Luigi Cazzavillan şi comunitatea italiană din Bucureşti

Prezenţa italiană pe teritoriul românesc în secolul al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a făcut ca italienii să fie să fie una dintre comunităţile străine vizibile de pe cuprinsul Vechiului Regat român. Procesul de modernizare, cu toate implicaţiile sale, între care trebuie menţionată emigrarea, temporară şi permanentă, în căutare de lucru şi pentru un trai mai bun, a adus şi înspre spaţiul românesc italieni din diverse părţi ale peninsulei, în special din nordul şi nord-estul actualei Italii. Astăzi, la început de secol XXI, când românii se numără printre cele mai numeroase comunităţi de imigranţi din Italia, devine incitant pentru istoric să răsfoiască filele trecutului pentru a ajunge în perioade în care direcţiile migratorii erau orientate diferit faţă de cele actua­le, iar România, şi nu doar America, a putut însemna o ţintă pentru emigraţia italiană. România a fost pentru italieni o direcţie de emigrare relativ secundară, după cum se afirmă în istoriografia subiectului, deloc lipsită însă de importanţă. Cea mai mare parte a italienilor ajunşi la noi proveneau din teritoriile italiene ale Imperiului Habsburgic sau din regiunile adriatice, prezenţa lor fiind necesară în România pe fondul carenţei mâinii de lucru specializate [1]. Reconstituirea prezenţei italiene în Principate şi apoi în România, pe durata secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, constituie o temă generoasă de cercetare şi în această direcţie au fost elaborate studii promiţătoare, în istoriografia mai veche sau mai recentă [2]. Studierea fluxurilor migratorii italiene şi radiografierea comunităţilor stabile, pe teritoriul de astăzi al României, reprezintă un demers în măsură să aducă o contribuţie importantă la înţelegerea, în dimensiune istorică, a dinamicii raporturilor italo-române.
Nu este aici locul pentru dezbaterea întregii problematicii pe care o implică evoluţia istorică a prezenţei italienilor în spaţiul românesc pe durata secolului al XIX-lea. Ne limităm doar la a sublinia faptul că momentul în care Luigi Cazzavillan se stabileşte la Bucureşti nu este lipsit de unele semnificaţii. În primul rând, tânărul stat român tocmai îşi dobândise independenţa; va urma în 1881 proclamarea regatului, acestea au constituit excelente premise pentru dezvoltarea şi modernizarea acestuia în toate domeniile; mica Românie se găsea atunci în situaţia unui stat în care „era totul de făcut”, după cum a spus, mai devreme şi într-un alt context, Jules Michelet. România unită şi independentă oferea, aşadar, numeroase oportunităţi, de care au profitat şi italienii, ajunşi astfel în situaţia de a contribui la procesul de modernizare a acestei ţări, pe diverse planuri. Aşadar, dacă avem de-a face cu fluxuri migratorii de italieni spre Principate încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, obţinerea independenţei dă semnalul intensificării fenomenului pe termen mediu şi lung. Alături de alte comunităţi de italieni cu o certă vechime, în oraşele portuare dunărene, Brăila, Galaţi, Sulina, precum şi în diferite localităţi din Dobrogea, va creşte în consistenţă comunitatea italiană din capitală, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX. De-a lungul perioadei în care Cazzavillan a ajuns să se numere printre membrii comunităţii italiene din capitală, aceasta nu doar crescuse numeric, ci îşi şi diversificase compoziţia şi traversase nu în ultimul rând, un proces de organizare internă, de articulare mai coerentă a propriilor obiective şi interese, precum şi a raporturilor cu societatea bucureşteană şi românească în ansamblul său.
Printre semnele unei prezenţe italiene continue şi de durată în mijlocul societăţii româneşti din secolul al XIX-lea, se numără eforturile de organizare comunitară, sub aspect profesional, bisericesc, cultural şi educativ, la care trebuie adăugat imediat faptul că aceste comunităţi vor genera propriile elite sau, cel puţin, personalităţi reprezentative. Între acestea se numără şi cei care au avut iniţiativa înfiinţării unor ziare destinate conaţionalilor şi deopotrivă promovării unor atitudini şi unor politici faţă de societatea de adopţie: F. Gussio, Mario Pietro Cugino, Marc Antonio Canini, Luigi Ademollo, I. Gargiullo, Enrico Croce, Roberto Fava, A. Giandana, C. M. Mingarelli, F. Genazzini şi, în mod evident, Luigi Cazzavillan.  
Organizarea comunităţilor italiene s-a datorat în mod considerabil preocupării structurilor bisericeşti şi a celor politico-diplomatice, pe toată durata perioadei pe care o avem în vedere. Astfel, vicariatele apostolice, al Valahiei şi al Moldovei, transformate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în episcopii pentru credincioşii romano-catolici, la Bucureşti (1883) şi Iaşi (1884), au constituit puncte de reper şi pentru enoriaşii lor de naţiune italiană ajunşi în aceste părţi. Unificarea Italiei a adus după sine o instituţionalizare mai sistematică şi mai coerentă a preocupărilor statului italian faţă de comunităţile aflate temporar sau aşezate în mod stabil în diaspora europeană şi americană. Sigur, avem în Principatele Române şi o anumită reprezentare diplomatică a statelor italiene preunitare, aşa cum a fost Consulatul Sardiniei de la Galaţi; structurile de reprezentare diplomatică italiene create însă în noile condiţii, după 1870, vor asuma mai sistematic coordonarea comunităţilor italiene aflate pe cuprinsul statului român. Se poate vorbi, în opinia noastră, de o laicizare a organizării comunităţilor italiene din România, ca o consecinţă directă a procesului general de modernizare, în sensul în care statul italian a asumat politici de coordonare a comunităţilor italiene din străinătate, prin intermediul structurilor sale de reprezentare la nivel diplomatic; a se vedea în acest sens direcţia, constituită la Roma, „pentru şcolile italiene din străinătate”. În aceaşi măsură, comunităţile italiene generează, la rândul lor, forme şi structuri de organizare şi de agregare, îndeosebi în plan economic şi cultural.

