Polemică: Dante şi gîndirea „politic corectă”

Organizaţia ʻGherush92ʼ acuză Divina Comedie de antisemitism şi rasism

O ştire surprinzătoare a fost dată publicităţii de agenţia Adnkronos în ziua de 12 martie 2012. Înainte de-a mă referi la conţinutul ei, o traduc aici din limba italiană. „Stereotipuri, locuri comune, conţinuturi şi fraze jignitoare, rasiste, islamofobe şi antisemite care pot fi greu înţelese şi rareori sînt evidenţiate şi explicate în mod corect. Acesta e conţinutul anumitor terţine din Divina Comedie care, conform ʻGherush92ʼ, organizaţie a cercetătorilor şi profesioniştilor care se bucură de statutul de consultant special pe lîngă Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite şi desfăşoară proiecte de educaţie pentru dezvoltare, drepturile omului, rezolvarea conflictelor, rasism, antisemitism, islamofobie, ar trebui eliminată din programele şcolare sau, cel puţin, citită cu necesară prudenţă.
«Divina Comedie – explică pentru Adnkronos Valentina Sereni, preşedinta ‘Gherush92’ – stîlp de temelie al literaturii italiene şi piatră de hotar în formarea elevilor italieni prezintă conţinuturi jignitoare şi discriminatoare atît în lexicul său, cît şi în substanţa ei şi este propusă fără nici un filtru sau fără consideraţii critice legate de antisemitism şi rasism.»
Sub lupă au ajuns mai cu seamă cînturile XXXIV, XXIII, XXVIII, XIV. Cîntul XXXIV, explică organizaţia, reprezintă o etapă obligatorie de studiu. Personajul şi termenul Iuda şi iudeu sînt parte integrantă a culturii creştine: «Iuda prin antonomază este un om fals, un trădător (de la Iuda, numele apostolului care l-a trădat pe Isus)»; «iudeu e un termen comun peiorativ, conform unei vechi prejudecăţi antisemite, care-l indică pe cel avid de bani, cămătar, persoană vicleană, trădătoare» (De Mauro, Dicţionarul limbii italiene). Semnificaţia negativă a cuvîntului iudeu s-a extins la întregul popor evreu. Iuda, personajul lui Dante, este reprezentarea lui Iuda din Evanghelii, sursă de antisemitism”.
Merg înainte cu traducerea analizei furnizate de agenţia de ştiri. „«Studiind Divina Comedie – susţine organizaţia ‘Gherush92’ – tinerii sînt obligaţi, fără filtre sau explicaţii, să aprecieze o operă care calomniază poporul evreu, învaţă să-i împărtăşească mesajul de condamnare antisemită, repetat şi în zilele noastre în slujbe, predici, poveţe, cuvîntări şi care i-a atras poporului evreu durere şi doliu».
În plus, continuă organizaţia, «în cîntul XXIII Dante pedepseşte Sinedriul care, potrivit creştinilor, a complotat împotriva lui Isus; conspiratorii, Caiafa ca preot suprem, Ana şi Fariseii îndură cu toţii aceeaşi pedeapsă, însă diferită de restul ipocriţilor: prin legea echivalenţei Caiafa stă gol şi răstignit pe jos, astfel încît toţi ceilalţi osîndiţi ipocriţi îl calcă în picioare».
«În cîntul XXVIII al Infernului – explică mai departe Sereni – Dante descrie suferinţele oribile pe care le îndură semănătorii de vrajbă, adică aceia care în timpul vieţii au provocat diviziuni politice, religioase şi familiale. Mahomed e prezentat ca un schismatic, iar Islamul ca o erezie. Profetului îi este sortită o pedeapsă atroce: trupul lui e despicat de la bărbie la şezut, încît maţele îi atîrnă printre picioare, o imagine care insultă cultura islamică. Ali, urmaşul lui Mahomed, în schimb, are capul retezat de la bărbie la rădăcina pletelor. Jignirea – adaugă – e încă mai evidentă deoarece trupul ‘sfîşiat’ şi ‘schilodit’ al lui Mahomed e asemănat cu o butie spartă, obiect ce conţine vinul, interzis în tradiţia islamică. În descrierea lui Mahomed sînt folosiţi termeni vulgari şi imagini înfiorătoare, încît în traducerea arabă a Divinei Comedii a filologului Hassan Osman au fost omise versurile considerate jignitoare».
Şi sodomiţii, adică cei care au avut raporturi «împotriva naturii», sînt pedepsiţi în Infern: sodomiţii, păcătoşii cei mai numeroşi ai cercului respectiv, sînt descrişi în timp ce aleargă sub o ploaie de foc, osîndiţi să nu se oprească vreodată. În Purgatoriu sodomiţii reapar, în cîntul XXVI, împreună cu depravaţii heterosexuali.
«Nu dorim cenzura sau arderea pe rug – precizează Sereni – dar am vrea să se recunoască, în mod limpede şi fără ambiguităţi, că în Divina Comedie există conţinuturi rasiste, islamofobe şi antisemite. Arta nu poate fi deasupra oricărei judecăţi critice. Arta e făcută din formă şi conţinut şi chiar admiţînd că în Divina Comedie există diverse niveluri de interpretare, simbolic, metaforic, iconografic, estetic, aceasta nu ne autorizează să eliminăm semnificaţia textuală a operei, al cărei conţinut denigrator este evident şi contribuie, astăzi ca şi ieri, la răspîndirea acuzaţiilor false, care au costat de-a lungul secolelor milioane şi milioane de morţi. Persecuţii, discriminări, expulzări, arderi pe rug au avut de suferit din partea creştinilor evreii, homosexualii, maurii, popoarele necredincioase, ereticii şi păgînii, aceiaşi pe care Dante îi situează în cercurile infernului şi ale purgatoriului. Acesta este un rasism pe care lecturile simbolice, metaforice şi estetice ale operei, în mod evident, nu-l îndepărtează».
«Azi – conchide Sereni – rasismul e considerat o crimă şi există legi şi convenţii internaţionale care protejează diversitatea culturală şi apără de discriminare, ură sau violenţă din motive rasiste, etnice, naţionale sau religioase, şi la ele trebuie să ne raportăm; aşadar, aceste conţinuturi, dacă sînt predate în şcoală şi declamate în public, contravin respectivelor legi, mai ales dacă lucrul se petrece în prezenţa uneia dintre categoriile discriminate. Este de datoria noastră să le semnalăm autorităţilor competente, inclusiv celor judiciare, că Divina Comedie prezintă conţinuturi jignitoare şi rasiste care trebuie aprofundate şi cunoscute. Solicităm, prin urmare, să fie îndepărtată Divina Comedie din programele şcolare ministeriale sau, cel puţin, să fie incluse necesarele comentarii şi clarificări»”.

