Umberto Eco - Roberto Benigni: duel despre Dante

Popularul actor Roberto Benigni nu s-a mulţumit cu gloria Premiului Oscar (primit în 1999 pentru La vita è bella), sau cu faima de nou Charlot al cinematografiei italiene. Pe la începutul anilor 2000 s-a lansat într-un proiect surprinzător: să-l aducă pe complicatul medieval Dante Alighieri mai aproape de marele public. S-au născut astfel zecile de spectacole itinerante de Lectura Dantis, în care protagonistul vorbeşte, recită, dansează, perorează, rîde, se strîmbă, se scarpină-n cap, gesticulează, glumeşte, citează ori aruncă aluzii culturale. Sute de mii de oameni l-au urmărit pe scenă, în cele 130 de spectacole. Peste zece milioane de telespectatori i-au privit înregistrările recitalurilor de performanţă pe micul ecran.
În urma lor a venit volumul Il mio Dante (Einaudi, 2008), care culege replicile şi improvizaţiile mai suculente. După cum ne anunţă nota explicativă, avem de-a face cu o carte născută în laboratoarele serviciilor de interceptări ale editurii. Umberto Eco, amicul autorului, semnează o doctă şi veselă prefaţă. În timp ce laudă entuziast complexitatea artistică a lui Benigni, romancierul nu-şi opreşte usturătoarele săgeţi ironice, bine plasate. Lovitură de teatru! Bufonul metafizic îi răspunde cu aceeaşi monedă, într-un mic eseu succesiv. Astfel se declanşează între cei doi un spumos dialog, pe fundalul impresionantei culturi literare a amîndurora. Ceremonioasele reverenţe sînt presărate cu furişate îmbrînceli. Urmărim un nou spectacol, tipărit de astă dată, al inteligenţei şi al talentului în acţiune – chiar şi atunci cînd pretextul îl constituie un amical duel în jurul lui Dante Alighieri.


Umberto Eco: „Dante recitat”

Aşa cum a observat De Mauro, cînd Dante începe să scrie Divina Comedie, lexicul de bază al limbii italiene e constituit în raport de şaizeci la sută, iar la sfîrşitul secolului e practic complet, nouăzeci la sută. Ceea ce înseamnă că din cele vreo două mii de cuvinte care ne sînt indispensabile pentru a vorbi în italiană şi pentru a ne face înţeleşi, cel puţin o mie opt sute există deja la Dante.
Acest fenomen trebuie fireşte menţionat ca unul dintre semnele negative privind dezvoltarea Italiei ca naţiune: de fapt, dacă limba italiană ar fi fost vorbită, încă de la începuturi, de întregul popor, negustori, meşteşugari, judecători şi militari, ţărani şi rege, ea s-ar fi transformat aşa cum s-au schimbat franceza şi engleza, încît în ziua de azi un francez sau un englez, citindu-i pe autorii săi din epoca lui Dante nu pricepe prea multe, de parc-ar fi vorba despre o altă limbă. În schimb, dacă citeşte: „Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui / m-aflam într-o pădure-ntunecată” [1], orice vorbitor de italiană înţelege încă foarte bine douăsprezece cuvinte din treisprezece (şi cel mult un analfabet nu va şti ce înseamnă „pădure”).
Poate că faptul că vorbim încă italiana ca-n Trecento nu e un semn bun, dar îl avem drept consolare pe Benigni, care ni-l poate citi pe Dante, fiindcă Dante e actual din punct de vedere lingvistic. Şi pe urmă el face astfel încît din ton, din emfază, din patimă (ca să nu mai vorbim despre comentariile cu care îşi precedă recitările) să se priceapă şi termenii cei mai învechiţi, sau construcţiile sintactice prea îndrăzneţe, sau măcar să se intuiască înţelesul global al unei terţine, dar cred că nici Laurence Olivier n-ar fi fost în stare să-l facă mai limpede în faţa compatrioţilor săi pe Chaucer (care e totuşi cu trei sferturi de secol mai modern decît Dante).
