Podul lui Traian de peste Dunăre, între mit şi realitate

Pentru al doilea război dacic al lui Traian sursele de informare sun puţine, Columna lui Traian rămânând cel mai important izvor de documentare: Scenele LXXIX- CLV. Pacea din anul 102 a fost de fapt un armistiţiu, nu se putea menţine multă vreme, ambele mari puteri ale antichităţii pregătindu-se intens pentru victoria finală.
Pentru a lega teritoriul nord-dunărean cucerit, dar şi pentru a asigura transportul, a fost construit Podul lui Traian peste Dunăre, de la Pontes (azi Kostolac, Serbia) – Drobeta (azi Drobeta Turnu Severin, România). Dio Cassius făcea referire la al doilea război dacic al lui Traian: «LXVIII, 14, 1. Traian trecu Istrul pe acesta şi a purtat război mai mult cu chibzuinţă decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. 2. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat, dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovi de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce a săvârşit fapte măreţe».
Construit între anii 103-105, pe Dunărea de Jos, la est de Porţile de Fier, podul a fost opera lui Apollodoros din Damasc. Tehnica utilizată la construcţia podului peste fluviu a fost menţionată în lucrarea pierdută a inginerului-arhitect Apollodor din Damasc, dar până la noi au ajuns descrieri indirecte, inclusiv detalii tehnice transmise de Dio Cassius, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Cesarea.
Pentru construirea unui pod peste fluviu era necesară devierea albiei fluviului. Un lucru demn de remarcat pentru lumea antică a fost devierea cursului fluviului într-un braţ lateral, săpat pe malul drept, în zona Cladova (de astăzi), permiţând construirea podului chiar de la bază, după care apele au fost readuse pe albia principală. De altfel, Procopius din Cesarea a susţinut că romanii ar fi derivat parţial cursul fluviului folosind albia unui afluent sudic, secat [1]. Se susţine că primii 10-12 piloni au fost ridicaţi pe uscat, pentru ceilalţi au fost cofraje de bârne din stejar cimentate şi sisteme de pompe.
În primăvara lui 105, Podul lui Traian de peste fluviu a fost terminat, în acel an Senatul roman a emis o monedă în cinstea lui Traian (optimo principi), cu imaginea stilizată a podului pe sub care trece o corabie [2].

Istoricul Dio Cassius a fost uimit de minunata ctitorie a podului de peste fluviu: „Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai cu această lăţime – căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, – ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aici – deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a ieşi din alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Încât şi împrejurarea aceasta se mai adaugă la greutatea construirii podului. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări” [3].

