Un cărturar bănăţean al secolului al XVIII-lea: Paul Iorgovici Brâncoveanu

Paul Iorgovici Brâncoveanu s-a născut la 28 aprilie 1764, la Vărădia [1], judeţul Caraş-Severin, în familia preotului Marcu, parohul bisericii din comună. Dacă numele de Iorgovici este o formă sârbească de la Iorgu, numele Brâncoveanu a rămas în domeniul ipotezelor:
¤ Numele de Brâncoveanu s-ar datora străbunicului, un nobil ardelean refugiat în Valachia / Ţara Românească unde s-a căsătorit cu o domnişoară din familia domnitorului muntean. Bunicul, la rândul său plecat în pribegie din cauza turcilor, s-a stabilit la Vărădia avându-l ca fiu pe Marcu, care a devenit preot. Prin filiaţie din partea străbunicii, Paul Iorgovici a preluat numele de Brâncoveanu.
¤ O altă ipoteză susţine că George [2], bunicul dinspre tată, era originar din satul Brâncoveanu din Romanaţi.
Paul Iorgovici Brâncoveanu şi-a început studiile primare în localitatea natală având un dascăl venit din Ţara Românească, apoi a urmat şcoala trivială (de trei ani) de la Vârşeţ; între 1776-1782 a urmat gimnaziul din Seghedin, apoi filosofia la Pojon / Bratislava (1782-1784), dreptul la Pesta (1784-1787) şi dreptul public austriac la Viena (1787-1789), după absolvire având dreptul de a profesa. Tânărul bănăţean şi-a continuat studiile în Occidentul Europei: a locuit timp de trei ani la Roma, înscriindu-se la Institutul „Propaganda Fide”, a cercetat lucrări şi documente la Biblioteca Vaticanului, adunând materiale pentru o lucrare privind originea, vechimea şi continuitatea poporului român în spaţiul ancestral. După trei ani, în 1790, a plecat la Paris, asistând la desfăşurarea revoluţiei franceze, iar apoi în 1793 a plecat la Londra, angajându-se conţopist la Curtea Regală şi s-a ocupat cu „instrucţia unor studenţi”.