Cercul Italian din Bucureşti

O astfel de structură de organizare izvorâtă din iniţiativă comunitară a fost Cercul Italian din Bucureşti [3], care la început de secol XX se afla deja în funcţiune, aşa cum rezultă din Statutul acestuia, votat în Adunarea Generală din 20 aprilie 1901, care îl anula pe cel anterior, care intrase în vigoare începând din data de 1 februarie. Este un text care va fi reluat şi în anii următori, pentru a suporta îmbunătăţiri şi reeditări, aşa cum rezultă din rapoartele Poliţiei Române din anii 1910-1911. Semnalarea acestui document se impune, deoarece a stat la baza activităţii Cercului Italian din capitală în perioada în care Cazzavillan încă mai trăia şi avea un rol important în activitatea acestuia. Statuto del circolo italiano di Bucarest are următoarea structură: Numele şi scopul cercului, Despre membri şi primirea lor, Articolul 2, cu modificările votate de Adunarea Generală din 14 februarie 1902, Administraţia cercului, Despre Adunările generale. Scopul declarat al cercului a fost acela de „a promova şi facilita reuniunea şi solidaritatea între membrii Coloniei Italiene din România”, oferindu-le posibilitatea de a se reuni, de a organiza serate, de a contribui la bunul renume al coloniei şi la răspândirea limbii italiene. Se mai prevede în Statut menţinerea legăturilor cu ţara de origine, prin organizarea unor conferinţe, concerte, expoziţii, ca şi prin alte modalităţi care vor putea duce la „creşterea prestigiului numelui italian în România”. În componenţa cercului pot intra patru categorii de membri: onorari, efectivi, aderenţi şi „benemeriti”, cei care şi-au câştigat această calitate prin contribuţii aduse la prosperitatea cercului. Acesta se angaja să pună la dispoziţia membrilor săi ziare, reviste, pian, biliard, care se puteau utiliza conform dispoiziţiilor regulamentului intern. Administraţia cercului era formată dintr-un Consiliu compus din opt membri: preşedintele, vicepreşedintele, trei consilieri, un secretar, un vicesecretar şi un casier. În plus, Adunarea Generală a Cercului Italian numea o comisie permanentă, formată din cinci membri, numiţi inspectori, precum şi doi revizori, cu responsabilităţi de natură practică. Adunarea Generală se reunea anual, precum şi în reuniuni extraordinare, hotărâte de preşedinţia Cercului [4]. Organizarea comunităţilor italiene din România în structuri de această factură survine pe fondul unei evidente creşteri numerice, al diversificării problemelor pe care le întâmpinau, al necesităţii de a le rezolva conform aşteptărilor. În acest demers al agregării de tip asociativ pe care îl realizează comunitatea italiană din Bucureşti, Luigi Cazzavillan a jucat un rol important, în condiţiile în care patronul „Universului” reuşise să ajungă în posesia unei stări materiale prospere, care l-a impus, atât printre italieni, cât şi printre români, într-o poziţie de maximă vizibilitate publică, graţie circulaţiei şi forţei de impact a ziarelor sale.
Ajutorul material acordat pe linia vieţii şcolare a reprezentat, de departe, implicarea cea mai consistentă a lui Cazzavillan în organizarea comunităţii italiene din Bucureşti. Concret, este vorba de construirea unei clădiri moderne, cu dotările corespunzătoare, pentru Şcoala Italiană de nivel elementar (primar) de fete şi băieţi, cu costurile suportate integral de Cazzavillan, pe care acesta a transferat-o prin donaţie statului italian.

