mentorul său Virgiliu seamănă izbitor cu cele primite de gazetarul confruntat cu primejdia depresiei. „At our first meeting, my therapist told me that I couldn’t control other people or events, but, by the exercise of my free will, I could control my response to them”. „Încă de la prima noastră întâlnire, terapeutul mi-a spus că nu voi putea să controlez nici oamenii și nici evenimentele, dar, prin exercițiul liberului arbitru, voi putea să-mi controlez reacțiile”. Studierea Divinei Comedii i-a oferit medicamentul artistic ideal.
Spirit altruist şi extravertit, Rod Dreher a trecut să-şi împărtăşească experienţele danteşti cu cititorii pe blog. Într-un şir amplu de însemnări, s-a apucat să descîlcească versurile din Purgatoriu, pe care l-a tratat ca pe-un volum de uz gospodăresc. Ideea lui e izbitor de simplă. Aşa cum învăţăm dintr-o carte de bucate să gătim, iar dintr-o carte de grădinărit să plantăm copaci, putem deprinde şi de la Dante arta de-a trăi frumos şi curat. Divina Comedie nu e despre trecut, ci despre viaţa noastră de-acum, ne îndeamnă să avem curajul de-a ne schimba în bine. Rezultatele n-au întîrziat să apară. Răspunsurile entuziaste şi comentariile publicului s-au înteţit. „One reader wrote to say that she quit a three-decade smoking habit while reading Purgatory over Lent, saying that the poem helped her to think of her addiction as something that she could be free of, with God’s help. «I’ve had the sensation of maddeningly stinging, prickling skin during the nicotine withdrawal phase when I’ve tried to quit before», she said, «but reading Dante helped me to imagine the sensation as a cleansing fire»”. („Una dintre cititoare ne-a scris că a reușit să se lase de fumat după trei decenii în timp ce citea Purgatoriul, în timpul postului, mărturisind că poezia a ajutat-o să considere această dependenţă ca ceva de care se poate elibera cu ajutorul lui Dumnezeu. «Aveam o senzație înnebunitoare de mâncărime și usturime a pielii în timpul sevrajului ori de câte ori încercasem să mă las de fumat», mărturisește cititoarea, «dar citindu-l pe Dante, mi-am imaginat acea senzație ca un foc purificator»”).
După Dante politician, poet, istoric, filosof, teolog, lingvist, ezoteric sau erou de roman poliţist, iată acum o nouă faţetă a sa, descoperită de cititorii de peste ocean: Dante ca autor de „self-help book”. Aplicaţiile în viaţa practică americană din secolul XXI a unor învăţăminte incluse în terţinele medievale italiene ne arată că marea literatură e capabilă de drumuri foarte lungi, în timp şi spaţiu, ajungînd unde nici nu ne închipuim.

Teaching Dante, în continuare

Ziaristul Rod Dreher îşi continuă aventurile sporovăielilor pe blogul „The American Conservative”. Orice i se întîmplă de-a lungul zilei, omul reuşeşte s-o lege în vreun fel de Dante. Dacă are de condus maşina cîteva ceasuri, pe o distanţă lungă, ascultă fireşte înregistrarea terţinelor celebre. Cînd şade la masă, închină paharul de vin ori savurează friptura, gîndul îi zboară la versurile medievale. Sau cel puţin asta ne declară. De-aici şi pînă la a se-ntreba demonstrativ How To Teach Dante To High Schoolers (Cum să predai Dante elevilor de liceu) era o distanţă de-un pas. Naivitatea lui – cînd e dusă la exces – merită să fie totuşi examinată pentru a fi corectată. Iată-l prezentîndu-le adolescenţilor, în mod stîlcit şi parţial, trei situaţii celebre din Divina Comedie. „At least three of the damned the pilgrim meets in Hell symbolize things considered virtuous in today’s world. Francesca followed the passions of her heart, yet she is damned. Brunetto Latini advises Dante to set his course through life by his own stars, and he will succeed. Ulysses exercised boundless curiosity and a craving for discovery — yet is punished for it. Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” („Cel puțin trei dintre damnații întâlniți de pelerin în drum spre infern simbolizează lucruri considerate în ziua de azi ca fiind virtuți. Francesca și-a urmat pasiunea inimii și totuși este pedepsită. Brunetto Latini l-a sfătuit pe Dante să-și urmeze destinul căci este scris în stele și va reuși. Ulise și-a satisfăcut nelimitata sa curiozitate și dorință de descoperire – și totuși a fost pedepsit. Urmează-ți inima, crede în tine, urmărește-ți visele – acestea sunt îndemnuri pe care cultura populară le propovăduiește. De ce Dante le-a condamnat?”)
Bieţii şcoleri – în faţa cărora s-ar pomeni vorbind Rod – ar cam avea de furcă să-i răspundă la asemenea întrebări inepte. Toate trei denotă cunoaşterea părtinitoare a unor personaje danteşti celebre. Francesca – eroina cîntului V din Infern – şi-a urmărit, ce-i drept, pasiunea inimii, dar asta a condus-o la amorul ilegitim pentru cumnatul Paolo. Atît în Evul Mediu italian, cît şi în Postmodernismul american, adulterul incestuos riscă uneori să fie sancţionat de soţul încornorat: dincolo cu spada, dincoace cu carabina. Nimic surprinzător în ordinea lucrurilor. Admirabil e mai ales felul în care Dante a ştiut să dozeze, în poezie, tensiunea dintre osîndă şi milă, dintre raţiune şi pasiune. Francesca a greşit şi e pedepsită, deşi e compătimită, căci a fost subjugată de iubire. Să vezi în toate astea doar banalul „follow your heart” („urmează-ți inima”) denotă o lectură vulgar de simplă, deformatoare.