Situaţia românilor din Banat

În timpul peregrinărilor sale în Europa Occidentală s-a desfăşurat războiul ruso-austro-otoman din 1788-1792, turcii trecând din nou Dunărea, „prădând, arzând, adunând robi” [3]. În cronica sa, Nicolae Stoica de Haţeg menţiona că mulţi români din Banat au fugit în Ardeal: „alergându-i turcii, oamenii vitele le-au lăsat. Numai copiii în leagăne încroşneaţi, cu alţii trăgându-i, gura astupându-le a nu plânge, de chin şi foame au murit. Multe maice leagăne cu copii vii, şi de doi ani, pre supt lemne mari, căzute, îi vâra, cu frunză astrucaţi şi ca morţi îi lăsa… Unile după patru şi cinci zile viind, pe unde îşi lăsase pruncii, de i-au aflat vii, i-au luat, iar morţi, cu lemne putrăde astrucaţi i-au lăsat” [4]. Odată cu atacurile turceşti a reizbucnit ura ţărănimii bănăţene împotriva exploatatorilor care s-au alăturat turcilor. Ostaşii turci conduşi de Chiosa Mustafa aga din Clisura de Sus au venit cu vreo 200 de turci la Biserica Albă, jefuind magazia de curele. Unii au plecat din Voivodin către Vârşeţ. Românii din câteva sate din împrejurimi s-au dat de partea turcilor, de la care au primit titluri de obercnezi. Locuitori români au obţinut, de asemenea, de la turci scutire de obligaţii fiscale şi militare. Satele către Vărădia, Oraviţa până la Biserica Albă au fost predate de către români turcilor, cărora le mai duceau în Clisură daruri şi plocoane [5]. Prin circulară din 8 august 1788, dată din Caransebeş, Episcopul Iosif Ioanovici Şakabent a condamnat pe cei care, folosindu-se de evenimentele războiului austro-turc, au stârnit răscoale şi tulburări în Banat: „Încuviinţările vremii războiului de acum cu prilej socotindu-le şi cu mare întristare a inimii mele auzind că unii din creştini paşii lor tiranului şi nemilostivului turc a urma şi unul altul fraţilor săi şi dimpreună creştinilor săi asupra a le face şi binele lor şi casele a vă robi am socotit, după arhipăstoreasca mea dorinţă ca aceasta spre dorinţele cele omeneşti şi creştineşti, pre iubirea de Christos a voastră a vă sfătui am judecat… Înaintea lumii nume bun să vă câştigaţi» [6].
Flacăra răscoalei a cuprins din nou pe ţăranii din centrul Banatului care au atacat satul german Deta. Răscoala întinzându-se în întreg Banatul, Administraţia a fost nevoită să ia măsuri de pacificare a românilor bănăţeni. La 1 septembrie 1788, episcopul a adus la cunoştinţa lotrilor graţierea, cu condiţia să se prezinte cu protopopul districtual la vicecomite: „Această graţie în tot Banatul, luminata varmeghie cu sfătuirea preoţilor a să pobliţirui să aibă. Pentru aceasta, ca fieştecare lotru din ziua publicaţiei până în 12 zile la graţie să va primi şi într-această vreme, adică în acelea 12 zile nimeni nici o vătămătură mai puţin împotrivă să nu facă, iar fireşte cine care ar vrea să vină la graţie să se arate întâi la preotul său, apoi preotul să meargă cu lotru la domnu viţăişpan. Aşa va primi graţia» [7]. Răsculaţii nu se considerau lotri, aceştia doreau înlăturarea stăpânirii străine. Între 17-21 septembrie 1788, imperialii i-au alungat pe turci spre Alibunar, i-au înfruntat pe răsculaţii români la Vârşeţ şi au arestat 39 de români. Prinşii de lângă Vârşeţ şi alţi 16 români din împrejurimi au fost aduşi la judecătoria din Denta. La 11 octombrie 1788, Curtea Marţială din Denta a judecat pe cei 55 de români din care doi preoţi condamnându-i la moarte prin spânzurătoare, în baza articolului nr. 90 din Codul Teresian „pentru tâlhărie şi omor”. Timp de două zile, în 11 şi 12 octombrie 1788, călăii au înălţat pe furcile construite în pripă pe câmpul de lângă Denta pe toţi cei 55 de răsculaţi. Printre cei executaţi se afla şi popa Brenca din Comorâşte în vârstă de 90 de ani [8]. Nici aceste crime n-au reuşit să înfrângă lupta românilor bănăţeni care se va desfăşura, în principal, de intelectualii bănăţeni prin memorii.
De represaliile habsburgice scăpaseră o parte din bejenarii vărădineni care, ascultându-i pe preoţii Marcu şi Ioan Iorgovici, tatăl şi fratele lui Paul Iorgovici, au cerut ajutorul administraţiei habsburgice. Parte din ţăranii din Vărădia nu au ascultat de preoţi şi s-au alăturat răsculaţilor.
Încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin scrisoarea din 9 septembrie 1790 trimisă din Timişoara, mareşalul Schmidtfeld îi raporta împăratului Leopold al II-lea că cea mai de seamă dorinţă a Congresului naţional de la Timişoara era autonomia Banatului. După 10 zile, contele Károly Zichy scrie cancelarului Ungariei, contele Károly Pállfy, despre primejdia pe care o reprezintă cererea Congresului de la Timişoara ca Banatul să fie scos din cadrul regatului Ungariei, acordându-i-se autonomia, lucru pe care-l cer şi petiţiile iscălite, la cererea preoţilor, aproape în toate satele (einige griechische Poppen herumziehen, um ganze Gemeinden zur Unterzeichnung der anverwahrten sehr bedenklichen Puncte zu ueberreden) [9]. La rândul său, K. Pállfy, cancelarul Ungariei, la 6 octombrie 1790, raportează împăratului Leopold al II-lea asupra nemulţumirilor exprimate de Consiliul Locotenţial al Ungariei faţă de cererile formulate de Congresul naţional de la Timişoara, în primul rând faţă de cererea să se acorde Banatului autonomie, cu rezoluţia imperială, ce trimite la vechea sa hotărâre, ca Locotenenţa maghiară să nu se mai amestece în afacerile Congresului, comunicând pe viitor punctul său de vedere Consiliului de război: „Se cere cu rugăminţi de la Maiestatea Voastră ca să li se dea un voievod, care să fie în acelaşi timp şi comite al Timişoarei, precum şi restaurarea privilegiilor naţionale conferite la 1690; apoi dreptul de a ocupa funcţii în comitate şi judecătorii, încuviinţarea ca să se bucure numai ei de dijma pe fructe şi vii, ridicarea slobodă a unei academii naţionale, 8 gimnazii şi 10 licee şi înfiinţarea în fiecare parohie a unei şcoli primare; ca pe viitor mitropolitul să nu mai fie socotit capul naţiunii, ci numai al clerului; clerul lor să aibă aceleaşi drepturi ca şi catolicii, în ceea ce priveşte dotarea sa; cererile lor să fie înserate în protocolul Congresului ce se ţine acum» [10]. Rezoluţia Congresului naţional de la Timişoara, din 14 noiembrie 1790, a fost trimisă sub formă de petiţie împăratului Leopold al II-lea care a refuzat autonomia Banatului.