Şcolile catolice de pe teritoriul românesc în secolul al XIX-lea

Contribuţia lui Cazzavillan s-a produs într-un moment care a coincis cu modernizarea generală a învăţământului din România, fenomen în orbita căruia au intrat inevitabil şi comunităţile italiene de aici. Primele începuturi ale prezenţei italiene la nivelul unor structuri şcolare de pe teritoriul românesc în epoca modernă trebuie căutate în ceea ce istoriografia numeşte cu termenul „şcoli catolice”. Biserica Romano-Catolică administra prin structurile sale, în cele două Principate Române apoi în România unificată, şcolile elementare ale comunităţilor catolice, din care făceau parte, alături de români de confesiune catolică, şi elevi de altă naţionalitate: maghiari, germani, italieni etc.[5] În această zonă, a administraţiei ecleziastice, întâlnim, pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, informaţii despre elevi italieni din colonia care se formase în România, înscrişi în şcoli care funcţionau potrivit cerinţelor legislative române în domeniu şi sub administraţie bisericească catolică. O mărturie interesantă din acest punct de vedere este scrisoarea arhiepiscopului latin de Bucureşti, Paolo G. Palma, către Ministerul de Externe italian, din 20 decembrie 1885. Palma afirmă că pe raza de jurisdicţie a arhiepiscopiei romano-catolice bucureştene (Valahia şi Dobrogea) funcţionau, în capitală şi în alte 15 localităţi, un număr de 27 de şcoli şi stabilimente de instrucţie, pentru copii de ambele sexe, dintre care 14 erau frecventate şi de elevi de naţionalitate italiană. Şcolile frecventate de copii din familii italiene sunt asistate de preoţi de aceeaşi origine, buni vorbitori ai limbii italiene. Arhiepiscopul solicită guvernului italian un subsidiu pentru aceste şcoli, în vederea procurării de manuale de tipul celor care se folosesc în Italia, pentru a se putea oferi elevilor o instrucţie cât mai conformă cu rigorile ministerului italian de resort. Se ataşează la scrisoare o evidenţă a şcolilor patronate de ordinariatul catolic de Bucureşti, cu precizarea numărului total al elevilor, precum şi cu indicarea precisă a acelor şcoli frecventate şi de copii din familii italiene. Rezultă, astfel, că sunt frecventate şi de copii de naţionalitate italiană următoarele şcoli primare: Sulina (şcoală de băieţi, total elevi: 47), Sulina (şcoală de fete, total eleve: 14), Turnu-Severin (total elevi: 256), Craiova (total elevi: 153), Brăila (şcoală de băieţi, total elevi: 115), Brăila (şcoală de fete, total eleve: 62), Brăila (pension, total elevi: 52), Bucureşti (şcoală primară principală, de băieţi, total elevi: 250), Bucureşti (şcoală filială, de băieţi, total elevi: 166), Bucureşti (str. Fântânii, total eleve: 194), Bucureşti (str. Pitar Moş, total elevi: 215), Bucureşti (orfelinat, total elevi: 20), Bucureşti (pensiunea mare, total elevi: 184), Bucureşti (pensiune, str. Fântânii, total elevi: 50). Rezultă, astfel, că la nivelul Bucureştiului, în şcolile catolice menţionate în document, ar exista un număr de aproximativ o mie de elevi, în rândul cărora se găseau şi copii de naţionalitate italiană [6].
Corespondenţa diplomatică italiană din deceniul nouă al secolului al XIX-lea conţine informaţii de natură variată despre situaţia comunităţilor italiene de pe cuprinsul Vechiului Regat, între care regăsim aşadar date referitoare şi la relaţia lor cu învăţământul şi cultura. Subiectul revine frecvent în schimbul de scrisori dintre trimisul italian la Bucureşti şi Ministerul Afacerilor Externe de la Roma. Fără a dori să analizăm aici, pe larg, corespondenţa diplomatică italiană, ne limităm la a mai menţiona şi scrisoarea trimisă la Roma de ministrul italian Giuseppe Tornielli, în 14 mai 1887, care prezintă o evidenţă pe localităţi a şcolilor catolice din subordinea arhiepiscopiei latine de Bucureşti şi solicită susţinere financiară şi manuale corespunzătoare pentru ca elevii italieni din aceste şcoli să poată învăţa adecvat limba maternă [7]. Reise, aşadar, că învăţământul elementar al comunităţilor italiene din România se găsea, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, sub semnul interferenţei dintre interesele Bisericii Catolice şi cele ale statului italian, perspectiva fiind, în linii mari, una a colaborării dintre cei doi factori interesaţi. Corespondenţa diplomatică pune în lumină nevoia unei susţineri materiale adecvate a şcolilor frecventate de elevi italieni, a asigurării de cunoştinţe de limbă şi cultură italiană de calitate şi, nu în ultimul rând, de modernizare a acestor şcoli. Din documentele diplomatice se desprinde, de asemenea, şi necesitatea laicizării învăţământului de care beneficiază italienii din România, cel puţin sub raportul încadrării sale administrative. Aşa sugerează, de exemplu, scrisoarea trimisă de reprezentantul italian de la Bucureşti, Tornielli, către ministrul său de externe, Mancini, în 23 mai 1885. Tornielli se referă în scrisoare la o propunere formulată de ministrul Mancini, prin depeşa din 18 mai 1885, care amintea că în cadrul coloniei italiene din România ar exista şi laici care ar putea să-i înveţe pe elevii de naţionalitate italiană. Reprezentantul diplomatic italian combate această aserţiune, spunând că trebuie profitat de cooperarea cu oamenii bisericii în acest domeniu şi că ajutorul financiar solicitat trebuie acordat misiunii catolice (responsabililor ecleziastici), şi nu în particular, membrilor acesteia, care asumă responsabilităţi pe linie de învăţământ [8]. Zona de întâlnire dintre autoritatea bisericească şi cea de stat, în domeniul administrării procesului de învăţământ de care beneficiau copiii familiilor italiene din România, era cea a ameliorării bazei materiale a vieţii şcolare, în condiţiile în care corespondenţa diplomatică din perioadă nu ezită să scoată în evidenţă, în repetate rânduri, sărăcia multor italieni care veniseră în aceste părţi de Europă să-şi caute norocul. Implicarea lui Luigi Cazzavillan, la final de secol, în susţinerea şcolii pentru comunitatea italiană din Bucureşti va fi de natură să aducă ameliorări sub acest aspect, al bazei materiale, în repetate rânduri semnalat ca deficitar, şi să contribuie la procesul general de modernizare a şcolii şi învăţământului din România acelei perioade.