Al doilea aspect al preluării lui Dante de către Benigni: îl recită cu accent toscan. Adică face tocmai ceea ce făceau contemporanii lui Dante şi ceea ce Dante voia ca ei să facă, dacă s-ar fi priceput la aşa ceva. Şi într-adevăr, iată din cele Trei sute de snoave ale lui Sacchetti nuvela 14, unde se spune că, trecînd Dante cu treburi pe la Porta San Pietro, vede – şi încă mai rău, aude – pe un fierar care
„în timp ce bătea un fier pe nicovală, cînta stihuri de-ale lui, ca orice cîntec, dar îi pocea versurile în aşa hal, ciuntind ici, cîrpăcind colo, încît Dante socoti că-i aducea mare ocară. Fără să spună o vorbă, intră în fierărie, unde erau tot felul de unelte cu care meşterul îşi făcea meseria. Dante apucă ciocanul şi-l zvîrli în drum, apucă cleştele şi-l zvîrli în drum, apucă balanţa şi-o zvîrli în drum, şi făcu aşa cu mai multe scule. Fierarul se întoarse furios la el: Ce dracu faci? te-ai smintit? Dante zise: – Dar tu ce faci? – Eu îmi fac meseria, răspunse fierarul, şi dumneata îmi strici sculele, azvîrlindu-le în stradă. Dante îi spuse: – Dacă vrei să nu-ţi stric lucrurile tale, nu le strica nici tu pe-ale mele. – Păi ce-ţi stric eu? întrebă fierarul. – Tu cînţi după cartea mea şi nu spui cuvintele aşa cum le-am scris; eu n-am altă meserie, iar tu mi-o strici. Neştiind ce să zică, fierarul îşi adună burzuluit lucrurile şi se întoarse la munca lui; iar dacă-i mai veni poftă să cînte, a cîntat din legendele lui Tristan şi Lancelot, lăsîndu-l încolo pe Dante” [2].
În ce priveşte nuvela 15, avem aproape aceeaşi situaţie: Dante aude un catîrgiu care (de nu cumva e incorect politic s-o spunem) se află încă mai prejos, cultural vorbind, faţă de fierar, care pe-atunci trecea drept meşteşugar de calitate, iar acest catîrgiu
„umbla în urma catîrilor, cîntînd cartea lui Dante, şi după ce cînta o bucată, izbea catîrul zicînd: diii, măi! Întîlnindu-l Dante pe acesta, îi trase o lovitură zdravănă cu brasarda peste spate, zicînd: vezi că «diii, măi» nu-i de la mine. Ăla nu pricepu nici cine e Dante, nici de ce l-a lovit; însă izbind mai tare catîrii, zise din nou: diii, măi, diii. După ce se îndepărtă puţin, se întoarse spre Dante scoţînd limba şi dîndu-i cu tifla: Na, bre! Dante, văzîndu-l, spuse: Eu n-aş da o tiflă de-a mea pe o sută de-ale tale. Vai, ce vorbe pline de filosofie! fiindcă mulţi ar fi dat fuga după catîrgiu, ori ar fi urlat la el, zvîrlind cu pietre; dar înţeleptul poet îl năuci de cap, mai căpătînd şi laude din partea celor ce auziră aşa cuvinte pricepute, zvîrlite după un om de nimic precum catîrgiul”.
Cele două episoade ne spun întîi de toate că (aşa cum se păstrează foarte multe manuscrise ale Divinei Comedii din acea epocă – deşi originalul s-a pierdut – şi chiar mai numeroase decît ale altor autori) opera era, am zice azi, un best seller încă de la începuturi, un best seller popular, fiindcă o cîntau, deşi cu mare nepricepere, oameni care fireşte că n-au citit-o, ci au auzit-o pe buzele vreunui interpret mai acătării. Aşadar, cînd Benigni umblă prin pieţe să-l povestească pe Dante, face exact ce făceau şi contemporanii aceluia.
La fel s-a întîmplat mult timp cu atîtea cărţi de succes, încă din secolul al XIX-lea, cînd făceau furori Misterele Parisului de Sue, sau Contele de Monte-Cristo, de Dumas: deşi exista deja o industrie culturală dezvoltată şi romanele apăreau în foileton prin ziare, totuşi cei mai mulţi curioşi nu le puteau citi şi se strîngeau seara prin curte sau pe stradă, să-l asculte pe intelectualul de serviciu, vreun portar sau vreun negustor care ştia adunarea şi scăderea, tot aşa cum azi ne aşezăm în faţa televizorului să-l ascultăm pe Benigni.