Pe Columna lui Traian de la Roma este reprezentată solemnitatea terminării lucrărilor podului şi declanşarea celui de al doilea război dacic (105 p.Chr.). Lângă castrul Drobeta se află portalul Podului lui Traian care are doar cinci picioare, lăsând să se observe că acesta continuă. Picioarele podului, unite prin bolţi de lemn din câte trei arcuri legate, au deasupra podeaua mărginită de balustrade. În faţa podului este înfăţişat împăratul Traian în faţa altarului pregătit pentru jertfă. În spatele împăratului se află suita sa unde, probabil, este prezentat arhitectul Apollodor din Damasc [4]; în faţa împăratului se află comandanţii armatei şi reprezentanţii legiunilor cu steagurile.
Potrivit relatărilor lui Dio Cassius şi ale poetului bizantin Tzetzes, podul construit între Pontes şi Drobeta măsura 3570 de picioare – adică 1134,90 m lungime, circa 12 m lăţime şi 50 m înălţime, dispunând de 20 de stâlpi din piatră în patru muchii. La capetele podului erau portaluri cu trofee şi statui imperiale: cel de pe malul sudic avea trei bolţi pe o lungime de 27,30 m, iar cel de pe malul nordic avea două bolţi cu o lungime de 25,20 m. Referindu-se la picioarele podului de pe cele două maluri ale fluviului, Dumitru Tudor afirma: „Cele două picioare principale (pile culee) ce străjuiesc malurile fluviului constituie azi resturile cele mai impunătoare ale podului. Sunt formate din postamente de beton zidite cu piatră şi cărămidă, prevăzute cu colţuri de despicat curentul apei. Pe aceste postamente cade un perete perpendicular, înalt de 10 m şi gros de cca. 3 m, odinioară căptuşit de blocuri mari de calcar. Între cele două maluri, albia Dunării este acoperită cu pietriş iar apa are o adâncime medie anuală (etiajul) de cca. 8 m” [5].
Un picior de pod era lung de 44,4 m şi lat de 17,76 m prevăzut cu colţari de despicat apa, distanţa dintre două picioare era de 50,32 m (de fapt, scăzând lăţimea piciorului, de circa 38,93 m), permiţând vaselor să circule nestingherit. Din cercetările întreprinse în 1858 şi ruinele celor două picioare distruse în 1909 au fost scoase blocuri cioplite în calcar nisipos de forme paralelipipedice, trapezoidale şi pătrate, brăzdate de şănţuleţe de 7 cm, amestecate cu mortar şi îmbrăcate cu zid de cărămidă lucrat pe uscat. „Fundul fluviului nu era nămolos, cum spune Dio, ci plin de pietriş solid şi nici apa sa nu este vijelioasă. În mijlocul apei exista şi un mare banc de nisip, care şi azi se află la o adâncime de mai puţin de 2 m şi pe care s-au putut construi foarte uşor câţiva piloni” [6]. Fluviul a fost deviat pe un alt braţ care era în amonte de Kladova şi ocolea actuala Insulă Şimian.
Suprastructura podului a fost construită numai din lemn. Bolţile de lemn aveau o deschidere de 33 m, fiecare compunându-se din trei arcuri de stejar suprapuse paralel, legate cu cleşti dubli din bârne, dispuşi radiant pe o înălţime de 9 m.
Valorificând izvoarele istorice, utilizând calculele moderne, Marian Pavelescu, în studiul Aspecte tehnice ale construcţiilor romane în Dacia. Podul lui Apollodor peste Dunăre, a evaluat tehnica de construcţie a podului: 1134,9 m lungime, 12 m lăţime, 18,60 m înălţime, 20 de piloni distanţaţi la 51 m, fiecare pilon având o lungime de 33 m şi lăţimea de 19 m. Se presupune că proiecţia podului, pe trei arcuri utilizată de constructorii din India şi China, era parţial la îndemâna arhitectului din Damasc.   
Referindu-se la structura podului, M. Pavelescu menţiona: „Utilizând un program de calcul, introducând ca material general stejarul fasonat în grinzi de secţiune rotundă, cu diametrul de 15 cm, rezultă că segmentul corespunzător unei deschizături ar putea suporta o sarcină uniform distribuită de cca. 1000 daN/m pătraţi, ceea ce ar însemna un soldat complet echipat pe metru pătrat. Supradimensionarea podului peste Dunăre are probabil alte raţiuni: efectele intemperiilor, posibilităţile reduse de întreţinere, mărirea duratei de funcţionare. În mod cert, trebuia să fie o cale majoră sigură de acces către noua provincie. Cât despre secţiunea mare a pilonilor, de circa 494 m pătraţi conform estimărilor medii, riscul de strangulare a albiei, cu mărimea corespunzătoare a vitezei cursului de apă şi creşterea factorilor de eroziune, este dictat de specificul construcţiei” [7].

Studiul lui Apollodor din Damasc privind construirea podului de peste Danubius s-a pierdut, iar ipoteza inginerului Marian Pavelescu pare verosimilă.
Şi în privinţa distrugerii Podului lui Traian peste Dunăre există diverse păreri:
a) Potrivit afirmaţiei lui Dio Cassius, distrugerea podului ar fi fost făcută de împăratul Hadrian (117-138) care considera că era un risc pentru Moesia în cazul unui atac barbar din nord: „Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă. Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, lui Hadrian îi fu teamă că barbarii vor birui străjile şi vor avea trecerea lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra” [8].
b) Există şi alte surse care atribuie distrugerea podului împăratului Aurelian (270-275) în timpul abandonării Provinciei Dacia [9] şi înfiinţării Daciei Aureliene la Sudul Dunării.