Şcoala Italiană din Bucureşti – ctitorie a lui Luigi Cazzavillan

Contribuţia cea mai importantă a lui Cazzavillan în profitul conaţionalilor săi din colonia bucureşteană constă în construirea pe speze proprii a unei clădiri cu destinaţie şcolară, pe care a transferat-o apoi în proprietatea statului italian. Investigarea aprofundată a problematicii legate de construirea noului edificiu pentru ceea ce s-a numit apoi Şcoala Italiană din Bucureşti, dat în folosinţă în anul 1902, este dificilă în actualul stadiu al cercetărilor din cauza unei documentaţii precare despre subiect. Materialele arhivistice pe această temă, existente la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, sunt extrem de puţine; lucrurile nu stau mai bine nici la arhivele istorico-diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe italian. Lipseşte din fondul Archivio Scuole, conservat în arhivele menţionate, documentaţia privitoare la prezenţa elevilor italieni în şcolile catolice din România, inclusiv din Bucureşti, pe perioada ultimului deceniu al secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, după cum este de negăsit un fond al aşa-numitei Şcolii Italiene, care a funcţionat începând din 1901 în clădirea construită pe cheltuiala lui Luigi Cazzavillan. Din informaţia de arhivă şi de presă, câtă s-a păstrat, se poate reconstitui în linii mari dosarul şcolii ctitorite de patronul „Universului”. Astfel, dintru începuturi, şcoala a funcţionat sub patronajul unei societăţi de binefacere, „Umberto Margherita”, întemeiată de Luigi Cazzavillan cu prilejul nunţii de argint a cuplului regal al Italiei – de aici şi numele acordat şcolii, „Regina Margherita” [9]. Ca preşedinte al acestei societăţi îl găsim pe însuşi fondatorul, Luigi Cazzavillan.
Inaugurarea noii clădiri în care avea să se mute Şcoala Italiană din Bucureşti, construită prin eforturile financiare ale lui Luigi Cazzavillan, a reprezentat un eveniment de referinţă pentru colonia italiană, pentru Capitală şi, nu în ultimul rând, pentru relaţiile româno-italiene în ansamblu. Ceremonia inaugurării a avut loc pe data de 24 noiembrie 1901, fiind prezenţi prim-ministrul Dimitrie A. Sturdza, ministrul Constantin I. Stoicescu, alături de numeroase alte oficialităţi române şi italiene. Discursurile rostite cu această ocazie au văzut lumina tiparului în ziarul „L’Indépendance Roumaine”. Regele Carol I, plecat din Bucureşti în acel moment, a fost reprezentat printr-un aghiotant regal. Semnificaţia evenimentului a fost accentuată de faptul că în aceeaşi zi a avut loc o dublă inaugurare: pe lângă sediul nou al Şcolii Italiene s-a dezvelit şi bustul regelui Umberto I al Italiei, amplasat în sala festivă a noului edificiu al şcolii [10]. Prezenţa establishmentului românesc la eveniment, cu o reprezentare la cel mai înalt nivel, a dat măsura succesului personal al ctitorului Cazzavillan şi a marcat, totodată, faptul că relaţiile cu Italia constituiau pentru statul român un obiectiv din categoria celor prioritare. Luigi Cazzavillan a primit cu acest prilej două înalte dinstincţii din partea statului român, Răsplata Muncii clasa I de aur şi Coroana României în grad de ofiţer [11].
În conferinţa susţinută în seara zilei festive de 24 noiembrie, Cazzavillan mărturiseşte că „Azi dimineaţă, când a fost inaugurat acest monument în prezenţa d-voastră şi a autorităţilor italiane şi române, aş fi dorit să rostesc câteva cuvinte asupra vieţii mărinimosului Rege [Umberto I], însă, nevrând să reţin prea mult pe invitaţi, mi-am rezervat să vă vorbesc despre aceasta în astă seară”. Subiectul conferinţei nu a fost unul de circumstanţă, Cazzavillan a ales să-l omagieze pe regele Italiei, Umberto I (1844-1900), asasinat la Monza în 29 iulie 1900. Trecuseră un an şi câteva luni de la tragicul eveniment şi Cazzavillan a dorit să marcheze momentul prin ridicarea, cu ajutorul coloniei italiene din Bucureşti, a unui bust pentru Umberto I, precum şi printr-o conferinţă despre personalitatea acestuia, rostită în seara zilei în care a fost inaugurată noua clădire a şcolii italiene şi, în incinta acesteia, lucrarea sculpturală menţionată. Ziua inaugurării Şcolii Italiene din capitala României şi, deopotrivă, a omagierii regelui Italiei, mort în împrejurări tragice, a fost pentru Cazzavillan o culminaţie a activităţii sale în favoarea comunităţii italiene din România. Săvârşirea acestor gesturi de mare încărcătură simbolică îl pune în lumină pe Cazzavillan ca om al mişcării Risorgimento, demonstrează consecvenţa sa faţă de idealurile politice care l-au determinat în tinereţe să se înroleze în armatele de voluntari conduse de „Eroul celor Două Lumi”, Giuseppe Garibaldi [12].
Anul 1901 a însemnat pentru Cazzavillan (şi pentru colonia italiană) nu numai inaugurarea palatului Şcolii Italiene, ci şi audienţa la regele Italiei, Victor Emanuel al III-lea, în ziua de 21 decembrie. În aceeaşi zi, Cazzavillan expediază „prin fir telegrafic” o descriere a întrevederii cu suveranul italian, publicată în „Universul” pe 23 decembrie 1901. Cazzavillan i-a prezentat regelui un album cu fotografii reprezentând noua clădire a şcolii din Bucureşti şi bustul predecesorului său, Umberto I, amplasat în incinta acesteia. Cazzavillan a scos în evidenţă importanţa acordată momentului de autorităţile române, reprezentate la cel mai înalt nivel, punând totodată la dispoziţia interlocutorului său discursurile ţinute cu această ocazie, apărute în „L’Indépendance Roumaine”. Regele a primit favorabil afirmaţia prim-ministrului român D. A. Sturdza că Victor Emanuel al III-lea a fost primul suveran italian care a pus piciorul pe pământ românesc. Regele italian s-a arătat interesat de situaţia comunităţii italiene din România, a capitalei şi a ţării, precum şi de starea societăţii de binefacere înfiinţate prin implicarea decisivă a lui Cazzavillan, pentru care a promis sprijinul său. Asemenea zilei de 24 noiembrie, şi întrevederea lui Cazzavillan cu regele Italiei şi-a avut semnificaţiile sale simbolice: directorul „Universului”, autorul unor proiecte de succes nu doar pentru sine, ci şi pentru întreaga comunitate italiană din Bucureşti, a ajuns în audienţă la regele ţării sale de baştină, pentru unificarea căreia a luptat în tinereţe cu arma în mână. Momentul a fost de natură să consolideze raporturile între cele două ţări şi, nu în ultimul rând, să întărească poziţia lui Cazzavillan în relaţiile sale cu mediul de presă din Bucureşti; nu întâmplător materialul despre vizita sa la rege a apărut la foarte scurt timp, pe prima pagină, în „Universul”[13].