Intenţiile etice ale lui Dante

Luarea de poziţie a cercetătorilor de la ONU ridică o serie întreagă de probleme delicate, ce merită a fi examinate pe rînd. În primul rînd, ea aruncă în desuetudine, încă din premisele pe care şi le asumă, ipoteza enunţată de Madame de Staël, potrivit căreia poezia ar fi „une noble inutilité”, o activitate de lux lipsită de finalitate imediată. Chiar dimpotrivă, vin să ne spună partizanii noului tip de gîndire, textul literar contribuie la formarea imaginilor şi a valorilor publice, care influenţează pe termen mediu şi lung comportamentul unei societăţi. Opera de artă nu se limitează la delectarea consumatorului, ea intervine în edificarea personalităţilor individuale şi colective. De aceea trebuie acordată o maximă atenţie mesajelor exprimate pe această cale, pentru a fi remediate din timp cele nocive, contraproductive.
Nu altceva considera şi Dante, la vremea lui, pe cînd îşi construia capodopera în special pentru a le arăta contemporanilor săi calea cea dreaptă de urmat. În scrisoarea a XIII-a, adresată lui Can Grande della Scala (deşi în unele ediţii numerotarea diferă, iar în altele e contestată autenticitatea textului), poetul florentin îşi explicitează proiectul. „Subiectul întregii opere, înţeles numai literal, este starea sufletelor după moarte, privită în general. Într-adevăr, despre această stare şi în jurul ei se desfăşoară mersul întregii opere. Dacă însă opera este înţeleasă alegoric, subiectul ei este omul, care, după cum, pe temeiul liberului arbitru a săvîrşit binele sau răul, este supus la dreptatea răsplăţii sau a pedepsei. (…) Lăsînd la o parte subtilităţile de analiză, trebuie spus pe scurt că scopul atît al întregului, cît şi al părţii este să îndepărteze pe cei vii, în viaţa aceasta, din starea de suferinţă şi să-i călăuzească la starea de fericire. Genul filosofic folosit aici şi în întreg, şi în parte, este morala sau etica. Căci atît întregul, cît şi partea au fost create nu în vederea speculaţiei, ci în vederea acţiunii. Iar dacă în vreun loc sau pasaj se tratează în forma speculativă, nu este făcut de dragul speculaţiei, ci de acela al acţiunii” (trad. Petru Creţia, în vol. Dante, Opere minore, 1971, p. 746, 748).
Autorul medieval îşi afirmă deschis intenţiile etice, care au stat la temelia întregului edificiu: dorinţa de a-şi îndemna cititorii la căutarea fericirii prin mijloace oneste. Şi totuşi criticii săi „corecţi politic” de azi ne asigură că am avea de-a face în Divina Comedie cu „conţinuturi jignitoare şi rasiste”, care influenţează negativ spiritul public şi sînt pernicioase. Cum e posibil ca intenţiile cu care poetul a pornit la drum să fi eşuat tocmai în contrariul lor? Ce bruiaj radical a intervenit oare, pe calea dintre emiţător şi receptor, încît sensurile să fie răsturnate, binele devenind rău, frumosul – urît, iar înălţarea spre cunoaştere – scufundare în ură?
