Sufletele copiilor la Dante

Printre aspectele cele mai impresionante din Divina Comedie se află modul în care Dante contopeşte meditaţia raţională şi fantezia artistică: felul în care pune laolaltă ştiinţa şi poezia. Un exemplu concludent îl găsim oprindu-ne pe scurt la situaţia copiilor văzuţi de-a lungul expediţiei în lumea de-apoi.
Limbul este un spaţiu ciudat, la marginea Infernului, care cuprinde spiritele marilor filosofi, scriitori, medici şi înţelepţi ai Antichităţii. Ei au trăit în afara dreptei credinţe şi n-au cunoscut botezul, care e poarta spre mîntuire. Osînda lor e doar de natură spirituală, stau şi oftează după lumina divină ce le e refuzată pentru totdeauna: “sanza speme vivemo in disio” (fără speranţă trăim cu dorinţa). Aici, după ce eroul principal s-a oprit să asculte, nu se auzeau deloc plînsete, ci doar suspine care făceau să tremure bezna eternă. Asta se întîmpla din cauza durerii lipsite de tortură fizică, pe care o resimţeau mulţimile ce erau multe şi mari, de copii şi de femei şi de bărbaţi:

25.       “Quivi, secondo che per ascoltare,
non avea pianto mai che di sospiri
che l’aura etterna facevan tremare;
28.       ciò avvenia di duol sanza martiri,
ch’avean le turbe, ch’eran molte e grandi,
d’infanti e di femmine e di viri”.

Potrivit exigenţelor creştine, lipsa botezului blochează oricui drumul spre mîntuire. Copiii morţi înainte de vreme n-au comis păcate individuale, dar n-au avut oportunitatea de-a se spăla de păcatul originar. Salvarea le e refuzată dintr-o cauzalitate teologică, dar ispăşirea le e atenuată într-o zonă de suferinţă limitată.
Situaţia se complică însă datorită faptului că, înainte de venirea lui Isus, botezul nu era practicat. Aşa se face că în cîntul XXXII al Paradisului sînt oferite noi explicaţii asupra condiţiei copiilor după moarte. Empireul, care constituie poarta de acces spre tronul lui Dumnezeu, are forma unui trandafir alb cu numeroase petale şi structura ierarhică a unui amfiteatru. În vîrful său, pe locul cel mai glorios, şade Sfînta Fecioară pentru rolul ei fundamental în mîntuirea credincioşilor. La picioarele ei stă Eva, strămoaşa originară. Pe treptele următoare sînt Rahela, Beatrice, iar apoi Sara, Rebeca, Iudita şi alte evreice venerate ale Vechiului Testament. Pe partea cealaltă pot fi văzuţi Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfîntul Francisc, Sfîntul Benedict, Sfîntul Augustin şi alţii.
O linie orizontală desparte trandafirul alb la jumătate. În partea inferioară stau copiii, la rîndul lor separaţi în funcţie de apartenenţa la creştinism: în stînga cei născuţi înainte de Cristos, în dreapta cei născuţi după Cristos. Călăuza din acea împrejurare a protagonistului, anume Sfîntul Bernard, îl lămureşte pe Dante că în acest ţinut nimic nu poate fi întîmplător, aşa cum nu-şi află locul nici tristeţea, ori setea, ori foamea: căci prin legea eternă s-au stabilit toate cîte le vezi, încît toate se potrivesc pe deplin, aşa cum stă inelul pe deget. Şi prin urmare lumea aceasta fericită, în viaţa adevărată nu e fără de cauză pe o treaptă mai mult sau mai puţin onorată.

52.       “Dentro a l’ampiezza di questo reame
casual punto non puote aver sito,
se non come tristizia o sete o fame:
55.       ché per etterna legge è stabilito
quantunque vedi, sì che giustamente
ci si risponde da l’anello al dito;
58.       e però questa festinata gente
a vera vita non è sine causa
intra sé qui più e meno eccellente”.

Dar cum şi-au găsit totuşi drumul spre Paradis copiii nebotezaţi? Poetul identifică trei perioade succesive în istoria omenirii. În prima etapă, care s-a întins de la Adam la Avraam, virtutea părinţilor se răsfrîngea asupra copiilor, încît mîntuirea era transmisibilă. În a doua etapă, de la Avraam la Isus, circumcizia băieţilor era condiţia necesară, pe cînd în cazul fetelor se prelungea situaţia precedentă. După primirea graţiei, prin venirea lui Isus, botezul a devenit clauza obligatorie pentru accederea tuturor la fericirea eternă.

76.       “Bastavasi ne’ secoli recenti
con l’innocenza, per aver salute,
solamente la fede d’i parenti;
79.       poi che le prime etadi fuor compiute,
convenne ai maschi a l’innocenti penne
per circuncidere acquistar virtute;
82.       ma poi che ‘l tempo de la grazia venne,
senza battesmo perfetto di Cristo
tale innocenza là giù si ritenne”.

Aşa se face că, în era Vechiului Testament, copiii morţi aveau acces direct la Paradis prin intermediul virtuţii părinţilor sau, ulterior, cu ajutorul circumciziei. Dar, după sosirea Mîntuitorului, copiii rămaşi nebotezaţi sfîrşesc în Limbul infernal.
Ciudăţenia care ni se prezintă este că mîntuirea e obţinută nu prin virtutea proprie, ci prin „transfer” de la părinţi. Sfîntul Bernard îi explică lui Dante că, mai jos de treapta care desparte la jumătate trandafirul Empireului, sufletele nu se mai află ca urmare a meritelor, fiindcă toate şi-au sfîrşit viaţa înainte de-a avea posibilitatea să aleagă între bine şi rău. Poţi înţelege limpede asta din chipurile şi vocile de copii, dacă îi priveşti şi îi asculţi cu luare aminte.