Funcţionarea Şcolii Italiene din Bucureşti

În ceea ce priveşte funcţionarea Şcolii Italiene din Bucureşti în noul său sediu, din strada Păunilor, colţ cu strada Neptun nr. 19 (adresa anterioară: strada Berzei, nr. 113), un prim set de informaţii inedite de care dispunem se referă la autorizarea de funcţionare a clădirii construite de Cazzavillan pentru acest scop. Astfel, Direcţia Sanitară din cadrul Primăriei Bucureşti înaintează către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, alăturate adresei din 22 octombrie 1901, două exemplare din referatele doctorului Drugescu, „medic comunal, inspector de şcoale”, cu constatările făcute la imobilele de pe strada Păunilor, prelungită colţ cu Neptun şi Mămulari, nr. 19. În „referatul cu n. 26 al d-lui dr. Drugescu către d-l medic şef al capitalei”, se precizează:

„Localul în care Societatea Italienilor din Bucureşti, doreşte a muta Şcoala, actualmente în str. Berzei, fiind construit anume, se găseşte în cele mai perfecte condiţiuni igienice din toate punctele de vedere. Salele de studiu pot fi suficiente pentru un număr de 300-350 de elevi” [14].

Procedura de acreditare definitivă a localului nou construit se încheie prin adresa nr. 1916, din 21 februarie 1902, trimisă de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice către Luigi Cazzavillan, în care se menţionează următoarele:

„Referindu-ne la petiţiunea Dv. registrată sub nr. 6721 din 1901, subscrisul, pre baza raportului d-lui dr. Drugescu şi în urma avizului inspectoratului şcoalelor particulare de fete, are onoare a vă face cunoscut, că Ministerul vă acordă autorizaţiunea solicitată pentru localul din strada Păunilor nr. 19 din Bucureşti, în care se găseşte actualmente mutată şcoala italiană Regina Margherita. Numărul maxim al copiilor ce pot fi primiţi va fi de 350 externi. Totodată vi se face cunoscut că pentru satisfacerea deplină a regulamentului şcoalelor particulare, sunteţi rugat să luaţi măsuri că şcoala de băieţi să aibă ca director un bărbat” [15].

Şcoala Italiană din Bucureşti desfăşura în noul său sediu din strada Păunilor, nr. 19, o activitate instructiv-educativă după modul de organizare a învăţământului din epocă, ţinând cont de principiul separării pe sexe a claselor de elevi; mai mult, din documentele citate rezultă existenţa a două compartimente distincte în cadrul şcolii, cu conducere separată: „şcoala de băieţi” şi „şcoala de fete”. Desfăşurarea ulterioară a parcursului birocratic confirmă această realitate instituţională; astfel, Comisia de Supraveghere a Şcolii Italiene din Bucureşti dă urmare adresei 1916, trimisă de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice lui Luigi Cazzavillan, „preşedinte<le> Societăţii de Binefacere Umberto Margherita”, comunicând printr-o adresă din data de 27 iulie/9 august 1902 că profesorul Nestor N. Popescu deţine de multă vreme calitatea de director al şcolii de băieţi. În continuare, ministerul solicită din partea Şcolii Italiene regulamentul, orarul, programa analitică şi lista completă a personalului didiactic [16].   
Se pot, aşadar, reconstitui anumite aspecte din funcţionarea Şcolii Italiene din Bucureşti, în primii ani după înfiinţare, pe baza informaţiei puţine şi lacunare care s-a păstrat până astăzi. Astfel, în 16 noiembrie 1902, Direcţiunea Şcolii Italiene de băieţi face cunoscut ministerului de resort că a angajat o nouă profesoră de limba franceză, d-ra O. M. Croisier [17]. O radiografie interesantă prezintă raportul nr. 10 128/1902 al profesorului V. Florinescu, delegat de Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să facă examenul de sfârşit de an şcolar cu elevii Şcolii Italiene. Au fost examinaţi elevii şi elevele din primele trei clase primare, care s-au prezentat la examen astfel: clasa I – 31 de elevi, clasa a II-a – 20 de elevi, clasa a III-a – 10 elevi, în total 61 elevi. În final, 30 de elevi au trecut din clasa I în clasa a II-a, 18 din clasa a II-a în clasa a III-a, 5 din clasa a III-a în clasa a IV-a, rămânând repetenţi 2 elevi în clasa a II-a şi 6 în clasa a III-a. Pe lângă rezultatele finale, profesorul examinator formulează unele observaţii în atenţia autorităţii de stat, în primul rând faptul că nu se acordă prea multă atenţie studiului limbii române, căreia i se rezervă doar două zile pe săptămână. Rezultatul satisfăcător la această materie se datorează activităţii susţinute a institutorului român din şcoală, Nestor Popescu. De asemenea, se remarcă faptul că şcoala nu dispune de publicaţii oficiale, reviste cu profil pedagogic, nici alte reviste în limba română sau în limbi străine, iar materialul didactic prezent în mod curent în şcolile române, hărţi, tablouri etc., lipseşte cu desăvârşire. Mobilierul, în schimb, este nou, arhiva şi matricolele şcolare sunt bine păstrate. Remedierea deficienţelor se impune, în beneficiul însăşi al Şcolii Italiene: „Dacă lipsurile arătate aci s-ar împlini, Şcoala Italiană care posedă un local splendid din toate punctele de vedere, ar ocupa locul de frunte printre şcoalele particulare din ţară.” Sunt înscrişi la această şcoală şi cinci elevi români, mai menţionează în final raportul profesorului Florinescu [18]. În urma acestui raport, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice solicită direcţiunii Şcolii Italiene, prin adresa din 21 octombrie 1902, să procure publicaţiile şi materialul didactic semnalate şi să trimită, în original, raportul de autorizare în baza căruia funcţionează şcoala [19].
Primii ani de funcţionare în clădirea donată de Cazzavillan, au însemnat pentru Şcoala Italiană din capitala României definitivarea unui proces administrativ-birocratic care viza verificarea legalităţii acesteia. Sursele de arhivă surprind acest aspect, alături de alte elemente din activitatea curentă a şcolii. Prin adresa 7097, din 31 mai 1903, Ministerul Instrucţiunii răspunde favorabil solicitării înaintate de direcţiunea Şcolii Italiene din Bucureşti, ca unii dintre elevii săi să fie scutiţi de la plata taxelor prevăzute pentru susţinerea examenului anual şi a celui general [20]. Şcoala Italiană funcţiona, asemeni altor şcoli şi institute particulare din România, în baza unui regulament special al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar asistenţa legal-instituţională a ministerului public obliga aceste şcoli la plata unor taxe. Regăsim această stare de fapt şi în adresa direcţiunii Şcolii Italiene către ministrul instrucţiunii, din 20 octombrie 1904, în care sunt nominalizate manualele de limbă italiană utilizate în această şcoală: două silabare şi artimetica pentru clasa I, carte de citire pentru fiecare dintre clasele II, III şi IV, Racconti e biografie di storia Patria, Compendio d’Aritmetica, partea I, conţinând aritmetica pentru toate clasele. În rezoluţia pusă pe acest document, reprezentantul ministerului de resort decide trimiterea spre verificare în vederea autorizării manualelor prezentate, prevăzând şi o taxă în acest sens, în valoare de 10 lei pentru fiecare manual [21]. Direcţiunea Şcolii Italiene revine şi solicită, în 22 noiembrie 1904, scutirea de plata taxei de verificare şi autorizare a manualelor respective. Ministerul răspunde negativ, motivând că taxa este necesară pentru plata profesorilor care vor examina manualele menţionate [22].

