Eseuri danteşti: O răstălmăcire a lui Borges

Prozatorul argentinian îşi încheie seria celor Nouă eseuri danteşti cu o meditaţie la Ultimul surîs al Beatricei. De fapt, el ia în discuţie un pasaj dinspre finalul Divinei Comedii, extrăgîndu-l din contextul capodoperei şi investindu-l cu semnificaţii sporite. „Intenţia mea este să comentez versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată. Sînt cele din cîntul XXXI al Paradisului şi, cu toate că sînt celebre, nimeni nu pare a fi desluşit chinul ce zace în ele, nimeni nu le-a ascultat în întregime”, ne asigură eseistul.
Care e contextul narativ la care se face referinţă? Să ni-l reevocăm prin cuvintele lui Borges. Eroul medieval a depăşit cerurile Paradisului şi „urcă în Empireu; în această regiune necuprinsă (ca în pînzele prerafaelite) ceea ce e departe nu-i mai puţin desluşit decît ceea ce se află în apropiere. Dante vede un rîu înalt de lumină, vede pîlcuri de îngeri, vede infinitul Trandafir al Paradisului alcătuit din sufletele celor drepţi, înşiruite în formă de amfiteatru. Deodată, îşi dă seama că Beatrice l-a părăsit. O vede sus, pe unul din cercurile Trandafirului. Aidoma unui om care, din străfundul mării, şi-ar ridica ochii către bolta unde tună, tot astfel el o venerează şi o imploră. Îi mulţumeşte pentru binefăcătoarea-i milă şi îi încredinţează sufletul. Textul grăieşte aşa:

91.       «Così orai; e quella, sì lontana
come parea, sorrise e riguardommi;
poi si tornò all’eterna fontana»”.

(Aşa eu mă rugai; şi ea, aşa departe / cum părea, zîmbi şi mă privi; / apoi se-ntoarse în fîntîna eternă.) Terţina marchează de fapt momentul despărţirii călătorului Dante de cea de-a doua sa călăuză. După Virgiliu (simbolul raţiunii), care l-a ajutat să străbată Infernul şi Purgatoriul, Beatrice (simbolul credinţei) l-a îndrumat pînă aici, în ascensiunea prin Paradis. Funcţia ei este preluată, în ultimele cînturi ale poemului, de Sfîntul Bernard.
E bizar felul în care Borges porneşte de la momentul desprinderii lui Beatrice de Dante, pentru a trage o concluzie aflată la antipodul scenei care se ilustrează. El ne povesteşte că Dante a scris toată Divina Comedie doar spre a construi un fundal estetic pentru femeia iubită: „Socotesc că Dante a plăsmuit cea mai frumoasă carte pe care a dat-o vreodată literatura pentru a insera cîteva întîlniri cu Beatrice, cea cu neputinţă de recîştigat. Mai bine zis, bolgiile pedepselor şi Purgatoriul dinspre miazăzi, cele nouă cercuri concentrice şi Francesca şi sirena şi grifonul şi Bertrand de Born sînt inserări; un surîs şi o voce, pe care el le ştie pierdute, sînt adevăratul temei”. Din păcate nimic din poezia dantescă nu legitimează operaţiunea comentatorului său, care desparte imaginea Beatricei de ansamblul universului armonios.
Pentru a lămuri situaţia să refacem întregul context al cîntului XXXI din Paradis. Drumeţului i se înfăţişează în deschidere grupul de preafericiţi (“la milizia santa”), aceia care în timpul vieţii au militat pentru Isus. Ei sînt dispuşi într-un amfiteatru din Empireu, sub aspectul unui trandafir alb (“in forma dunque di candida rosa”). Deasupra lor, asemeni unui roi de albine, ce se scufundă în petalele florii şi se înalţă apoi iarăşi în văzduh, acolo unde munca lor prinde gust, zboară grupuri-grupuri de îngeri. Aceştia fac legătura între preafericiţii din amfiteatrul divin şi izvorul unde iubirea mereu sălăşluieşte.

1.         “In forma dunque di candida rosa
mi si mostrava la milizia santa
che nel suo sangue Cristo fece sposa;
4.         ma l’altra, che volando vede e canta
la gloria di colui che la ‘nnamora
e la bontà che la fece cotanta,
7.         sì come schiera d’ape che s’infiora
una fïata e una si ritorna
là dove suo labro s’insapora,
10.       nel gran fior discendeva che s’addorna
di tante foglie, e quindi risaliva
là dove ‘l suo amor sempre soggiorna.”

