Măiestrie artistică la Dante

Hipotipoza este un procedeu literar constînd în prezentarea de imagini expresive, uneori prin acumulare de detalii neobişnuite. Cu ajutorul ei se conferă aspect concret unei idei abstracte. Quintilian considera hipotipoza o descriere atît de vie, prin intermediul limbajului, încît ne creează impresia că vedem obiectele, ne transformă din ascultători ai textului în spectatori. Umberto Eco a trecut în revistă diversele ei variante: există „hipotipoze prin denotaţie (ca atunci cînd se afirmă că între un loc şi altul există o distanţă de douăzeci de kilometri), prin descriere detaliată (ca atunci cînd se spune despre o piaţă că are o biserică pe dreapta şi un palat vechi pe stînga – dar tehnica respectivă poate atinge stadii de extremă minuţie şi rafinament, cum se întîmplă în anumite pasaje din Robbe-Grillet), prin enumeraţie (şi să ne gîndim la catalogul oştirilor de sub zidurile Troiei, oferit de Homer în Iliada, sau la catalogul cu adevărat bulimic al obiectelor din bucătăria lui Leopold Bloom, în penultimul capitol din Ulysses), prin acumulare de evenimente sau personaje, care produc viziunea spaţiului unde se petrec aceste lucruri (şi se pot găsi excelente exemple la Rabelais)” (vezi A spune cam acelaşi lucru, ed. rom., p. 199).
Să urmărim în continuare felul cum Dante s-a slujit, în Evul Mediu, de virtuţile acestui instrument retoric. Cîntul XXIII al Purgatoriului e ocupat de sufletele celor ce-au păcătuit prin lăcomie. La început se-aude doar cîntecul unui psalm de glorificare a lui Dumnezeu, amestecat cu hohote de plîns. Îndată mai apoi, cum se mişcă peregrinii îngînduraţi şi, văzînd pe drum lume necunoscută, o privesc şi trec mai departe, astfel venea destul de grăbită în urma celor trei poeţi (Dante, Virgiliu şi Staţiu) o mulţime tăcută şi pioasă, îi privea şi trecea înainte. Fiecare avea ochii înfundaţi şi întunecaţi, era galben la faţă şi aşa de slab că pielea i se prelingea pe oase.

16.       „Sì come i peregrin pensosi fanno,
giugnendo per cammin gente non nota,
che si volgono ad essa e non restanno,
19.       così di retro a noi, più tosto mota,
venendo e trapassando ci ammirava
d’anime turba tacita e devota.
22.       Ne li occhi era ciascuna oscura e cava,
palida ne la faccia, e tanto scema
che da l’ossa la pelle s’informava”.

Protagonistul medita: nu cred că s-a făcut atît de scheletic Eresiton, de la nemîncare, cînd s-a temut mai mult. (Conform mitologiei, fiindcă a tăiat un arbore sfînt, Eresiton a fost pedepsit să sufere o foame cruntă. După ce-a mîncat tot ce i-a ieşit în cale, s-a hrănit cu propria sa carne.) Şi Dante se gîndea în sinea lui: aşa arătau şi evreii ce-au pierdut Ierusalimul, pe cînd Maria lui Eleazar şi-a devorat copilul. (Potrivit lui Flavius Josephus, pe vremea cînd romanii au asediat Ierusalimul, locuitorii cetăţii au suferit o penurie atît de cruntă, încît o femeie şi-a mîncat propriul copil.)

25.       „Non credo che così a buccia strema
Erisittone fosse fatto secco,
per digiunar, quando più n’ebbe tema.
28.       Io dicea fra me stesso pensando: «Ecco
la gente che perdè Ierusalemme,
quando Maria nel figlio diè di becco!»”.

Ochii celor lacomi păreau nişte inele goale, lipsite de pietrele scumpe: cine citeşte pe chipul oamenilor cuvîntul OMO, lesne-ar fi recunoscut aici „M”-ul. (După o idee medievală, pe faţa unei persoane cei doi ochi reprezintă literele „O”, iar nasul, sprîncenele şi oasele obrazului vin să formeze litera „M”. Aşadar ochii păcătoşilor erau aşa înfundaţi în orbite, încît ieşeau în evidenţă oasele dimprejur).

31.       „Parean l’occhiaie anella sanza gemme:
chi nel viso de li uomini legge «omo»
ben avria quivi conosciuta l’emme”.

Hipotipoza care pictează suferinţa extremă – transmisă de profilul scheletic al păcătoşilor lacomi – se concentrează în imaginea ochilor adînciţi în găvane. Focalizarea e înlesnită de conturul familiar al lui “M”, suprapus peste cei doi “O”. Grafia alfabetului consolidează imaginaţia, în trasarea chipului descărnat.
Proiecţia obsedantă a celor doi ochi scufundaţi în orbite este prefigurată de o gradaţie stilistică. Ritmul expresiei este dual. Păcătoşii din alai privesc şi nu se opresc („si volgono”, „non restanno”), venind şi trecînd („venendo e trapassando”), mulţimea de suflete e tăcută şi pioasă („tacita e devota”), osîndiţii au privirea înfundată şi întunecată („oscura e cava”), iar faţa lor e palidă şi slabă („palida ne la faccia, e tanto scema”). Poveştile mitologice reamintite sînt în număr de două: cea a lui Eresiton şi cea a Mariei lui Eleazar. Figura retorică prin intermediul căreia conceptul este divizat şi exprimat prin două elemente asemănătoare, legate prin conjuncţia „şi”, se numeşte hendiadă. Trebuie subliniată structura copioasă a hendiadei, care în aceste pasaje include o pereche de verbe la indicativ prezent, o pereche de verbe la gerunziu şi două perechi de adjective, care se prelungesc într-o pereche de întîmplări tragice evocate.
Complexitatea retorică a întregului pasaj intră în rezonanţă cu ciudăţenia rimei: „Ierusalemme – gemme – emme”. Asistăm la o involuţie succesivă, de la Ierusalim, punctul de referinţă al creştinismului (virtutea spirituală), la pietrele preţioase pierdute (bogăţia materială) şi pînă la „M” (o simplă caricatură de literă, întipărită pe obrazul înfometat). Rima e structurată de fapt într-un joc de cuvinte, cu prescurtarea progresivă a lexemului – ca o sugestie a prăbuşirii în păcat a omului lacom, cu deprivarea treptată de bunurile spirituale şi de cele materiale, din cauza poftelor nesăbuite.

Hipotipoza precedată şi pregătită de o bogată serie de hendiade este în măsură să ne demonstreze încă o dată uimitoarele capacităţi artistice ale lui Dante Alighieri. Marele poet italian ne prezintă, în versurile sale, nu doar învăţămintele morale în care crede, ci şi bogăţia instrumentelor estetice cu ajutorul cărora ne cucereşte.