Activitatea Şcolii Italiene din Bucureşti în contextul şcolilor cu statut privat

Activitatea Şcolii Italiene din capitala Vechiului Regat era parte componentă dintr-un sistem educaţional care permitea funcţionarea şcolilor cu finanţare privată, în limitele legale şi cu supervizarea ministerului de resort. Este interesant de reţinut faptul că această realitate complexă a învăţământului din România epocii a generat dezbateri, reflecţii critice din interiorul însuşi al sistemului. Asemenea puncte de vedere au vizat funcţionarea institutelor private, calitatea procesului instructiv-educativ oferit, precum şi modul lor de articulare în cadrul legal şi instituţional de ansamblu al învăţământului românesc. Funcţionarea şcolilor cu statut privat nu a fost cercetată de istoriografia românească de până acum; sursele arhivistice permit însă individualizarea problematicii în datele sale esenţiale. Este interesant în acest sens amplul memoriu semnat de directorii unor şcoli private din Bucureşti şi trimis către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, înregistrat la registratura generală a acestuia în 27 iulie 1902. Documentul semnalează existenţa unui tratament discriminatoriu al ministerului de resort la adresa şcolilor private, acestea fiind puse în situaţia de a accepta profesori externi (numiţi de minister dintre cadrele didactice de la şcolile publice) ca examinatori, care practică exigenţe prea mari şi un comportament dur, în timpul examenelor, la adresa elevilor din şcolile particulare. Rezoluţia pusă în minister pe acest memoriu insistă pe faptul că statul trebuie să controleze aceste şcoli, pentru a asigura calitatea în învăţământ, validarea pregătirii corpului profesoral şi verificarea calităţii manualelor utilizate [23]. Şcoala Italiană funcţiona şi ea în parametrii acestor exigenţe instituţionale, după cum rezultă din documentele prezentate mai sus, cu precizarea că nu depindea numai de ministerul român de resort, ci şi de statul italian, care încerca un control de la distanţă prin intermediul reprezentanţei diplomatice din Bucureşti, în contextul mai larg al politicilor pe care le promova faţă de comunitatea italiană din România.

Şcoala Italiană din Bucureşti şi ziarul „Universul”

Luigi Cazzavillan a sprijinit Şcoala Italiană din capitala României şi prin intermediul „Universului”, în paginile căruia a găzduit publicitate în beneficiul acesteia. Astfel, cititorii ziarului au putut găsi în numărul din 1 septembrie 1901 al ziarului următorul anunţ:

„Şcoala Italiană de Băieţi şi de Fete va începe cursurile la 1 Septembrie. Cursuri obligatorii sunt: limbile italiană şi română, curs primar în conformitate cu programele Statelor italian şi român; limbile germană, franceză şi piano, facultative. Grădiniţa de copii primeşte copii de la 4-7 ani. Elevele şi elevii preparaţi în această şcoală au reuşit cu strălucit succes la şcolile Statului. Taxa şcoalară excepţional de mică. În Octombrie şcoalele italiene se vor muta în noul palat din strada Neptun, construit conform cerinţelor higienice şi pedagogice, săli încăpătoare de cursuri, de gimnastică etc. etc. Înscrierile încep la 16 August şi se primesc în vechiul local din str. Berzei 113. Prospecte se trimit la cerere. Direcţiunea” [24].