De fapt întregul Empireu e structurat pe trei niveluri: cel inferior, al amfiteatrului de preafericiţi sub forma candidei roze, cel intermediar, al îngerilor ce zboară de sus în jos şi înapoi, respectiv ultimul, suprem, unde veghează Dumnezeu. Aşa cum subliniază cu fineţe comentatorii, „în nemişcarea preafericiţilor şi în imensa legiune a îngerilor care, zburînd şi intonînd cîntece de slavă, devine intermediară de beatitudine între Dumnezeu şi aleşii săi, găsim viziunea sensibilă a lui Dante (…), reprezentarea concretă ce conţine întreaga valoare a vieţii paradisiace, aşa cum el a conceput-o şi a exprimat-o în versuri: o viaţă sigură în eternitate, unde pacea supremă se uneşte cu o continuă fervoare a iubirii” (E.A. Panaitescu).
Îngerii care pendulează între Bunul Dumnezeu şi trandafirul preafericiţilor au chipul roşu (simbol al carităţii), aripile de aur (simbol al perfecţiunii) şi toată înfăţişarea mai albă ca orice zăpadă (simbol al purităţii). Coborînd între petalele măreţei flori, transmit pe rînd, dintr-un nivel în celălalt al amfiteatrului, pacea şi ardoarea de căinţă pe care le-au dobîndit în zborul spre Dumnezeu.

16.       “Quando scendean nel fior, di banco in banco
porgevan de la pace e de l’ardore
ch’elli acquistavan ventilando il fianco.”

Faptul că între bolta Cerului şi floare se interpunea o asemenea mulţime de îngeri nu ştirbea vederea şi strălucirea, căci lumina divină pătrunde în univers, după cum fiecare e demn sau nu s-o primească, şi nimic n-o poate împiedica.

19.       “Né l’interporsi tra ‘l disopra e ‘l fiore
di tanta moltitudine volante
impediva la vista e lo splendore:
22.       ché la luce divina è penetrante
per l’universo secondo ch’è degno,
sì che nulla le puote essere ostante.”

După momentul de admiraţie extatică la descoperirea înfăţişării Paradisului, alte întrebări prind să-l frămînte pe călătorul care se răsuceşte spre Beatrice pentru a-i cere lămuriri. Dar vede surprins, alături de el, un bătrîn cu o înfăţişare blîndă şi luminoasă. E Sfîntul Bernardo di Chiaravalle (Bernard de Clairvaux), care a venit să-l călăuzească mai departe şi care i-o indică pe femeia iubită, aşezată deja la locul ei, sus, pe al treilea rînd al petalelor trandafirului.
Dante înţelege că e momentul despărţirii de Beatrice şi îi adresează un vibrant panegiric: „o, femeie, care îmi întăreşti speranţa sufletului şi care, de dragul mîntuirii mele, ai îndurat coborîrea în Infern (pentru a-l ruga pe Virgiliu să-mi vină în ajutor), toate cîte le-am văzut în lumea de apoi, recunosc că prin puterea şi bunăvoinţa ta am dobîndit îndurarea şi virtutea de-a le vedea. Tu m-ai scos din slugărnicia păcatului în libertatea virtuţii, pe toate acele căi, prin toate acele moduri care-ţi stăteau în puteri. Fă astfel încît să rămînă în mine acest măreţ cadou, pentru ca sufletul meu, pe care l-ai însănătoşit, în clipa morţii de trupul meu să se desfacă fără de prihană, aşa cum ţie îţi place”. Astfel s-a rugat Dante; iar Beatrice, din depărtare, l-a privit şi i-a zîmbit; apoi s-a întors în fîntîna eternă.

79.       “«O donna in cui la mia speranza vige,
e che soffristi per la mia salute
in inferno lasciar le tue vestige,
82.       di tante cose quant’ i’ ho vedute,
dal tuo podere e da la tua bontate
riconosco la grazia e la virtute.
85.       Tu m’hai di servo tratto a libertate
per tutte quelle vie, per tutt’ i modi
che di ciò fare avei la potestate.
88.       La tua magnificenza in me custodi,
sì che l’anima mia, che fatt’ hai sana,
piacente a te dal corpo si disnodi».
91.       Così orai; e quella, sì lontana
come parea, sorrise e riguardommi;
poi si tornò all’eterna fontana”.

După acest interludiu Sfîntul Bernard îşi preia cu hotărîre atribuţiile şi îl îndeamnă pe Dante să-şi înalţe ochii de-a lungul razei divine ce vine din Ceruri. Ţinîndu-şi privirile aplecate nu va putea cunoaşte pe deplin beatitudinea Paradisului. Trebuie să-şi avînte ochii spre cea mai înaltă treaptă, pe care se află Regina Maria, în faţa căreia se supun toţi îngerii şi preafericiţii. Călătorul îi dă ascultare şi astfel observă paşnicul stindard, în care flacăra arde vie la mijloc, pe margini lumina păleşte, iar în jur sărbătoresc peste o mie de îngeri, cu aripile desfăcute şi fiecare arătîndu-şi în alt chip bucuria. „Am văzut că în dansurile şi cîntecele lor rîdea o frumuseţe, Sfînta Fecioară, ce aprindea bucuria în privirile tuturor sfinţilor; şi de-aş avea aşa meşteşug în vorbe pe cît am în amintirea imaginilor, n-aş îndrăzni să descriu dulceaţa acelei minunăţii”.