Ipostaze aparent incompatibile

În cîntul XV din Infern, protagonistul Dante se întîlneşte cu fostul său magistru, Brunetto Latini. Revederea neaşteptată îi smulge o exclamaţie de surprindere: „siete voi qui, ser Brunetto?”. La fel de mult se bucură şi bătrînul învăţător, acum decăzut într-un hal fără de hal, însă fericit să-şi încurajeze fostul învăţăcel şi să-i prezică un destin glorios peste veacuri, dacă va avea curajul de a-şi urma steaua norocoasă („Ed elli a me: ‘Se tu segui tua stella, / non puoi fallire a glorïoso porto, / se ben m’accorsi ne la vita bella’”). La elogiile primite, Dante răspunde cu o la fel de emoţionantă confesiune de recunoştinţă, faţă de scumpa imagine paternă a celui care în lumea de zi cu zi l-a învăţat cum omul se eternizează (“ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora, / la care e buona imagine paterna / di voi quando nel mondo ad ora ad ora / m’insegnavate come l’uom s’etterna”).
Întregul pasaj, de-o impresionantă vibraţie sufletească, e totuşi contrabalansat de postura în care se află Brunetto în Infern şi de păcatul pentru care este sancţionat. De fapt sîntem în Cercul al VII-lea, unde sînt osîndiţi homosexualii. Ei aleargă fără încetare, biciuiţi de-o veşnică ploaie de foc. Alături de Brunetto se mai frămîntă şi alte nume de vază ale acelor vremuri: Priscian, d’Accorso, episcopul de’ Mozzi, iar ceva mai încolo nobilii Rusticucci, Tegghiaio şi Guido Guerra. A curs multă cerneală în paginile comentatorilor, care s-au străduit să explice, de-a lungul anilor, cum de-a reuşit Dante să juxtapună, în versurile sale, două ipostaze aparent incompatibile: admiraţia sublimă faţă de un magistru mort şi conotaţia degradantă, infamantă, a viciului său pedepsit. Un analist recent, Riccardo Scrivano, care a recitit cu atenţie întregul cînt XV, ne propune să nu căutăm o rezolvare unilaterală, prin ştergerea culpei lui Brunetto, sau prin relativizarea admiraţiei lui Dante: „nu putem concilia cu forţa ceea ce nu trebuie conciliat: aşadar e neavenit să credem că îl explicăm pe Brunetto negînd păcatul ori compătimirea lui Dante”. Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt. Divina Comedie ne prezintă o realitate problematică, de multe ori delicată şi contradictorie.
În faţa acestei mirabile complexităţi artistice a poeziei danteşti, jurnalistul Rod Dreher amputează conotaţiile pasajului şi ne vorbeşte înflăcărat numai despre îndemnul lui Brunetto: „believe in yourself” („crede în tine”). Lectura lui e vulgar de simplă, deformatoare.