Publicitatea pentru înscrieri la şcoala italiană a continuat şi după începerea cursurilor, aşa cum rezultă din anunţul publicat în 10 septembrie, important şi pentru unele precizări privind oferta şi modul de funcţionare a şcolii: prezenţa unui „director didactic” ales de ministerul italian, profesori de limba română, instructor de gimnastică, profesori de franceză, germană şi de canto; elevii vor susţine la sfârşitul anului şcolar şi un examen în faţa unui delegat al ministerului român de resort, în urma căruia se pot continua studiile în şcolile publice de stat fără examene suplimentare; în anul şcolar precedent s-a obţinut un nivel foarte ridicat de promovabilitate: 47 elevi din 50, taxa şcolară anuală e de numai 30 de lei [25]. În favoarea Şcolii Italiene s-a organizat şi o loterie, administrată de „Universul”, aşa cum reiese din anunţul publicat în nr. 80, din 23 martie 1902 al ziarului [26]. De asemenea, pe data 1 martie 1903 a fost anunţat un bal „în folosul şcoalei italiane”, preconizat a avea loc în sala mare a palatului şcolii de pe strada Neptun, sub patronajul doamnei marchize Beccaria d’Incisa, soţia ministrului italian la Bucureşti. În anunţul publicat de „Universul” sunt nominalizate persoanele de la care pot fi procurate biletele, foarte probabil membri cu spirit de iniţiativă ai comunităţii italiene din capitală: Clelia Bruzzesi, d-na Piantini, Maria Narice, Ugo Ascoli, directorul societăţii de asigurare Generala, inginerul Rovelli şi, nu în ultimul rând, Luigi Cazzavillan [27].
Un eveniment mai deosebit pentru şcoala şi comunitatea italiană în anul 1903 a fost vizita renumitului actor Ermete Novelli, petrecută în data de 28 aprilie şi anunţată în prealabil de „Universul”. După reprezentaţia dată la Teatrul Naţional, regele şi regina României l-au primit pe artist, însoţit de Olga Giannini, în loja lor personală. Novelli a primit din partea suveranilor României distincţia Bene merenti, clasa I. „Universul” publică detalii despre primirea călduroasă de care a avut parte Novelli în capitală, insistând asupra vizitei sale la Şcoala Ialiană. Sosirea lui Novelli, însoţit de Cazzavillan, la Şcoala Ialiană a fost onorată prin prezenţa întregii colonii italiene, care-l aştepta în sala festivă. Artistul a vizitat sălile de clasă, „a strâns tuturor mâna chiar până şi celui mai sărăcăcios lucrător”; a ţinut să aprecieze frumuseţea sălii festive a şcolii prin cuvintele: „Aci mi se pare a fi în iubita mea Italia!”. Elevul Alberto Pugliesi a recitat o poezie în cinstea oaspetelui, au fost făcute şi alte gesturi simbolice de consideraţie de către membrii prezenţi ai comunităţii italiene [28].

Şcoala Italiană – un punct de referinţă pentru colonia italiană a capitalei

Şcoala Italiană constituie, aşadar, din chiar momentul inaugurării sale, un punct de referinţă pentru colonia italiană a capitalei, conferindu-i o identitate mai pregnantă şi o mai mare vizibilitate. Italienii din Bucureşti au reuşit astfel să-şi intituţionalizeze viaţa comunitară, prin crearea unor structuri corespunzătoare: Cercul Italian, Şcoala Italiană, societatea de binefacere. Şcoala Italiană a găzduit diverse acţiuni, reprezentative pentru comunitate, aşa cum a fost banchetul festiv din 7 iunie 1903, dedicat celei de a 55-a aniversări a Statutului coloniei [29]. În aprecierile din epocă şi de mai târziu referitoare la Şcoala Italiană din Bucureşti, existenţa acesteia a fost în mod constant legată de numele ctitorului, Luigi Cazzavillan. Lui i-a fost dedicată o inscripţie comemorativă, aşezată în incinta şcolii şi inaugurată în 4 ianuarie 1905 [30]. Şcoala Italiană va fi ţinta interesului constant al reprezentanţei diplomatice italiene în România, situaţia ei formând obiectul a numeroase rapoarte trimise la Roma de către miniştrii italieni acreditaţi la Bucureşti. Corespondenţa diplomatică italiană din perioadă interbelică, referitoare la problematica învăţământului din cadrul comunităţilor italiene de pe cuprinsul României, este mult mai bogată şi mai relevantă decât documentele pe care le avem pentru deceniile anterioare anului 1914; prin urmare, şi informaţiile despre şcoala din Bucureşti sunt mai ample [31].
Şcoala Italiană din capitala României se numără, asemeni ziarului „Universul”, printre proiectele de anvergură ale lui Luigi Cazzavillan, care şi-au dovedit viabilitatea pe termen lung şi s-au articulat în timp în cadrul politicilor culturale ale Italiei faţă de comunităţile sale stabilite în diaspora.