Avînd în vedere că atît emiţătorul medieval, cît şi receptorii din prezent se plasează pe coordonate filosofice apropiate, în premisele lor, dar ajung totuşi la concluzii radical diferite, trebuie să ne întoarcem privirile asupra mesajului. Să vedem ce anume şi cum e exprimat acolo, pentru a pricepe sursa radicalei incongruenţe.
În cîntul XXXIV din Infern protagonistul Dante, călăuzit de Virgiliu, atinge centrul Pămîntului, unde se află înţepenită căpetenia diavolilor răzvrătiţi contra lui Dumnezeu. Lucifer este un monstru înfiorător, cu un cap şi trei chipuri (analogie răsturnată a Sfintei Treimi). În cele trei guri ale sale îi devorează pe cei trei mari trădători ai omenirii: Iuda, Brutus şi Casius. Primul a fost neloial faţă de Isus, adică faţă de Biserică. Ceilalţi doi au fost neloiali faţă de Cezar, adică faţă de Imperiu. Trădătorii care au subminat pilonii autorităţilor publice ale Evului Mediu sînt pedepsiţi în modul cel mai groaznic. Dar specialiştii organizaţiei „Gherush92” lucrează prin decupaj şi răstălmăcire. Dintre cei trei damnaţi, plasaţi de Dante în similare ipostaze de tortură, ei extrag doar figura lui Iuda şi îi accentuează identitatea etnică, pentru a-şi strecura exegeza ofensivă. Iuda n-a fost pedepsit în Divina Comedie pentru că era evreu (tot evreu a fost şi Isus, cel trădat!), iar Dante Alighieri nu poate fi făcut responsabil de sensurile peiorative ale cuvîntului „iudeu” din dicţionarul De Mauro!
Aceeaşi situaţie şi în cîntul XXIII: nici o secundă nu e penalizată apartenenţa etnică a ipocriţilor din bolgia a şasea, ci tocmai nelegiuirea faptelor comise. Toţi păcătoşii, ascunşi sub mantale şi glugi grele de plumb, se tîrîie anevoios. Iar protagonistul Dante ajunge în dreptul unuia răstignit pe jos şi călcat în picioare la nesfîrşit de ceilalţi. Este preotul suprem Caiafa care, în zilele cînd Isus a fost arestat şi adus la judecată, s-a exprimat că e preferabil să fie ucis un om, pentru a se mîntui un popor. Acum Caiafa ispăşeşte, alături de socrul său, Ana, sfatul ipocrit „care a fost sămînţă păcătoasă pentru Iudei”:

115.     „…mi disse: «Quel confitto che tu miri
consigliò i Farisei che convenia
porre un uom per lo popolo a’ martìri.
118.     Attraversato è, nudo, ne la via,
come tu vedi, ed è mestier ch’el senta
qualunque passa, come pesa, pria.
121.     E a tal modo il socero si stenta
in questa fossa, e li altri dal concilio
che fu per li Giudei mala sementa»”. (Inf. XXIII)

Nu „calomnierea poporului evreu” se recunoaşte în aceste scene – cum aberant conchid comentatorii „corecţi politic” –, ci pedepsirea exemplară a păcatelor individuale, ce-au tîrît în eroare o colectivitate.
De altminteri Dante îl întreabă la un moment dat pe Virgiliu dacă a ieşit cineva din Infern pentru a se mîntui. Iar acesta îi relatează că Isus, coborît după moarte în locul de pierzanie, a tras afară umbra primului părinte (Adam), a lui Abel, fiul său, pe cea a lui Noe, a lui Moise legiuitorul supus; a lui Avraam patriarhul şi a regelui David, a lui Israel cu tatăl şi urmaşii săi şi cu Rahela, pentru care atît de mult s-a străduit, şi pe mulţi alţii şi i-a făcut fericiţi.

