Ostrovul ruşilor lipoveni, model cultural și paradigmă etnică

Conflictele care zguduie lumea sfârșitului de secol și începutului de mileniu, în majoritatea lor, au o bază etnică sau una de natură național-religioasă. Neglijarea factorului psihologiei naționale în cadrul actualei politici internaționale de tip integraționist și globalizant explică, în bună parte, insuccesele în rezolvarea sângeroaselor conflicte din Africa, din Golful Piersic, din Orientul Apropiat, din Balcani sau din Caucaz.
În aceste condiții, rămâne mereu actuală problema definirii unor concepte precum cele de națiune, etnie, minoritate națională ș.a. Însă tot atât de importantă este și autodefinirea fiecărui grup etnic, conștientizarea de către acesta a propriilor sale valențe creatoare, dar și recunoașterea curajoasă a defectelor, urmată de asumarea responsabilității rătăcirilor sale istorice.
Un grup etnic, validat de istorie, nu este o simplă sumă de indivizi, chiar dacă aceștia sunt caracterizați prin limbă comună, prin același teritoriu de conviețuire, prin geneză comună sau prin tradiții asemănătoare de ordin cultural și religios. Oricare din aceste trăsături comunitare, inclusiv înrudirea de tip antropo-genetic, poate deveni un simplu indice formal, lipsit de prea mare relevanță socială. Situația se schimbă atunci când o trăsătură națională sau un fapt etnic devin părți componente ale psihicului intern al oricărui individ din grup, acționând totodată și ca factor dinamic în planul conștientului și inconștientului colectiv.
O entitate etnică viabilă este un câmp de forțe psihice. „Câmpul etnic – scria Lev Gumiliov, autorul uneia dintre cele mai originale teorii despre etnogeneză – nu se concentrează doar în organismul mamei și al copilului. El acționează doar în relația dintre cei doi” (Lev Gumiliov, Etnogenz i biosfera zemli, Sankt-Petersburg, 1990, p. 305). Sentimentul comunității etnice este rezultanta intersectării a numeroase forțe venind din direcții extrem de diferite. Puternice impulsuri energetice sunt captate de către membrii unei comunități etnice din mediul natural al viețuirii noastre. În acest sens, orice etnos este o prelungire a biosferei, un produs al peisajului înconjurător. Pentru Lucian Blaga, succesiunea ritmică a muntelui și văii, relieful ondulat al țării noastre, au reprezentat model și matcă a zămislirii sufletului „mioritic”. Tot așa, orice discuție despre sufletul slavilor de est, cel rus în speță, nu poate neglija faptul că acesta este și o emanație a pădurilor și a stepei euroasiatice. Fară a cădea în păcatul unui determinism geografic prea linear și univoc, putem afirma că mediul natural reprezintă unul din factorii ce determină viața economică a unei etnii și modelează, totodată, tipologia și tiparele comportamentale. La rândul lor, factorii spirituali, odată constituiți, acționează sinergetic în cadrul raporturilor dintre om și mediul ambiant, influențând afinitățile și aplecările de ordin economico-social.
Dacă o anumită comunitate etnică este, înainte de toate, un câmp energetic transpersonal, atunci, în mod legitim se pune întrebarea: În ce formă se transmit aceste fluxuri energetice de la un individ la altul? Energia transmisă nu poate avea neapărat o formă pur intelectuală și exclusiv rațională, deoarece este întotdeauna receptată în chip emoțional. Dar informația nu este doar senzație, percepție și sentiment, ci o structură mentală. Trăirile și atitudinile etnice pot fi codificate, desigur, în semne expresiv-poetice ale foclorului, artei și literaturii. Ele pot lua, însă, și forma unor aserțiuni logice și a unor sisteme întregi de cugetare filozofică despre „sufletul național”. De aceea, trebuie să admitem că semnul cel mai important al unui câmp dinamico-informațional de factură etnică este simbolul.
Majoritatea simbolurilor, relevante pentru o anumită cultură, au un dublu statut. Ele aparțin lumii secunde a imaginarului poetic, dar sunt și elemente ale ontologicului. Ele au o formă obiectuală (casa, vatra, ogorul, plugul, mesteacănul, râul, piatra, pământul etc.). O bună parte a simbolurilor culturale posedă atributele vechimii, persistenței în timp; ele se transmit, cu mare grijă, de la o generație la alta. Asemenea simboluri, având o mare forță iradiantă și modelatoare, marele psihiatru și filozof elvețian C.G. Jung le-a denumit arhetipuri.