Ioan-Aurel Pop, Ion Cârja
(nr. 2, februarie 2012, anul II)

NOTE

1. Subiectul este tratat pe larg, în Antonio Ricci, Gli Italiani in Romania: migranti cattolici tra Ottocento e Novecento, in Ion Cârja (ed.), I Romeni e la Santa Sede. Miscellanea di studi di storia ecclesiastica, Bucureşti-Roma: Scriptorium, 2004, p. 206-225.
2. Ibidem. A se vedea şi: I. Pătraşcu, E. Pârvu, I friulani di Craiova. Rapporti socio-culturali italo-romeni, Craiova: Editura Aius, 1999; Marco Felicetti, Renzo Francescotti, Sulle ali di una rondine. Storie di migrazioni, Trento: Cromopress, 2002; Rudolf Dinu, Appunti per una storia dell’emigrazione italiana in Romania nel periodo 1878-1914: il Veneto come principale serbatoio di piccole communità in movimento, in Grigore Arbore Popescu (ed.), Dall’Adriatico al Mar Nero: Venezia e romeni, tracciati di storie comuni, Roma: Consiglio Nazionale delle Ricerche, 2003, p. 245-261; Raluca Tomi, A Chapter of the Italian Immigration in the Romanian Principalities: the Italians of Bucharest (1831-1878), in Revista Arhivelor, LXXXIV, 2007, nr. 3-4, p. 179-202; Roberto Scagno, Paolo Tomasella, Corina Tucu, Veneti in Romania, ed. Roberto Scagno, Ravenna: Longo Editore, 2008.
3. Denumirea iniţială a fost aceea de Circolo italiano, Bucarest, iar din anul 1903 se va numi Società Dante Alighieri. Comitato locale Bucarest sau Società Dante Alighieri. Comitato Bucarest, cf. Ion Bulei, Il Comitato della Società Dante Alighieri a Bucarest. Alcuni momenti della sua storia, in Annuario dell’Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, 5, 2003, p.447-453.
4. Textul Statutului, în original, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, dosar nr. 100/1908, f. 1r-10r.
5. A se vedea în acest sens: Ion Cârja, Biserică şi Stat în Regatul României la începutul secolului XX. Contribuţii documentare, in Arhiva Istorică a României (publicaţie a Centrului de Editare a Izvoarelor Istorice din cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti), serie nouă, vol. I (2004), nr. 1, 2004, p. 186-209; Emil Dumea, Viaţa culturală a catolicilor din Moldova în secolul al XIX-lea, in Nicolae Bocşan, Ana Victoria Sima, Ion Cârja (coord.), Identităţi confesionale în Europa Central-Orientală (secolele XVII-XXI). Lucrările colocviului internaţional din 14-17 noiembrie 2007, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 49-64.
6. Archivio Storico Diplomatico Affari Esteri Roma, Fondo Archivio Scuole 1923-1928, pacco no. 219 (già 3), file nenumerotate.
7. Ibidem.
8. Ibidem.
9. Archivio Storico Diplomatico Affari Esteri Roma, Fondo Archivio Scuole 1923-1928, busta no. 654, 1900-1925 (textul unei tipărituri-material propagandistic, dedicat de italienii din România regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea, cu ocazia aniversării a 25 de ani de domnie), p. 14-16. 
10. Momentele principale ale zilei de 24 noiembrie sunt relatate succint de Cazzavillan însuşi, în contextul audienţei pe care i-a acordat-o regele Italiei, Victor Emanuel III, în 21 decembrie 1901. Vezi Luigi Cazzavillan, Audienţa directorului nostru la Regele Italiei, Universul, XIX, 1901, nr. 350, 23 decembrie, p. 1.
11. Vezi scrisoarea lui Cazzavillan către Augusto Pierantoni, datată Roma, 5 ianuarie 1903, existentă în original la Archivio Risorgimento, 767/99 (2).
12. Vezi Conferinţa ţinută de d-nu(l) Luigi Cazzavillan, preşedintele societăţii de binefacere „Umberto şi Margherita”, cu ocazia dezvelirii bustului regelui Umberto I şi a inaugurării palatului şcoalelor italiene din Bucureşti, în ziua de 11 (24) Noiembrie c., publicată în foileton in Universul, nr. 312, 15 noiembrie, p. 1-2; nr. 313, 16 noiembrie, p. 1-2; nr. 314, 17 noiembrie, p. 1; nr. 315, 18 noiembrie, p. 1; nr. 316, 19 noiembrie, p. 1-2; nr. 317, 20 noiembrie, p. 1-2.
13. Cazzavillan, Audienţa directorului nostru la Regele Italiei, p. 1.
14. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar nr. 357/1902, ff. 211r-212r.
15. Ibidem, f. 210r.
16. Ibidem, f. 213r-v.
17. Ibidem, f. 216 r.
18. Ibidem, f. 215r-v
19. Ibidem, f. 214r.
20. Idem, dosar nr. 316/1903, f. 60r.
21. Idem, dosar nr. 1128/1904, f. 28r-v.
22. Ibidem, f. 34 r-v.
23. Idem, dosar nr. 459/1902, f. 57r-58v.
24. Universul, XIX, 1901, nr. 237, 1 septembrie, p. 3.
25. Idem, XXI, 1903, nr. 53, 24 februarie, p. 3.
26. Idem, XX, 1902, nr. 80, 23 martie, p. 1.
27. Idem, XXI, 1903, nr. 55, 28 februarie, p. 3, publicat şi în nr. 58 din 1 martie, p. 3.
28. Sărbătorirea lui Novelli, in Idem, nr. 115, 30 aprilie, p. 2.
29. Idem, nr. 140, 25 mai, p. 2.
30.  [Cazzavillan, Luigi], Per l’inaugurazione di una lapide in memoria di Luigi Cazzavillan alla Scuola italiana „Regina Margherita” di Bucarest addi 4 Gennaio 1905, Bucarest, 1905.
31. În acest sens, la Archivio Storico Diplomatico Affari Esteri Roma, Fondo, a se vedea mai ales cutia nr. 654.