55.       „Trasseci l’ombra del primo parente,
d’Abèl suo figlio e quella di Noè,
di Moïsè legista e ubidente;
58.       Abraàm patrïarca e Davíd re,
Israèl con lo padre e co’ suoi nati
e con Rachele, per cui tanto fé,
61.       e altri molti, e feceli beati”. (Inf. IV)

În loc să damneze poporul evreu, tocmai dimpotrivă, Dante îi beatifică pe cei mai celebri reprezentanţi ai acestuia!
În ansamblul criticii de specialitate merită amintită şi cartea publicată de Sandra Debenedetti Stow, Dante e la mistica ebraica (2004). Profesoara de literatură comparată de la Universitatea Bar-Ilan, Israel, pune în evidenţă substratul comun al misticii ebraice şi al celei creştine în Evul Mediu. Ea urmăreşte evoluţia gîndirii lui Maimonide, Abulafia şi Menahem da Recanati în filosofia europeană. Examinează continuitatea ideatică din opera dantescă (Vita Nuova, Convivio şi Divina Commedia), în lumina teoriilor cabalistice. Iată că Dante pare a fi fost un bun cunoscător şi admirator al scrierilor ebraice. Poetul italian se preocupa de pedepsirea individuală a păcătoşilor, de răsplătirea separată a virtuoşilor, şi nicidecum de diabolizarea unei comunităţi etnice. Aprecierile formulate de cercetătorii organizaţiei „Gherush92” se vădesc falsificatoare.

Situaţia homosexualilor în capodopera lui Dante

Şi apoi care e situaţia homosexualilor în capodopera lui Dante? Chiar în zilele noastre incluziunea lor socială constituie un fierbinte subiect de dezbatere. Unele state democratice au implementat politici reconciliante la adresa lor, pe cînd altele încă refuză să le recunoască drepturile cetăţeneşti. Cu atît mai bizară e pretenţia unor analişti ca poetul medieval, care şi-a clădit universul literar pe preceptele filosofico-teologice ale vremurilor de odinioară, să se fi dovedit mai receptiv pe acest subiect decît politicienii secolului XXI. Şi totuşi…
În cercul al VII-lea protagonistul se întîlneşte cu o serie de sodomiţi, a căror pedeapsă este aceea de-a alerga fără zăbavă sub eterna ploaie de flăcări. El stă astfel de vorbă cu Iacopo Rusticucci, Guido Guerra şi Tegghiaio Aldobrandi, oameni cu o gîndire aleasă, distinşi prin cultura şi militantismul în folosul cetăţii, deşi marcaţi de păcatul infamant. Pentru eroarea trupească sînt plasaţi în Infern, dar pentru virtutea intelectuală sînt răsplătiţi de cuvintele lui Dante: „Nu dispreţ, ci durere mi-a imprimat în inimă starea voastră. (…) Sînt din ţinuturile voastre şi oricînd faptele şi numele voastre respectate le-am auzit şi le-am pomenit cu afecţiune”.

52.       „Poi cominciai: «Non disprezzo, ma doglia
la vostra condizion dentro mi fisse,
tanta che tardi tutta si dispoglia,
55.       tosto che questo mio segnor mi disse
parole per le quali i’ mi pensai
che qual voi siete, tal gente venisse.
58.       Di vostra terra sono, e sempre mai
l’ovra di voi e li onorati nomi
con affezion ritrassi e ascoltai»”. (Inf. XVI)

Iar evaluarea lucidă, care distinge între păcatul comis în timpul vieţii (pentru care sufletul damnat se frămîntă în cercurile infernale) şi valoarea intelectuală (pentru care se bucură de memorabile judecăţi admirative), este încă mai evidentă în situaţia lui Brunetto Latini. Fostul maestru al lui Dante se perpeleşte în acelaşi cerc al VII-lea, într-o altă grupare de presupuşi sodomiţi, cu faţa arsă de flăcările iadului şi cu trupul redus la o apariţie jalnică. Însă „dacă mi-ar fi fost ascultată dorinţa – îi spune învăţăcelul – dumneavoastră încă aţi mai fi şi azi în viaţă; fiindcă în minte mi-e întipărită, iar acum mă întristează, draga şi buna voastră imagine paternă, cînd în lume uneori m-aţi învăţat cum omul se eternizează: iar cît mi-e chipul vostru de drag, pînă voi avea zile de trăit gura mea o va mărturisi”.