Istoria grupurilor etnice este determinată, într-o mare măsură, de asemenea simboluri arhetipale. Orice arhetip este condensarea unui mit sau a unei legende. El este temă și element structurant al istoriei mai vechi sau mai noi; reprezintă tema unui basm, motivul unui cântec sau obiectul unui cult, obicei sau eres. Tot atât de bine el se poate transforma în deviză, lozincă sau în program politic. Simbolul arhetipal este un important reper moral și axiologic, etalon de măsurare a Binelui și a Răului din om și din lume. Deși are, de regulă, un caracter universal, în fiecare cultură, el poartă o amprentă a naționalului și etnicului. Rezonanța aceluiași simbol în sufletul oricărei etnii este diferită.

Simbolul Ostrovului pentru rușii lipoveni

Pentru rușii lipoveni din România, urmașii staroverilor emigrați din Rusia secolului al XVII-lea, în urma marii schisme bisericești inițiate de patriarhul Nikon și patronate de țarul Alexei Mihailovici Romanov, un asemenea simbol etnic trebuie socotit Ostrovul (Insula). Ei au moștenit acest arhetip simbolic din adâncurile istoriei și preistoriei formării poporului rus. Este vorba despre Insula imaginară, întruchipare a paradisului terestru, spațiu securizat, unde omul își află odihna sufletului și realizarea viselor sale de Bine și Frumos. Având în imaginația lor adânc întipărită această imagine a Insulei salvatoare, în condițiile unei crunte și sângeroase prigoane din partea oficialităților bisericești sau celor laice, strămoșii rușilor lipoveni au luat drumul pribegiei și al calvarului în numele dreptei credințe creștine. Pentru mulți dintre ei, această Golgothă nu s-a terminat nici până în zilele noastre.
Dar să zăbovim puțin asupra începuturilor migrației staroverilor, adepților vechii credințe ortodoxe a strămoșilor pe care aceștia au primit-o din Bizanțul secolului al X-lea. Acești „raskolnici” („schismatici”), cum îi numea biserica oficială a timpului (anatema pronunțată asupra lor a fost ridicată abia în zilele noastre), au fugit, mai întâi, din centrul Rusiei spre periferiile ei, retrăgându-se în păduri și zone mlăștinoase, unde au întemeiat schituri, popasuri sau așezări, înconjurate de ape. Mai târziu au apărut adevărate insule-cetăți, cu ziduri înalte și turnuri de pază puse sub oblăduirea Sfintei Cruci, având opt colțuri și trei traverse, înălțată deasupra somptuoaselor biserici de lemn sau de piatră. O astfel de insulă legendară a staroverilor, un adevărat centru și bastion al vechii credințe, era Solovki din Marea Albă care a ținut piept asediatorilor trimiși de țar timp de opt ani (1668-1676). După măcelul călugărilor și stareților acestei mănăstiri eroice, centrul religios al staroverilor se mută pe o insulă, aflată la granițele apusene ale Imperiului țarist. Pe Vetka, un șir de insule formate de brațele râului Soj din Belorusia actuală, în secolul al XVII-lea a existat timp de aproape optzeci de ani o colonie de staroveri denumiți beglopovțî („cei cu popi fugari”), care aveau mai multe biserici, școli și o bibliotecă de peste zece mii de cărți și manuscrise. Când, în anul 1764, la ordinul Ecaterinei II, această insulă a fost asediată de trupele generalului Maslov, de aici, în marș forțat, au fost strămutați în Siberia un număr de 20.000 de credincioși și 1.400 de călugări. Așadar, avem o emigrație a adepților vechii credințe strămoșești spre insulele nordului, spre cele ale apusului și spre ostroavele râurilor siberiene. Prototipul, transfigurat artistic, al vieții și pieirii, în vremurile stalinismului încă biruitor, al unei asemenea insule este „Matiora” lui Valentin Rasputin.