40.       “E sappi che dal grado in giù che fiede
a mezzo il tratto le due discrezioni,
per nullo proprio merito si siede,
43.       ma per l’altrui, con certe condizioni:
ché tutti questi son spiriti asciolti
prima ch’avesser vere elezioni.
46.       Ben te ne puoi accorger per li volti
e anche per le voci puerili,
se tu li guardi bene e se li ascolti”.

Prin această abordare poetul italian se desparte de gînditorii vremii sale. Aşa cum sublinia Bruno Nardi, „teologii medievali afirmă că oamenii, la ziua judecăţii de apoi, vor învia cu toţii în deplinătatea puterilor şi în vigoarea anilor tinereţii, fără defectele inerente bătrîneţii sau copilăriei” (vezi I bambini nella candida rosa dei beati, în vol. Nel mondo di Dante). Însă autorul florentin îşi colonizează Paradisul cu imaginile catifelate ale copiilor inocenţi, care umplu de viaţă, prin lumina lor blîndă şi sunetele armonioase, ţinutul metafizic.
Şi totuşi copiii nu se află cu toţii de-a valma în Paradis, ci sînt diferenţiaţi între ei. Cum e posibil aşa ceva şi după ce criteriu sînt departajate oare sufletele infantile? Versurile ne-o explică: regele, datorită căruia acest ţinut se odihneşte cuprins de-atîta iubire creştină şi atîta bucurie, încît nici o voinţă nu îndrăzneşte să pretindă mai multe, creînd orice minte după vesela sa înfăţişare, înzestrează în mod diferit cu harul divin, după bunul său plac; iar aici e destul să iei în seamă efectul, pentru a te convinge că astfel stau lucrurile.

61.       “Lo rege per cui questo regno pausa
in tanto amore e in tanto diletto,
che nulla volontà è di più ausa,
64.       le menti tutte nel suo lieto aspetto
creando, a suo piacer di grazia dota
diversamente; e qui basti l’effetto”.

Iar asta e notat limpede şi explicit în Sfînta Scriptură, cu fraţii gemeni care s-au urît încă din burta mamei. De aceea, la fel ca şi culoarea părului, măreaţa lumină pe bună dreptate îi încoronează cu harul său pe cei aleşi. (În Geneza 25 se relatează despre Rebeca, rămasă grea cu Esau şi Iacob. „Copiii se băteau în pîntecele ei” şi, cînd s-au născut, unul avea părul roşu, iar celălalt negru. Aşa cum voinţa Domnului îi distinge pe copii încă dinainte de naştere, la fel îi deosebeşte şi după moarte, cînd le cîntăreşte virtutea.)

67.       “E ciò espresso e chiaro vi si nota
ne la Scrittura santa in quei gemelli
che ne la madre ebber l’ira commota.
70.       Però, secondo il color d’i capelli,
di cotal grazia l’altissimo lume
degnamente convien che s’incapelli”.

Aşadar fără merite dobîndite prin comportarea lor sînt plasaţi copiii pe trepte diferite, ei deosebindu-se doar prin acuitatea lor iniţială.

73.       “Dunque, sanza mercé di lor costume,
locati son per gradi differenti,
sol differendo nel primiero acume”.

Textul dantesc poate fi interpretat pe cel puţin două direcţii de semnificaţie. Nu se înşeală cei ce subliniază „bunul plac al harului divin”: Dumnezeu îşi păstrează întreaga autoritate şi putere de-a decide, în privinţa copiilor, cine merită mai multă sau mai puţină graţie divină, cine e îndreptăţit la o onoare mai mare sau mai mică pe lumea cealaltă. Judecata Domnului este de necercetat pentru mintea umană şi nimeni, printre fiinţele muritoare, nu e îndrituit să pătrundă logica sau temelia acestei elaborări. O asemenea explicare a versurilor Divinei Comedii e pe deplin justificată şi respectă gîndirea autorului, chiar dacă pune un accent mai pronunţat asupra laturii sale mistice.
O descifrare mai spectaculoasă, care subliniază al doilea element al ecuaţiei, anume diversitatea ireductibilă a oricărei fiinţe omeneşti în parte, i se datorează lui Bruno Nardi. „Dante a înţeles, mai bine decît teologii vremii sale, că orice copil posedă, fie şi numai în stare latentă, propria sa individualitate şi personalitate, care e temelia, stabilită de natură, pentru toate inegalităţile sociale. Naturalei inegalităţi în gradul de nobleţe, el face să-i corespundă o diferită atribuire a harului. (…) De fapt harul respectă diversa fizionomie psihologică a fiecărui copil şi diversa personalitate care se ascunde potenţial în fiecare dintre ei”. Pe această traiectorie explicativă se insistă mai curînd pe raţionalismul exacerbat al poetului italian, care îşi prelungeşte demersurile euristice pe tărîm filosofic.
Dante a fost, la urma urmelor, mai aproape de teologie sau de filosofie în versurile sale? Răspunsul poate să difere, în funcţie de persoana celui care încearcă o clarificare a acestei dileme. Mai importantă decît indicarea unei soluţii unilaterale este semnalarea complexităţii mirabile a unui mod de gîndire artistică.