133.     “Vidi a lor giochi quivi e a lor canti
ridere una bellezza, che letizia
era ne li occhi a tutti li altri santi;
136.     e s’io avessi in dir tanta divizia
quanta ad imaginar, non ardirei
lo minimo tentar di sua delizia.”

Atunci Sfîntul Bernard şi-a aţintit privirile spre Maria cu atîta iubire şi devotament, încît Dante i-a urmat exemplul.

O raportare concurentă la ipotezele lui Borges

Acesta e rezumatul celor ce se întîmplă în cîntul XXXI din Paradis, unde lui Borges i se pare a găsi „versurile cele mai patetice pe care literatura le-a izvodit vreodată”. Prozatorul argentinian e de părere că întregul poem sacru, cu cele trei părţi ale sale, a fost scris de Dante ca pretext pentru evocarea imaginii iubitei. Ipoteza e în măsură să nedumerească, mai ales cînd e aplicată unor pasaje unde Beatrice nu are nici un rol activ. Spre deosebire de alte cînturi, din finalul Purgatoriului sau din Paradis, unde Beatrice avea o importanţă primordială, aici relaţia deja e consumată. Călăuza se desprinde de lîngă pelerinul aflat în pragul revelaţiei finale şi îşi ocupă locul stabilit, în concertul armoniei cosmice. Femeia îl părăseşte pe protagonist şi se aşază pe una dintre petalele din amfiteatrul candidei roze, de unde doar îl priveşte şi îi zîmbeşte, fără a scoate vreun cuvînt. Beatrice devine, în ordinea metafizică, una dintre componentele minunăţiilor divinităţii. Universul e frumos în diversitatea sa, nu se reduce la o altă unitate decît aceea a lui Dumnezeu însuşi.
Tot cîntul XXXI se edifică pe confluenţa dintre pacea senină a preafericiţilor şi fervoarea iubitoare a îngerilor. Simetria spirituală a miilor de suflete mîntuite şi a miilor de îngeri cu aripile desfăcute în zbor de veneraţie, împrejurul Sfintei Fecioare, captivează atenţia lui Dante. Copleşit de armonia marilor structuri, el apucă doar să constate rocada dintre călăuze: locul Beatricei a fost luat de Sfîntul Bernard. Dar privirile sale nu se îndreaptă spre o imagine individuală, ci spre cunoaşterea universală.
Mişcător e şi interludiul celor patru terţine în care, la despărţire, Dante o ovaţionează pe Beatrice. Este însă limpede că nu pentru niscaiva calităţi „erotice” e omagiată femeia, atunci cînd ni se vorbeşte de „speranţa sufletului”, „mîntuire”, „puterea şi bunăvoinţa” care înlesnesc „îndurarea şi virtutea”. Revelaţia asupra divinităţii e posibilă doar în urma purificării, prin ascensiunea de la păcat la virtute, de la slugărnicie la libertate. Beatrice a avut, de-a lungul acestui proces, o funcţie esenţială. Auerbach a subliniat-o, cu mare acuitate, atunci cînd a analizat caracterul figural al Divinei Comedii: „La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificaţia sa mai profundă, ci e figura sa; realitatea istorică nu e abolită de semnificaţia mai profundă, ci e confirmată de ea, este completată. Beatrice din Vita Nova e o persoană istorică; ea într-adevăr a apărut în faţa lui Dante, într-adevăr l-a salutat, mai tîrziu într-adevăr i-a respins salutul, l-a persiflat, a deplîns o prietenă pierdută şi pe tatăl ei şi într-adevăr a murit. (…) Şi trebuie de asemeni să ţinem seama de faptul că, pentru Dante, inclusiv acea Beatrice reală constituie din prima clipă a apariţiei sale un miracol trimis din cer, o încarnare a adevărului divin. (…) Funcţia pe care Dante i-o atribuie apare foarte limpede în acţiunile şi definiţiile persoanei sale. Ea este figura sau încarnarea revelaţiei (…), pe care graţia divină i-o trimite din iubire (Inf., II, v. 72) omului pentru a-l mîntui şi care devine, pentru el, călăuza către «visio Dei». (…) Beatrice e încarnare, e «figură» sau «idolo Christi» (ochii ei reflectă dubla sa natură, Purg., XXXI, v. 126) şi prin urmare este şi o persoană umană” (vezi Erich Auerbach, Figura, în vol. Studi su Dante, Feltrinelli, 2005, pp. 224-226).
Povestea de dragoste a lui Dante a evoluat, pe neobservate, într-o poveste de cunoaştere: a sinelui, a lumii înconjurătoare, a universului totalizant. Ce păcat că Borges a rămas dincoace de această devenire, văzînd-o tot pe Beatrice, ca femeie iubită, acolo unde Dante ne descrie deja Paradisul şi pe Sfînta Fecioară, învăluită în lumină.