Cronicarul Miron Costin [10] a văzut ruinele podului şi le-a descris: „Traian împăratul după izbândă au căzut la apa Dunării unde şezând cu oştile, au adunat din toate acele părţi şi olate de lucrători, şi au zidit, mare minune veacurilor pe urmă, pod de piatră peste Dunăre, cu turnuri de piatră, care se pomeneşte până astăzi Turnul Severinului. În Ţara Muntenească este acela loc, malul dincoace, acelui olat îi zic Muntenii Judeţul Jiului, cum la noi ţinutul Jiului. Cercat-am câtăva, din ce este de au primenit numele său acest turn de-i zic Severinul, că acest lucru că l-au zidit Traian împărat, ce nu au altul deplin şi aievea fără număr spun istoricii când au făcut şi podul, căruia cu ochii noştri am privit pragurile prin apa limpede a Dunării, când am mers cu Dabija Vodă cu oştile la Uivar”.          
În lucrarea Letopiseţulu ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace, de unde este părăsitu de Ureche, vornicul de Ţara de Giosu, scosu de Miron Costinu, vornicul de Ţara-de-Giosu, în oraşu în Iaşi, în anul de la zidirea lumiei 7183, iar de la naşterea mântuitorului lumii, lui Iisus Christos, 1675, meseţa… dni, Miron Costin susţinea cu noi argumente originea romană şi unitatea românilor „de oriunde ar fi”: 

„Neamul Ţării Moldovei de unde se trăgănează?
Din ţările Râmului, tot omul să creadză.
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii
Dragoş apoi în moldoveni predomenindu pre vlahi,
Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră
Şi Turnul-Severinul, munteni în ţara voastră”. [11]