Există, aşadar, o legătură între lecturile lui Benigni şi destinul eminamente oral al literaturii şi, întîi de toate, al poeziei; astfel încît nu trebuie să ne tulbure, cum poate i-a tulburat pe unii, că tocmai un actor comic se ocupă de Dante. Poezia recitată era, din cele mai vechi timpuri, meseria aezilor, şi nu m-aş mira dacă aceia care îl recitau pe Homer la începuturi (sau aceia care au contribuit, recitîndu-l, la crearea mitului lui Homer), după ce povesteau despre Troia sau Ogygia [3], se apucau să înghită flăcări, ori măcar să scîrţîie din scripcă, pentru a încheia plăcut petrecerea şi a umbla roată cu farfurioara la pomană.
E o eroare modernă să ne închipuim că poezia e un lucru pentru intelectualii rafinaţi: ea e cea mai populară dintre arte şi s-a născut pentru a fi recitată cu voce tare şi învăţată pe de rost, altfel spuneţi-mi de ce-ar fi inclus artificii mnemotehnice cum sînt piciorul, metrul şi rima.
În legătură cu asta, trebuie spus că Benigni îi recită bine pe poeţi, fiindcă nu păcătuieşte de viciul multor actori, adică nu elimină acele enjambements, ci dimpotrivă, ne ajută să le auzim. După cum se ştie, avem enjambement atunci cînd sfîrşitul unui vers nu coincide cu sfîrşitul unei fraze, iar fraza continuă în versul următor. Un exemplu tipic, versurile din Infinitul lui Leopardi:
„Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite
spaţii peste hotarul lui, şi-imense
tăceri, şi-o pace infinit adîncă...” [4]
Acum, secretul poeziei este că ar trebui citită ca nişte rime din Arici Pogonici: „Aici începe aventura [pauză] domnului Bonaventura”. Aşadar, măcar teoretic: „Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite [pauză] spaţii peste hotarul lui, şi-imense [pauză] tăceri, şi-o pace infinit adîncă”. Dar dacă poetul a folosit un enjambement, n-a făcut-o întîmplător şi, prin urmare, dacă oricum trebuie să semnalăm întreruperea versului, trebuie de asemeni să transmitem că fraza continuă în versul următor. E o luptă între semnificant şi semnificat, între substanţa ritmică şi sens. Actorul prost se gîndeşte doar la sens şi recită aşa:
„Cum stau şi-n larg privesc, [pauză]
nemărginite spaţii peste hotarul lui, [pauză]
şi-imense tăceri, [pauză]
şi-o pace infinit adîncă...”
Iar pentru a da un exemplu dantesc, iată două versuri:
„...pe-al mării sterp întins, numai c-o mînă
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu” (Infern, XXVI) [5].
Unde actorul prost va recita fireşte:
„...pe-al mării sterp întins,
numai c-o mînă de soţi
ce-apoi cu mine-au fost mereu...”
Actorul bun, în schimb, va face o pauză la sfîrşitul versului, dar mai scurtă ca de obicei, să facă simţită şi ruptura ritmică, şi continuitatea semantică. O artă grea, în care Benigni excelează.
Şi de ce nu se lasă prins în capcana sensului prozastic? Fiindcă, dincolo de faptul că este actor, Benigni e un intelectual rafinat; chiar dacă apare pe scenă ţopăind ca un clovn, el este – şi era chiar înainte de aventurile sale danteşti – un om cu excelente lecturi şi un literat cu gusturi selecte, în stare uneori să te surprindă şi pe tine, care îl cunoşti perfect, cînd scapi la o adică, în paranteză, numele vreunui autor minor, şi constaţi că Benigni l-a citit deja, poate chiar în original. Drept care aceste Lecturae Dantis reprezintă, din partea lui, şi manifestarea unei vocaţii didactice, de vesel profesorat, pe care de multă vreme o chibzuia (poate pentru a justifica toate acele diplome honoris causae care îi cad în cap, de parcă ar fi vreun cantautor ca atîţia alţii).
Miracolul, la care poate că nici el nu mai spera, este că l-au urmat mulţimile, „şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!” [6]. Ceea ce li se întîmplă doar profeţilor. E mai bine să se oprească, altfel într-o zi sau alta îi va trece prin minte să înmulţească pîinile şi peştii. Iar lui, se ştie, nu-i plac cei ce se travestesc în „alesul Domnului”.