79.       „«Se fosse tutto pieno il mio dimando»,
rispuos’ io lui, «voi non sareste ancora
de l’umana natura posto in bando;
82.       ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora,
la care e buona imagine paterna
di voi quando nel mondo ad ora ad ora
85.       m’insegnavate come l’uom s’etterna:
e quant’ io l’abbia in grado, mentr’ io vivo
convien che ne la mia lingua si scerna»”. (Inf. XV)

Aceasta să fie, oare, barbaria necruţătoare de care se plîng cercetătorii de la ONU, cînd pomenesc de felul în care sînt prezentaţi şi osîndiţi homosexualii în Divina Comedie?

Dante şi islamul

Nu ştiu cu ce fel de specialişti în opera poetului florentin s-au consultat cercetătorii organizaţiei „Gherush92” înainte de a-şi publica opiniile. Dar un punct obligatoriu de staţionare pentru ei ar fi fost, în subiectul pe care l-au abordat, lucrarea tipărită cu aproape un secol în urmă şi deja clasicizată a lui Miguel Asín Palacios, Dante e l’Islam. L’escatologia islamica nella Divina Commedia (1919). De-ar fi răsfoit această impresionantă contribuţie, care subliniază numeroasele confluenţe dintre capodopera dantescă şi lumea musulmană, criticii de azi şi-ar mai fi temperat impulsurile devastatoare.
Referindu-se la aceeaşi problemă a includerii celor două personalităţi, Mahomed şi Ali, în Infernul dantesc, autorul spaniol sublinia următoarele aspecte. „Dante îi situează în limb pe doi înţelepţi musulmani, Avicenna şi Averroe, şi îl plasează în infern pe întemeietorul religiei pe care aceştia au profesat-o, adică pe Mahomed. Dar şi acesta din urmă, profetul Islamului, nu e condamnat ca atare, ca vinovat de apostazie, ca întemeietor al unei adevărate religii sau al unei noi erezii, ci pur şi simplu ca semănător de schismă şi discordie, alături de alţi provocatori de nesemnificative sciziuni religioase sau civile care, ca Fra Dolcino, Pier da Medicina, Mosca de’ Lamberti şi Bertram de Born, abia dacă au lăsat urme în cronicile din Italia sau Franţa şi ale căror efecte nu pot fi comparate cu profunda răsturnare religioasă, socială şi politică pe care Islamul o reprezintă în istoria lumii, şi nici cu enormele daune pe care le-a produs Bisericii. Această uşurinţă şi indulgenţă în pedepsirea fondatorului Islamului este un simptom revelator al aceleiaşi simpatii faţă de cultura poporului musulman: pentru Dante, Mahomed nu e atît negatorul Sfintei Treimi şi al Reîncarnării, cît cuceritorul care a înfrînt prin violenţă legăturile de frăţie dintre oameni. Fireşte că un portret atît de binevoitor e foarte departe de realitatea istorică a lui Mahomed, care a fost ceva mai mult decît un cuceritor. (…) Există cel puţin o probă incontestabilă a faptului că nu i se pot atribui ignoranţei lui Dante sobrietatea şi laconismul din portretul lui Mahomed: şi anume faptul că ni-l prezintă pe întemeietorul Islamului împreună cu vărul şi ginerele său Ali, suferind în infern acelaşi supliciu destinat celor care au semănat schisme şi diviziuni între oameni. Astăzi e bine cunoscută, măcar printre persoanele mediu cultivate pe subiectul istoriei universale, semnificaţia lui Ali în viaţa Islamului: se ştie că, la moartea lui, onoarea de calif nu le-a revenit nici fiilor, nici descendenţilor săi; califii umayyazi şi abbasizi i-au persecutat peste tot: au fost astfel lipsiţi cu forţa de drepturile ereditare; dar foarte repede şi-au găsit apărători şi partizani care le-au revendicat prerogativele încălcate şi care, sub numele de şiiţi sau urmaşi ai lui Ali, au sfîrşit prin a domina în Persia, Siria, Berberia şi Egipt, între secolele al IX-lea şi al XII-lea din era noastră. Sciziunea produsă în sînul Islamului din cauza şiiţilor a fost, aşadar, o adevărată schismă cu caracter de erezie, anatemizată ca atare de restul musulmanilor