          
Ruinele piciorului podului de pe malul stâng de la Drobeta Turnu Severin

În secolul al XVIII-lea, italianul Francesco Griselini [12] prezenta Podul lui Traian, contestând afirmaţiile lui Zamosius şi Marsigli: „Trebuie să mai observ că Zamosius era foarte informat dacă putea crede că acest monument ar fi stat chiar la Podul lui Traian, fiind dezgropat din ruinele acestuia. Toţi Scriptores historiae augustae ne spun că acest pod a fost construit din ordinul lui Traian, în vremea celui de al cincilea consulat al său, adică în 105 d.Chr., de către arhitectul Apollodor din Damasc, tocmai în vremea când împăratul luase pentru a doua oară armele împotriva Daciei, după revolta regelui Decebal.
Ruinele în sine – aşa cum le descrie Marsigli – se află la o depărtare de circa cinci mile germane de locul amintit mai înainte, dincolo de marea cataractă a Dunării (cataractae Danubiales) numită în zilele noastre Demirkapu, foarte aproape de Sozoreny – o localitate din vestul Ţării Româneşti, de lângă vechiul castel Severinum – şi Cerneţ. Aceste ruine constau din pilaştrii mari, fiecare lat de trei stânjeni, care se ridică foarte aproape de mal, pe lângă rămăşiţele a două cetăţi, situate, câte una, pe ambele maluri ale fluviului, pentru a apăra accesul la pod. Marsigli, care a cercetat în amănunţime aceste vestigii, stabilind la 17½ stânjeni distanţa dintre cei doi pilaştri, calculează – proporţional cu lăţimea Dunării în această parte – un număr de 23 pilaştri şi lungimea totală a podului la 443 stânjeni. Aceşti pilaştri sunt zidiţi din bolovani de piatră îmbrăcaţi cu cărămidă. Cele 22 arcade, precum şi întreaga parte superioară a podului, erau construite – după cum presupune cu mare probabilitate autorul nostru – din lemn de stejar [13].
Aceste observaţii nu corespund întru totul cu descrierea făcută podului de către Dio Cassius, în privinţa căreia opiniile savanţilor sunt oricum împărţite. Unii se socotesc convinşi de către Marsigli, anume că vestigiile amintite ar fi într-adevăr ale podului lui Traian [14]. Alţii sunt de părere [15] că acestea ar trebui căutate în altă parte şi cred să le fi descoperit în regiunea în care râul Aluta, Oltul de astăzi, se varsă, înainte de Nicopole, în Dunăre, după ce a format mai întâi graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească. Într-adevăr, pe ambele maluri ale fluviului se văd urme evidente că aici s-ar fi înălţat odinioară un pod mare. De asemenea, în imediata apropiere a malului se vede un drum ce respecta întru totul maniera de construcţie a drumurilor militare romane, numindu-se încă şi acum via Traiana. Acest drum se întinde de-a lungul Oltului până la Poarta de Fier, care este – după cum se ştie – calea de acces în Transilvania şi Moldova.
Şi Marsigli a văzut aceste vestigii. El le socoteşte drept ruinele unui alt pod peste Dunăre, care ar fi fost construit mai târziu de către Constantin cel Mare, pe când pornise împotriva goţilor, care năvăliseră în Dacia încă din vremea lui Gallienus, menţinându-se acolo. În această privinţă, partizanii de altă opinie îl acuză pe Marsigli de săvârşirea unei mari erori. După părerea lor, drumul militar roman ar fi trebuit să-i dovedească lui Marsigli, cu prisosinţă, că ceea ce el atribuie lui Constantin trebuie să fie de fapt o lucrare a lui Traian. În acest caz n-ar fi trebuit să se abată de la descrierea lui Dio Cassius, care merită crezare, ca provenind de la unul ce a fost aproape contemporan cu evenimentele. Iar cum o eroare atrage întotdeauna după sine o alta, Marsigli nu ne-ar mai fi prezentat moneda cunoscută a lui Traian, pe al cărei revers este înfăţişat – după cum admit, fără excepţie, toţi cunoscătorii antichităţii – portul de la Ostia drept o reprezentare a podului lui Apollodor. Mai mult, Marsigli se mulţumeşte să citeze o altă monedă a lui Traian din timpul celui de-al cincilea consulat al său, pe care este reprezentată Dunărea personificată şi inscripţia DANVBIVS. Această  monedă ar fi, alături de descrierea lui Dio Cassius, cel mai autentic izvor despre o astfel de întreprindere demnă de admiraţie [16]. Moneda lui Constantin, cu ajutorul căreia Marsigli vrea să lămurească problema podului de la Olt şi să-l atribuie acestui împărat, nu dovedeşte nimic, deoarece există o altă monedă mare de la Constantin [17], pe al cărei revers se vede clădirea de la ambele capete (ale podului) întărită cu turnuri, astfel încât concordă întru totul cu observaţiile pe care contele le-a făcut personal despre ruinele amintite de la Severin şi Cerneţ” [18]. În zilele noastre cercetătorii au stabilit că podurile de pe fluviu de la Pontes-Drobeta au fost construite în timpul lui Traian, iar cel de la Celei a fost ctitoria împăratului Constantin cel Mare.
Construcţia Podului lui Traian a fost rezistentă, cele 20 de picioare ale acestuia rămânând intacte peste optsprezece secole. În 1856, când nivelul apei a fost foarte scăzut, cei 20 de stâlpi ai podului s-au văzut, dar în 1906, Comisia Internaţională a Dunării a hotărât distrugerea a doi stâlpi care stânjeneau navigaţia. Distrugerea stâlpilor a continuat, în 1932 rămânând încă 16 stâlpi, în vreme ce în 1982, arheologii au mai găsit 12 stâlpi, iar astăzi se mai văd primul şi ultimul stâlp pe malurile Dunării.
Podul lui Traian de peste „bătrânul” fluviu european este monument istoric, ce face parte din Patrimoniul Cultural Naţional, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, prins pe Lista monumentelor istorice, la Nr. 16 cod MH-I-m-A-10047.04, având adresa Str. Independenţei nr. 2 în Municipiul Drobeta-Turnu Severin [19].