Mai bine să ne închipuim un film în care Roberto Benigni nu numai că reface călătoria Învăţătorului său, cerc după cerc şi cer după cer, ci îi întîlneşte pe fierar şi/sau pe catîrgiu. Pe Virgiliu aş putea să-l interpretez eu, sau Cerami [7], mă rog, vreun prieten; pentru Beatrice ştiu deja la cine anume se gîndeşte Benigni; pentru damnaţi... e-hei, pentru damnaţi o să ne hotărîm doar pe cine lăsăm deoparte. Prea-fericiţii va trebui probabil să-i construim din efecte electronice, holografii şi realităţi virtuale. Fierarul şi/sau catîrgiul ar putea fi interpretaţi, ce ştiu eu, de vreun decan, vreun profesor universitar, vreun critic militant, sau de unul din acei actori care nu ştiu cum să rezolve un enjambement. Dar pe Dante ar putea să-l interpreteze doar Benigni, în ţinuta regulamentară de Poet al Naţiei, inclusiv mantaua şi cununa de lauri: are oricum accentul ăla de toscan afurisit, profilul scheletic, năravul cu hachiţe şi iubirea pentru versurile lui – pe care le ştie recita bine. Aşa cum trebuie, fără “diii, măi!”.
Am deja titlul, Viaţa de apoi e frumoasă [8].


Roberto Benigni: „Cuvînt înainte”

Sfîşiat între poezie şi angajare politică, în vremuri lipsite de lirism şi cu mari acumulări de capital, eram nehotărît dacă să scriu pentru Editura Einaudi un volum de eseuri magistrale despre adevărul poetic, intitulîndu-l Dante şi ornitorincul [9], sau o biografie genealogică a familiei de Luxemburg, intitulată Prenumele trandafirului [10]. În ambele cazuri cineva mi-a luat-o înainte. Şi nu e prima dată.
Acum cîţiva ani, de fapt, tocmai terminasem de scris cu dăruire şi oarecare veselie goliardică o minunată carte despre sexualitatea reprimată a structuraliştilor francezi, intitulată Bastonul lui Barthes, dar cineva m-a devansat publicînd, cu o lună mai devreme, Pendulul lui Foucault. Mă rog, ideile circulă încoace şi încolo, aşa că nu m-am supărat. Nici măcar atunci cînd mi-a fost furată ideea unui roman despre fiul mai mic al lui Pippo Baudo [11], cu acţiunea plasată în Evul Mediu. Bine-bine.
Cînd am început să citesc prima dată Divina Comedie, mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Am rămas şocat. Am închis furios cartea şi am zis cu voce tare: „Nu se poate! Ăsta mi-a furat ideea!”. Apoi am deschis-o din nou continuînd să citesc, cu speranţa că Dante a dat-o în bară, aşa măcar aş fi putut s-o rescriu eu mai bine. Din ziua aia n-am mai închis cartea. Şi nu numai că am continuat s-o citesc, dar am continuat şi s-o scriu. Atunci cînd se pomeneşte în faţa unui lucru frumos, sufletul nostru e cuprins de exaltare şi, sub impresia unei minunate bucurii, crede că el însuşi e autorul acelui lucru. De altminteri, tuturor ne-a trecut prin minte cum e făcută lumea de apoi, unde vom ajunge după moarte, dacă vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, dar ce bine a scris-o ăsta! Tot aşa, ne-a trecut tuturor prin minte dacă e mai bine să trăim ori să murim, sau poate să visăm, dar ce bine a scris-o Shakespeare! (În literatură apar deseori jocurile alea prosteşti despre cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, o pierdere de vreme pe care mereu am evitat-o, de aceea l-am numit pe al doilea mare scriitor al tuturor timpurilor, fără să mai insist.) Voiam şi eu, ca Dante, să învăţ totul, să ştiu totul, ca să pot scrie o carte aşa frumoasă. Apoi mi-a venit în minte afirmaţia lui Machiavelli: „Există oameni care ştiu totul şi asta e tot ce ştiu”. Iată misterul frumuseţii, iar Divina Comedie este o carte în care frumuseţea, ca soarele în oglindă, se răsfrînge [12]. E o operă nemuritoare, fiindcă Dante credea profund în tot ce descria (Balzac înainte de moarte a trimis să-l cheme pe unul dintre medicii din Comedia umană, iar Dumas a plîns în hohote cînd a scris moartea lui Porthos) şi trebuie să credem şi noi în ea, fiindcă acea carte e ca un vis. Şi la fel ca toate visele, va continua să ne păcălească pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Mă făcea să mă simt protagonistul celei mai uluitoare aventuri care se poate imagina. O mare călătorie spre divinitate. Şi fără să te clinteşti din loc. Parcurgînd un cînt după celălalt ne dăm seama, ca în faţa Madonnei lui Rafael din Capela Sixtină, că Însuşi Dumnezeu se pogoară spre noi.