ortodocşi, ce reprezentau majoritatea; istoria luptelor sîngeroase pe care această schismă le-a provocat, pînă în vremurile lui Saladin, justifică pe deplin plasarea lui Ali, cauză inconştientă a respectivei sciziuni, printre autorii de schisme din bolgia a noua a cercului al optulea al infernului. Însă ceea ce astăzi pare absolut firesc şi logic, istoricii creştini din secolul lui Dante nu puteau nici măcar să-şi închipuie; pentru ei chiar Mahomed era un mister, cu atît mai mult era astfel figura istorică a vărului său Ali. Nimeni, cu excepţia lui san Pedro Pascual, nu îl menţionează în vreo biografie a lui Mahomed. Aşa se explică de ce primii comentatori ai Divinei Comedii erau dezorientaţi, cînd încercau să explice cauza condamnării lui la acelaşi supliciu suferit de întemeietorul Islamului. Credem că deosebirea dintre ignoranţa aproape universală a scriitorilor creştini în privinţa lui Ali şi a rolului său în cadrul Islamismului, comparată cu exacta cunoaştere a subiectului pe care Dante o demonstrează în acest scurt episod infernal, valorează ca o probă incontestabilă a erudiţiei sale în privinţa lumii musulmane.
Mai mult decît atît: figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: «dinanzi a me sen va piangendo Ali / fesso nel volto dal mento al ciuffetto» (în faţa mea merge plîngînd Ali, despicat la chip de la bărbie la rădăcina părului). Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali muribund cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: «Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba»” (pp. 382-385).
Simpatia lui Dante pentru oamenii de ştiinţă orientali s-a manifestat şi în alte lucrări ale sale: „în Convivio îi citează adesea pe astronomii arabi Albumasar, Alfargani şi Alpertagio şi pe marii filosofi Al-Farabi, Avicenna, Al-Gazali şi Averroe. Nu omite nici să se folosească de teoriile respectivilor savanţi, citîndu-i sau chiar necitîndu-i. Acest aspect a fost subliniat de Paget-Toynbee în anumite pasaje din Convivio şi din Vita Nuova, inspirate de astronomia lui Alfargani sau de ideile lui Averroe despre petele lunare” (p. 385). Astfel încît se poate constata o bună familiarizare a poetului italian cu gîndirea arabă, din care s-a inspirat, în ciuda plasării sale pe altă baricadă religioasă.
Gîndirea lui Dante poate fi percepută, de fapt, la confluenţa marilor filosofii ale vremii sale, îndatorată Bibliei şi literaturii antice, dar impregnată de esoterismul ebraic şi de escatologia musulmană. După cum arată Asín Palacios, valorificînd constatările prestigiosului Bruno Nardi, autorul medieval „în conflictul dintre filosofia arabo-neoplatonică a respectivilor gînditori şi teologia creştină, a adoptat o atitudine fideistă sau mistică, recurgînd la învăţăturile credinţei pentru a evita îndoielile provenite din ea. Mulţumită acestei atitudini Dante, departe de-a fi un tomist intransigent, este un scolastic, dar eclectic, care fără a urma vreun maestru în mod deosebit, primeşte ideile şi teoriile tuturor gînditorilor, antici şi medievali, creştini şi musulmani, pentru a le topi într-un sistem personal care, ocupînd un loc la jumătate între tomism şi avicennismul averroist, se apropie într-un mare număr de probleme mai curînd de ultimul, decît de cel dintîi” (p. 387).
Pe scurt, poetul se pare că a aplicat vorba franceză „Je prends mon bien où je le trouve”, propovăduind fericirea prin respectarea căii morale, în acord cu sinteza culturii universale. Şi o asemenea mirabilă personalitate ar putea fi oare bănuită, chiar şi numai o clipă, de antisemitism ori islamofobie?! Iar o organizaţie ce activează sub auspiciile ONU îşi poate cumva permite diletantismul intervenţiilor publice gălăgioase, propulsate de incompetenţa lecturilor denaturate?!