Ulise – un personaj controversat

În cîntul XXVI din Infern, Dante priveşte, înclinat de pe o punte, în străfundul bolgiei unde sînt torturaţi sfătuitorii de înşelăciune. Acolo strălucesc o mulţime de luminiţe, ca licuricii în adîncul văii, la lăsarea întunericului într-o seară de vară. Virgiliu îi explică: înăuntrul flăcărilor sînt spiritele păcătoase, fiecare se înfăşoară în ceea ce îl arde („Dentro dai fuochi son li spirti; / catun si fascia di quel ch’elli è inceso”). În timpul vieţii, aceşti păcătoşi au acţionat pe ascuns, i-au învăţat pe alţii să trişeze – acelaşi comportament îl au şi după moarte, numai că pavăza le este şi tortură. Într-un rug înalt se frămînă laolaltă Ulise şi Diomede, pentru trei mari înşelăciuni: povestea calului troian, cu care prin minciună au deschis porţile cetăţii asediate; ademenirea la război a lui Ahile, care şi-a pierdut apoi viaţa; furtul – prin trădare – al statuii sacre, care o reprezenta pe Palas Athena şi proteja cetatea Troia:

58.       „e dentro da la lor fiamma si geme
l’agguato del caval che fé la porta
onde uscì de’ Romani il gentil seme.
61.       Piangevisi entro l’arte per che, morta,
Deïdamia ancor si duol d’Achille,
e del Palladio pena vi si porta”.

Acest personaj controversat, pe care Virgiliu îl numeşte în Eneida „urzitor de nelegiuiri” („scaelerum inventor”), este preluat de Dante şi transformat într-un erou renascentist avant la lettre. Sub noua sa înfăţişare, Ulise nu mai revine niciodată în Ithaca. El renunţă de bună-voie la patrie, la familie – nu-l împiedică de la asta nici duioşia pentru fiul său, nici mila pentru bătrînul său tată, nici iubirea datorată Penelopei – şi porneşte din Troia în direcţia geografică opusă, pentru a descoperi lumea, viciile umane şi virtutea. Însoţit de-o mînă de oameni credincioşi, pe-o navă, el sfidează toate limitele. Încalcă voinţa zeilor şi trece de coloanele lui Hercule, ce marcau sfîrşitul lumii. Atunci cînd tovarăşii lui ezită, istoviţi şi descurajaţi, îi îmbărbătează cu vorbe memorabile: gîndiţi-vă la gloria strămoşilor voştri, n-aţi fost făcuţi să trăiţi ca animalele, ci pentru a urma virtutea şi cunoaşterea.

118.     „Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza.”

Eroul civilizator dantesc îşi plăteşte îndrăzneala cu viaţa. Un vîrtej imens de ape îi răsuceşte ambarcaţiunea, o răstoarnă şi-o aspiră în adîncuri.
Aceeaşi ambivalenţă tensionată o găsim aşadar în figura lui Ulise. El este un şarlatan legendar, condamnat pentru faptele sale de pomină la flăcările Infernului, de unde Dante îl recuperează pe moment şi îl înnobilează cu o traiectorie eroică. Aventura sa, de explorare a limitelor umane, se petrece pe mare, într-un zbor nebun („folle volo”), care sfidează şi încalcă legile impuse de zeităţi. Nebunia personajului vine să indice, încă o dată, firea sa transgresivă.

Personaje danteşti polimorfe

Aceasta este marea performanţă artistică a poetului italian medieval. El demonstrează virtuozitatea de-a crea personaje substanţiale şi polimorfe. Francesca da Rimini este, în acelaşi timp, o adulteră şi o iubită diafană. Brunetto Latini este, în acelaşi timp, un magistru venerat şi un homosexual fugărit de grindina flăcărilor. Ulise este, în acelaşi timp, un inventator de nemernicii, ireverenţios faţă de autoritatea divină, şi un erou cu spirit de sacrificiu pentru binele omenirii.
Dualitatea structurală a unor asemenea personaje este însă amputată de jurnalistul Rod Dreher. Acesta le percepe doar latura „pozitivă” şi se miră că autorul le-a condamnat la supliciile Infernului. El încearcă apoi să-şi extindă observaţia inadecvată spre concluzia unei desuetudini a poetului italian: „Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” („Urmează-ți inima, crede în tine, urmărește-ți visele – acestea sunt îndemnuri pe care cultura populară le propovăduiește. De ce Dante le-a condamnat?”) Simplu: pentru că în poezia lui Dante există mai mult de-atît!
Falsa problematizare este eroarea pedagogică în care profesorul mediocru eşuează mereu. El le pretinde bunăoară elevilor să argumenteze astfel: „Explicaţi de ce viaţa oamenilor este mai fericită sau mai nefericită, de cînd cercetătorii au stabilit că pămîntul e plat şi stă în centrul universului”. Unii demonstrează „fericirea” existenţei umane, alţii „nefericirea” ei. Dar nimeni nu se răzvrăteşte împotriva premiselor false, care îi sînt impuse arbitrar. Căci educaţia opacă e repetitivă şi obedientă. Nu încurajează rebeliunea şi subversiunea. Orice ziarist cu un pospai de lectură visează la autoritatea catedrei.