Ca emigrația să aibă, în chip simbolic, cele patru direcții ale crucii creștine, a lipsit doar exodul spre sud. El începe în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. În urma răscoalei cazacilor de pe Don, în marea lor majoritate adepți ai vechii credințe („raskolnici”), condusă de Kondrati Bulavin, atașatul său credincios, Ignat Feodorovici Nekrasov, își salvează căzăcimea rămasă în viață strămutând-o în Kuban, iar apoi în Dobrogea de nord, stăpânită de turci. Aici, având încuviințarea sultanilor, cazacii-staroveri, iar cu timpul și alte grupări de adepți ai vechii credințe și ai străbunelor orânduieli bisericești, se vor așeza pe ostroavele și grindurile Deltei Dunării (Ghindărești, Carcaliu, Pătlăgeanca, Periprava, Sfiștovca, Sulina, Mahmudia etc.), pe istmurile și peninsulele lagunei Razelm-Sinoe (Sarichioi, Jurilovca), în luminișurile codrilor Munților Hercinici. Localitățile lipovenești din zonele de deal și pădure, precum Slava Cercheză și Slava Rusă, sunt și ele un fel de „insule” în marea verde a pădurilor de stejar și de tei a Dobrogei de Nord. Topologic și tipologic nu diferă prea mult nici configurația multor localități lipovenești din nordul Moldovei și din Bucovina (Lipoveni, Climăuți, Manolea etc.), întemeiate cu îngăduința domnitorilor români sau prin ordonanțele curții imperiale de la Viena.
Această așezare „insulară” are mai mult anumite temeiuri spirituale decât niște determinări de ordin economico-geografic. Fâșia de pământ, înconjurată de ape și izolată de restul lumii, corespundea cel mai bine situației reale a staroverilor în lume și în societate. Ostrovul este, concomitent, un spațiu al refugiului și al libertății, dar și locul unei recluziuni liber consimțite sau impuse. În imaginarul mito-poetic al omenirii există imaginea insulei paradisiace în care nimeresc sufletele celor aleși. Grecii antici credeau în existența Insulei Fericiților, în care pleacă după moarte eroii lor preferaţi și unde nu sunt nici ierni friguroase, recoltele se strâng de trei ori pe an, unde domnește pacea vegheată de zeul cel bun (Hesiod, Munci și zile).
Cum miturile fundamentale ale omenirii nu au frontiere geografice sau temporale, este extrem de interesant că unul aceste tărâmuri fericite era plasat de mitografii greci pe insula Leuce, azi Insula Șerpilor din Marea Neagră. E semnificativ, cel puțin din punct de vedere simbolic, dacă nu și istoric, faptul că, nu departe de această insulă, încărcată cu mituri și legende, și-au întemeiat strămoșii rușilor lipoveni unele dintre cele mai vechi așezări ale lor pe pământul românesc.
În mito-poezia diferitelor popoare, insula se asociază cu natura primordială, sacră în puritatea ei, neîntinată de mâinile omului păcătos. Viețuirea pe o asemenea insulă era asociată păstrării neprihănirii sufletului și purității trupului la care aspirau adepții adevăratei credințe creștine. Orice insulă simbolică e o utopie a salvării, dar și o ucronie, adică o speranță a sustragerii de la catastrofele timpului istoric, distructiv, tragic, profan și absurd. În mediul staroverilor, acest vis al insulei neîntinate, locuite de oameni drepți, era alimentat și de alte două mituri: cel al țării Belovodie („Apele Albe”), în căutarea căreia delegații de cazaci-staroveri ajung până în insulele îndepărtatei Japonii, și cel al orașului-fantomă, Kite-jgrad, care se ascunde, în vremuri de restriște, pe fundul unui lac adânc trimițând celor rămași pe pământ semnele existenței sale prin simfonia clopotelor ce se face auzită în zilele de pace și de iluminare sufletească.
Viața insulară a lipovenilor reprezenta continuarea unui vis al perfecțiunii, dar și așteptarea înfăptuirii unor porunci divine despre Apocalipsă, despre Judecata de Apoi și despre învierea celor drepți. Insula înconjurată de ape era asociată Arcei lui Noe – prototipul Bisericii salvatoare a sufletelor oamenilor rătăciți în marea păcatului lumesc. De aceea, în scurt timp după așezarea lor pe un ostrov al Deltei, rușii staroveri, prin eforturi comunitare extraordinare, înălțau o biserică, întemeiau o mănăstire sau construiau o modestă casă de rugăciune, punând locul sălășluirii lor pământești sub oblăduirea Cerului și Bunului Dumnezeu.