Dar cel mai mult îmi plăceau imaginile care izbucneau din fiecare cuvînt, vii şi senzuale. Amănuntele. Vedeam culoarea aripilor arhanghelului Gabriel, cum ţîşneşte un guşter vara în mijlocul drumului, cum e să stai în palmele unui uriaş, cum arde în vîlvătăi o bucată de hîrtie (spectacol pe care mereu l-am ratat), cum îşi mişcă ochii Sfînta Fecioară. Mă simt obligat să vă zic: e o chestie de-ţi stă mintea-n loc! Cum să nu iubeşti cartea asta? Şi ce-mi mai plăcea cînd Dante se înfuria de moarte. Mai ales cu imbecilii. Dante era omul care ar fi putut să-i dea un sărut unui lepros, dar n-ar fi strîns mîna unui cretin. Şi apoi femeile. Care nu mai înseamnă ispită, ci mîntuire. După Divina Comedie a apărut o altă modalitate de-a închipui erotismul în lume. Sau miracolul de neînchipuit al expresiei. O limbă populară, misterioasă şi mistică, ce înhaţă sufletul oamenilor şi al lui Dumnezeu şi nu-l mai eliberează. Punînd la dispoziţia poporului, cu patru sute de ani înaintea enciclopediilor, toată cultura vremii sale, şi nu în ordine alfabetică ci pe rime, arătîndu-ne calea spre fericirea supremă. „Mă holbam de uimire!”, cum ar zice Gadda. Dar fiindcă un mare gînditor a spus că despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem, tac şi eu şi vorbesc despre altele.
Aş putea să dau în judecată Editura Einaudi, fiindcă această carte conţine pur şi simplu nişte înregistrări secrete. Eu am umblat în lume vorbind despre Dante, ici-colo, chestii intime cu amicii, şi deodată văd că tot ce-am zis s-a publicat în carte. Toate prostiile. Şi cîte se mai zic despre Dante. Cîteva le veţi găsi şi aici. Sînt fraze în libertate, care trebuie luate aşa cum sînt şi repetă mereu acelaşi lucru: că Divina Comedie este frumoasă şi că e mai bine s-o citim decît să n-o citim. Pe lîngă numărul incredibil de oameni, cea mai minunată amintire care mi-a rămas de pe urma seratelor danteşti e dorinţa fiecăruia dintre aceşti oameni de-a asculta lucruri frumoase, promisiunea unei voci care le-ar fi vorbit despre ceva ce-şi doriseră din totdeauna. Iar Dante îşi ţine promisiunile. Spre deosebire de filosofi, poeţii promit puţine, dar se ţin de multe. Mai ales dacă ne gîndim la momentele acelea de linişte impresionantă, care adesea se prelungea şi după sfîrşitul recitării.
M-am întrebat mereu cum trebuie citit Dante. Aş da oricît să-l aud pronunţat de Boccaccio. Am fost şi în biserica Santo Stefano in Badia, unde îl citea el, să trag cu urechea dacă s-a păstrat vreun ecou. Să ştiu, de pildă, dacă litera s din „cosa” sau „casa” o pronunţa aspru sau moale, dacă zicea „basciò” sau „baciò”. Cum rostea consoanele duble din cuvintele „essalto” sau „etterno”. Cum păstra mereu endecasilabul, pentru a evita disonanţele. Chiar şi cînd silabele pot fi treisprezece sau patrusprezece, ca adeseori în Paradis. Cum făcea să nu-l stîlcească, atunci cînd accentul cade brusc nu pe a patra, ci pe a cincea silabă, sau unde se nimereşte. La Petrarca lucrurile sînt mereu limpezi, ăla nu greşeşte niciodată. Dante e mai generos, ne cheamă să participăm la munca sa. E incredibil cît şi cum ne pot emoţiona tonul vocii, tăcerile, accelerările, toate acele lucruri despre care nici nu ştii cu cine să vorbeşti.