Supplex Libellus Valachorum, memoriu elaborat de intelectualii ardeleni în frunte cu reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Pentru Maior, Ioan Piuariu Molnar), trimis împăratului (în martie 1791) a avut ecou şi în rândul intelectualilor români bănăţeni. La 7 martie 1792, baronul Imre Bechy scrie lui Pavel Avacumovici, arătându-şi îngrijorarea faţă de ştirile ce pretind că în Banat s-ar desfăşura o agitaţie subversivă în rândul preoţilor, îndemnaţi să se împotrivească nobilimii maghiare şi înaltului cler: „Innotuit mihi exsurexisse nonnullos, praeprimis in Banatu, qui plebem Valachicam contra nationem Hungaricam et respective contra episcopus ritus sui concitare intendunt, sufflaminatoriaque scripta de loco in locum adm anus poparum transmitt” ‘M-a înştiinţat că s-ar fi ridicat unii, mai cu seamă în Banat, care năzuiesc să asmută norodul românesc asupra naţiunii maghiare şi a episcopilor de credinţa lor, trimiţând scrisori din loc în loc scrieri aţâţătoare preoţilor (Supplex Libellus Vallachorum)’ [11].

Avem circularele emise pentru poporul român din Banat, din 5 iunie 1790 privitoare la introducerea limbii române în biserici, cea din 1791 privitoare la edictul de toleranţă a Bisericii Ortodoxe din Imperiul Austriac, circularele din 5 mai şi 31 decembrie 1791 ale episcopului Iosif Ioanovici Şakabent prin care anunţa decorarea preoţilor Marcu şi Ioan Iorgovici din Vărădia şi Vasile Voluţan din Colina pentru comportamentul lor în timpul războiului turco-austriac din 1788-1790. Iată documentul prin care tatăl şi fratele lui Paul Iorgovici Brâncoveanu au fost decoraţi:

De la Viena la Vârşeţ şi Timişoara

După aproape un an de zile petrecut în Anglia, în 1794, Paul Iorgovici Brâncoveanu s-a întors în Imperiu, oprindu-se la Viena. Avea treizeci de ani, acumulase cunoştinţe vaste, experienţă de viaţă, a fost martor la ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea în 1793 şi al regimurilor care s-au perindat în Franţa, devenise unul din cei mai culţi români ai timpului, poliglot, cunoscător nu numai al limbii materne – româna cu graiul bănăţean, dar şi al limbilor: latină, greacă, italiană, franceză, engleză, germană, maghiară, sârbă etc. De altfel, titanul Nicolae Iorga l-a considerat „caz unic pentru contemporanii săi” [13].
La Viena a ocupat postul de cancelist imperial, ulterior „Hofkonz-epist” la guvern. Paul Iorgovici Brâncoveanu a desfăşurat o intensă viaţă culturală, îndeplinind şi funcţia de cenzor al cărţilor ce se imprimau la tipografia ilirică. În capitala imperiului s-a întâlnit cu învăţaţi ai timpului din Ardeal, Muntenia, Moldova, boieri şi negustori, dar şi cu aromâni pribegi.
Pavel Iorgovici Brâncoveanu împreună cu dr. Ioan Molnar-Piuariu şi-au propus editarea unui ziar românesc la Viena, dar nu au avut acceptul autorităţilor. „Auzindu-se că proiectatul ziar valah se tipăreşte deja de către un anumit Paul Iorgovici la Viena şi că s-au trimis câteva exemplare lui Gherasim Adamovici – menţiona guvernatorul Banffi în raportul înaintat cancelarului, guvernul a notificat starea lucrurilor cancelariei imperiale, făcând în acelaşi timp propunerea să se interzică strict lui Molnar scoaterea ziarului, căci nu are nici o încuviinţare şi anume din motiv că astăzi, când lucrurile se agravează din zi în zi, răspândirea de ziare este inadmisibilă ca or şi când, căci periculoasele idei de eliberare ale francezilor se propagă cu mare iuţeală, încât ori ce apare în ziar, uşor s-ar putea răstălmăci, iar opiniile pot produce zguduirea liniştei publice”. Deşi editarea ziarului românesc a eşuat, cei doi patrioţi români au înfiinţat, în anul 1795, „Societatea filosoficească a neamului rumânesc în mare Prinţipatul Ardealului”, din care făcea parte intelectualitatea românească a vremii.
În 1796, Paul Iorgovici Brâncoveanu s-a întors în Banat sub protecţia Episcopului Iosif Ioanovici Şakabent şi a fost numit avocat consistorial la Vârşeţ. Vremurile nu i-au permis a avea un post sigur, a fot avocat la Timişoara, contabil privat, profesor de latină la gimnaziul din Vârşeţ (din 1806), urmând să fie directorul Şcolilor naţionale din Regimentul român iliric de la Caransebeş.
Cercetător de elită, Paul Iorgovici a conceput mai multe lucrări, parte din acestea publicate: Dicţionar în patru limbi: română, germană, latină şi franceză, ajuns la «Litera M»; Bucoavnă, Cluj; Scurtă istorie a românilor din Dacia, lucrare în care a prezentat „faimoşi împăraţi, filosofi şi bărbaţi ai antichităţii”, precum şi rugăciunea Tatăl Nostru, cu caractere latine, carte nepublicată; Calendarul istoric-literar, Viena, 1794; Istoria a Alexandrului celui mare (traducere), Sibiu, 1795; Viaţa şi pildele lui Esop, Sibiu, 1795; Observaţii de limbă românească, Pesta, 1799. În lucrare este abordată problema originii latine a limbii române, precum şi unele chestiuni de pedagogie. De la început autorul se adresează cititorului:

De asemenea, a adus de la Roma multe documente referitoare la originea românilor, iar parte din acestea le-a tradus.

„Întâiul iluminist propriu-zis din Banat”

Din cele expuse se constată că Paul Iorgovici Brâncoveanu a scris în graiul panono-daco-bănăţean, răspândit în secolul al XVIII-lea până la Viena, azi fiind conservat nu numai în Banat, ci şi în sudul Dunării, în ţinutul Timocului, în Serbia, în Croaţia şi Ungaria.
Cu privire la opera bănăţenului, filologul Ovidiu Densuşianu remarca: „Intenţiile lui Iorgovici erau mai mult să scrie o carte de îndemn cultural… a găsi mijloacele prin care limba noastră ar lua o înfăţişare de limbă cu adevărat cultă, îmbogăţită prin expresii noi” [14].
La 21 martie 1808, Paul Iorgovici Brâncoveanu „a trecut la cele veşnice”. Urma să împlinească 44 de ani. O moarte surprinzătoare care i-a uimit pe apropiaţi, dar şi pe urmaşi: „La 1808 s-a betejit, a luat medicina de la doctorul Kleinhapel, s-a văitat după aceea către nepotul său de o durere cumplită de pântece şi a doua zi a murit… O moarte ca a lui Ţichindeal şi a altora mai mulţi în lume” [15].
Mult timp Paul Iorgovici Brâncoveanu a fost uitat de cercetătorii care au studiat a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Banat. În 1979 a fost reeditat volumul: Paul Iorgovici, Observaţii de limbă rumânească, Ediţie critică, studiu introductiv, tabel cronologic, note, biografie, Editura Facla, Timişoara, 1979; Nicolae Sanciu Petniceanu, Lumina de la Vărădia, Editura Gordian, Timişoara, 2008; ulterior au apărut studii şi articole privind ilustrul bănăţean.
Biblioteca Judeţeană din Reşiţa poartă denumirea de „Paul Iorgovici”; la Timişoara, în cartierul Fabric se află strada „Paul Iorgovici”.

ANEXĂ

„Această procedare lexicală a ajuns astăzi un adevăr banal, era o formă îndrăzneaţă pentru contemporanii lui Paul Iorgovici şi dânsul presimţea că încercarea de a crea o limbă literară va întâmpina opoziţiune din partea multora, dar spera că viitorimea va şti să se folosească de indicaţiile sale”. (Lazăr Şăineanu)

„Iorgovici este unul dintre cei dintâi filologi români care au preconizat îmbogăţirea limbii române şi prin neologisme din limba franceză”. (Ovidiu Densuşianu)

„Raportul dintre istorie şi limbă este mediat de ştiinţă: Iorgovici îşi propune crearea unei terminologii ştiinţifice, pentru ca în acest fel să contribuie la progresul poporului său; istoria şi limba se influenţează reciproc, ele aparţin, totuşi, unor discipline distincte, pentru Iorgovici limba şi Naţia cu acelaşi pas păşesc”. (Crişu Dascălu)

„Participarea unor componente străine la formarea poporului român şi a limbii sale, acestea nu diminuează câtuşi de puţin importanţa elementului latin în această naştere, admitem cu toţii că fondul principal de cuvinte din vocabularul limbii române este în exclusivitate cel latin, elementele alogene intră în restul vocabularului, avându-şi rolul lor în funcţionalitatea normală a limbii noastre… Aceste forme populare, regionale, îl apropie pe Paul Iorgovici de limba vie, vorbită, a poporului din Banat şi îl îndepărtează de corifeii Şcolii Ardelene, îl absolvă de purismele latineşti ale acestor învăţaţi”. (Nicolae Danciu Petniceanu)