Pescuitul, îndeletnicirea tradiţională a rușilor lipoveni

Îndeletnicirile tradiționale ale rușilor lipoveni sunt pescuitul și grădinăritul. La prima vedere, aceste ocupații sunt determinate de mediul geografic al viețuirii lor. În realitate, și aici avem de a face cu un determinism mai profund, ce ține tot de categoria spiritului. Stabiliți pe o „insulă”, împresurată de bălți și stufărișuri, pline de păsări acvatice sau în inima unor păduri bogate în vânat, lipovenii puteau deveni vânători iscusiți. Or, lucrul acesta nu s-a întâmplat. Secole întregi, ei au evitat vânătoarea, preferând să pescuiască și să-și cultive viile, livezile de fructe și grădinile de legume. Vânătoarea era asociată, într-o anume măsură, păgânismului precreștin și contravenea celei de a șasea porunci a Decalogului: „Să nu ucizi!”. În schimb, pescuitul era o îndeletnicire cu multiple conotații biblice, asociată în textele Noului Testament atât prinderii peștelui (sacru prin excelență) cât și captării sufletelor oamenilor în „năvodul” credinței. Primii dintre apostolii lui Isus Hristos au fost pescari, iar peștele este una dintre primele embleme cristice.
Pentru toți locuitorii Deltei Dunării, pescuitul nu este o simplă industrie, iar peștele nu e doar obiectul unei îndeletniciri profane. El este „hrana esențială”, aidoma Pâinii noastre cea de toate zilele. Peștele e consubstanțial sufletului pescarului – molcom, măsurat și tainic. Peștele se bucură în familiile pescarilor de o dragoste vecină cu venerația. De lucrul acesta, din păcate, nu au ținut cont legiuitorii noștri, nici cei din trecut, nici cei de astăzi, care l-au pus pe picior de egalitate pe „rybalka” („pescarul”) lipovean cu orice amator sau un detestabil braconier în ale pescuitului.
Cu o aureolă sacră este învăluită și ocupația grădinarului și cea a viticulturii. O ipostază biblică a lui Dumnezeu este cea de grădinar (Viticultor). Isus Hristos va spune despre Sine și despre Tatăl Ceresc: „eu sunt vița cea adevărată și Tatăl meu este Lucrătorul” (Ioan 15, 1). Grădinăritul este practicat pe o scară mare în Dobrogea, dar mai ales de către lipovenii din Moldova și Bucovina, care aprovizionează cu legume, zarzavaturi și fructe de soi marile aglomerații urbane din România.
Credința și morala creștină concretizate și întărite prin simbolismul insulei și al altor câteva semne culturale adiacente au impregnat viața de zi cu zi a „insularilor” staroveri, lăsând o puternică amprentă asupra profilului lor psihologic și asupra modelului comportamental.
„Insularitatea” e, desigur, o atitudine de conservare, dar nu neapărat și de conservatorism obtuz și retrograd. O anumită rezervă de neîncredere sceptică în oameni și lucruri noi, o anumită reținere în vorbă și în gest nu sunt, neapărat, semne ale unui autism exagerat, nici ale unei suspiciuni ancestrale. Ele se opun acceptării imediate, entuziast-imbecile sau naiv-superficiale a oricărei inovații ce se revendică a fi întotdeauna progresistă, dar în scurt timp nu se dovedește decât a fi o modă păguboasă și o „găselniță” nefericită. Strămoșii rușilor lipoveni din Tulcea și din alte localități dobrogene, de pildă, prin persoana ultimului ataman al cazacilor, neînfricatul Osip Semionovici Goncearov, au refuzat oferta lui Herzen, făcută prin emisarii săi veniți de la Londra în 1863, de a organiza, împreună cu insurgenții polonezi, care s-au refugiat la gurile Dunării, o „cruciadă socialistă” împotriva Rusiei țariste. Cu mare greutate și cu strângere de inimă, lipovenii au fost nevoiți să accepte strămutările din satele lor de baștină în marile aglomerații urbane, intervenite în urma industrializării forțate a României.
„Insularitatea” sufletului rușilor lipoveni din România nu e, nicidecum, un obstacol stânjenitor în calea evoluției noii lor patrii. Ea este, în mod sigur, un factor de temperanță, de lucididate și de cumpănire în luarea unor decizii pripite, specifice stilului „pompieresc” în care a fost guvernată țara în ultimele decenii ale nefericitei sale istorii.