Dar într-o seară, la Milano, după ce-am terminat un spectacol de Lectura Dantis la Palasport, mi s-a întîmplat un lucru simpatic. M-am dus la cină cu o persoană într-adevăr deosebită. E vorba de gînditorul cel mai influent din lume, pe lîngă faptul că e cel mai inteligent şi cel mai amuzant (şi întrucît – v-am mai zis – nu-mi plac clasamentele, n-o să-i spun numele). Un om extraordinar, ce mai tura-vura, cu care schimb adesea păreri sau opinii, pentru că aşa cum le gîndeşte sau le scrie el nu le mai vezi la nimeni. Îmi amintesc, de pildă, că acum cîţiva ani i-am vorbit despre Mike Bongiorno, care mi se părea un fenomen, şi am citit în faţa lui însemnările dintr-un mic jurnal pe care-l ţineam [13]. Sau cîţiva ani mai tîrziu, cînd i-am expus o teorie de-a mea despre productivitatea semiotică, în care reorganizam toate problemele de lingvistică, logică, estetică etc., pe cînd mă gîndeam să scriu de-a dreptul un Tratat [14]. General. Îmi amintesc că mă urmărea cu mare interes. Mă rog. În orice caz, la cina de-atunci am vorbit mai întîi despre nişte autori minori din secolul al XIX-lea, iar dintr-unul din ei, Labrunie, mi-a citat cîteva pasaje în original, pe cînd eu m-am distrat răspunzîndu-i cu două versuri în greaca veche ale lui Nonnos de Panopolis, poet minor din epoca elenistică. Ne petreceam astfel seara, în mijlocul lucrurilor frivole. La un moment dat, discuţia a ajuns la lecturile din Dante. El şi-a exprimat o oarecare îndoială că eu aş fi un actor comic, eu am subliniat că tradiţia care-i leagă pe actorii comici de poezie vine tocmai de la Homer, de pe vremea aezilor. Apoi am adăugat că dacă uneori mai fac vreo boacănă, are şi asta o lungă tradiţie, şi i-am povestit două nuvele din Trei sute de snoave de Sacchetti (dacă bine ţin minte, parcă a 14-a şi a 15-a, care spun aproape aceeaşi poveste). Apoi i-am vorbit despre enjambements, acea sublimă ezitare între sunet şi sens, despre cît e de grea arta respectivă, şi i-am dat un exemplu recitîndu-i din Leopardi (parcă era Infinitul). Îi ziceam, de fapt, că trebuie să-l citim pe Dante ca pe Arici Pogonici. El s-a amuzat foarte tare. A fost o seară plăcută. După ce-am ieşit, l-am întrebat timid ce părere are despre lecturile mele din Dante. Mi-a spus că trebuie să mă apuc de cinema. Fix aşa. A zis că mai bine mă las de lectura lui Dante şi fac un film despre lumea de apoi. Mi-a zis şi titlul, dar nu-l mai ţin minte. Eu m-am gîndit că dacă lucrurile despre care am vorbit le-ar fi putut elabora şi scrie un om ca el, i-ar fi făcut un minunat cadou poeziei. El ezita. Atunci i-am spus că dacă face el chestia asta, eu mă las de spectacolele cu Divina Comedie şi fac un film pe bune. Dar nu despre lumea de apoi, ci despre iubirile din tinereţe ale lui Dante, unde eu voi interpreta rolul poetului şi, din recunoştinţă, îi voi lăsa lui rolul Beatricei. I-am zis şi titlul: Viaţa nouă e frumoasă [15]. El a fost flatat, chiar dacă nu e narcisist (să zici de el că e narcisist e ca şi cum ai zice de Romeo că e o Julietă). A zis că se mai gîndeşte. Apoi a zîmbit şi s-a scufundat în ceaţa de pe strada Manzoni „cum greu un lucru piere-afund în ap-adîncă” [16].