Orfeu în Bibliotecă: Marco Lucchesi, un poet italo-brazilian tradus în română

Trecută prin experienţele, deseori liminare, ale atâtor revoluţii avangardiste, neo- şi post-, Poezia a sfârşit prin a fi derobată de o parte din aura ei genuină şi originară. Şi, oricât de paradoxal ar părea, procesul acesta lung şi anevoios, complicat şi, într-o anumită măsură, dureros, departe de a-i fi sustras ceva din funcţia ei princiară, a sfârşit prin a-i potenţa latura ei ceva mai comunicaţională, conferindu-i o priză mai directă la insidiile cotidianului.
Astfel, locul sonorităţilor stelare, al arpegiilor nocturne ivite din dialogul tainic al inimii pindarice şi hölderliniene cu kantianul „cer înstelat de deasupra” a fost luat de apostrofarea realului imediat: confesivul însuşi şi-a abolit, în parte, dimensiunea lucreziană a intimităţii cu cosmosul sideral, preferând măreţiei Tăcerii galactice zarva pietonală.
Iată sursa impresiei a insolitei surprize pe care am trăit-o, cu peste un deceniu în urmă, la întâlnirea cu poezia lui Marco Lucchesi. Cărturar de rezonanţă medievală, în sensul cel mai exact al acelui ficinian uomo universale din Florenţa post-dantescă şi pre-vinciană de care oraşul natal al străbunilor şi părinţilor săi, Lucca, este, nu numai geografic, atât de aproape, poetul şi academicianul brazilian îndrăgostit de Eminescu, de Bacovia, de Sorescu, ca şi de Enescu şi de „Mioriţa”, garantează, în acelaşi timp – prin neobişnuita întindere a cunoştinţelor sale de limbi şi de culturi – şi acel atribut borgesian de bibliotecar babelian. Încât, încă o dată, poezia sa, hrănită şi cultivată mai degrabă din şi cu cuvinte asumat împuţinate, reduse la pure şi cristaline forme monosilabice, pendulează între mirare şi ţipăt, ca şir de sunete mirabile pe claviatura unui inter-regn nefixat între Cer şi Pamânt, între străvechi şi actual.
Biografia însăşi, cu provocările ei particulare, ce nu-şi refuză, la rându-i, insolitul, pare sa-l singularizeze pe Marco Lucchesi în peisajul poeziei actuale, din Brazilia, din Italia şi de oriunde: născut la Rio de Janeiro, într-o familie de imigranţi italieni, deprinde, fireşte, limba părinţilor săi odată cu deprinderea vorbitului, dar abia un pic mai târziu, la vârsta cititului şi a scrisului, şi-o va revărsa, cu un spor de grijă şi de îngrijorare, în destinul poetic.
Bilingvismul său nativ nu-i va modifica însă prea mult natura scriiturii: imaginativ debordant, aproape maladiv, sedus, de copil, de tainele matematicii şi ale astrologiei, şi-a îmblânzit elanurile „exactelor” ştiinţe prin pătrunderea, cu aceeaşi precipitată ardoare, în fermecata grădină a muzicii, auditor şi executant, iar simţul sunetelor marilor armonii, de la gravele acorduri ale liturghiilor i până la cele ale rapsodiilor enesciene, au sfârşit prin a-i distila versul. În această distilare ce-mi pare, uneori, aproape de acel grai incomprehensibil al rugăciunilor primilor creştini ipotizat de către marele poet italian Mario Luzi ca fiind cea mai autentică arte poetică, consistă originalitatea, singularitatea, taina operei sale.
Marco Lucchesi ignoră, în aparenţă, presiunea cotidianului, a acelui acum ce ne provoacă din interstiţiile realului: îl ignoră, spun, fiindcă, în versurile sale în care se răstoarnă, confiscate, ceruri (lucreziene şi danteşti), planete, scurt-circuitate de un suflet, al sau, gata să refacă ordinea pierdută, realul persistă, dar numai ca un bagaj abandonat, un martor ignobil al trăirii depline.
Nu-mi plac – le-am ocultat cu obstinaţie mereu – discursurile „tematiste” despre poezie; poezia lui Marco Lucchesi îmi susţine, convingător şi concret, această, să-i spunem, opţiune ideosincratică; universul ei se delimitează, în succesiunea scurtelor alonje lexicale, în confruntarea dintre Lumină şi Întuneric, dintre Cosmos şi Haos, dintre Viaţă şi Moarte, Vis şi Realitate, Tăcere şi Discurs; şi totul într-un traiect în care nuanţele sunt generatoare de Sens.
Iată, într-o ordine aleatorie, câteva exemple în care ceea ce par incongruente, derapări, denivelări – ale cosmosului mare şi  ale omenescului din noi – îşi pierd orice atribut conflictual, asumând dimensiunea aporeticului care, de la Upanişade trecând prin Platon şi hermetienii medievali, ne insidiază până astăzi:

Tăcerea aceea mare
ce se precipită din cer
năucită de azur

tăcerea aceea mare
ce se-nghesuie-n umbrele
însângerate ale amurgului

tăcerea aceea mare
ce duce spaima îngerilor
printre nori de fier şi nebunie

tăcerea aceea mare
ce-nfurie şi înăspreşte
pământul stins de lacrimi

tăcerea aceea mare
ce răzuie ceaţa zilelor
şi melancolia boilor
tăcerea aceea mare

spre care
se-animă
pădurea de foşnete
ce ne sfâşie
şi ne declară război

sau, ca în aceste tulburătoare scurte poeme, ivindu-se asemenea respirări sacadate, bătăi de aripi ale unor ciocârlii decretate pierdute:

Mări de tăceri
Si scorii de stele

Acostez la marea-muză

Nu lipsesc, din bestiarul resuscitat în cheie epifanică, nici zei („O pisică / pe acoperişuri /mă priveşte / ca un zeu”), nici nimfe (precum acea Hyades, prin ai căror ochi contemplă Roma pe care o trece prin filtrul propriei sensibilităţi cu istoria ei cu tot) şi nici mai ales îngeri, vechi şi noi, în semnificaţia beniamiană, bifrons, adică: bezna e semnul unei dezordini – de dincolo de orice memorie – în care simpla înşiruire a cuvintelor decantate muzical şi aproape descântate devine actul poetic prin excelenţă, ca garant al unei noi ordini, redistribuite oniric:

Întâia Beznă

Sensul
se înmieşte
în alte sensuri

iar numele
se altoieşte
în alte nume…

prin obeliscurile
irevocabile
ale lumii

se mişcă
pământul

cerul
într-un murmur zănatic

timpul
ţi se smulge
de pe tâmple

şi lasă
întâia beznă
orizontului:

tu visezi
închipuite
arătări

în această
noapte uitucă
de pace

sensul însă
se înmieşte apoi
în alte sensuri

iar numele
către nimic
se prabuşeşte

Marco Lucchesi vânează magia (şi ea ieşită din uzul exerciţiului poetic curent) vechilor eresuri, în veşminte de cântăreţ arab din îndepărtate secole ori de trubadur intempestiv pe la curţi domneşti din evul mediu târziu, însă imaginea ce-mi stăruie prin anii prin care poezia sa mă însoţeşte este aceea a unui nou Orfeu uitat, de sine însuşi, în Biblioteca Lumii, purificând-o de colbul milenar şi vindecându-i posibila vacuitate prin irigări de aer proaspăt împrumutat cosmosului infinit.
Aşa cum notam cu zece ani în urmă în prefaţa la apariţia primului său volum de versuri în română, Marco Lucchesi este unul printre tot mai puţinii poeţi pentru care adevărata modernitate e departe în urmă, iar adevăratul postmodernism ar putea fi identificat într-un vers pindaric. Cine aude, precum el, în tăcerea acestei lumi gălăgioase, «melancolia boilor» poate să şi descifreze mesajul tăcut al unui zeu ce tocmai reinventează adevăratul idiom al poeziei.

George Popescu
(nr. 6, iunie 2013, anul III)

Notă bio-bibliografică

Marco Lucchesi, născut la Rio de Janeiro, din părinţi italieni, predă literatura italiană şi comparată la Universitatea Federală din oraşul natal. Membru al Academiei de Litere din Brazilia, al Pen Club-ului, al Societăţii Braziliene de Geografie şi colaborator al celor mai importante ziare braziliene. Ex-Director al revistei „Poesia Sempre”, editată de Biblioteca Naţională. Distins cu Medalia Camerei de Comerţ din Lucca (Italia), cu Premiul Prometeo d’Argento al Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi, şi cu Premiul Ministerului Bunurilor Culturale de la Roma, ca şi cu Meritul Uniunii Braziliene a Scriitorilor. A publicat: Sphera (Premiul Jabuti, 2004, şi prefinalist al Premiului Portugaliei Telecom), Viagem a Florença, Caminhos do Islã, Lucca dentro, Poesie (Premiul Cilento şi Premiul San Paolo), Saudades do Paraíso, O sorriso do caos (candidat la Premiul Jabuti, 1997), Teatro alquímico (PremiulAcademiei Mineira de Litere, 2000), Faces da utopia, A paixão do infinito, Bizâncio (finalist al Premiului Jabuti, 1999), Os olhos do deserto, Poemas Reunidos (finalist al Premiului Jabuti, 2001). Recent, a publicat şi primul său roman, cu titlul O Dom do Crime, Rio de Janeiro, Record, 2010 (Prêmio Machado de Assis da UBE e Finalista do Prêmio São Paulo). A îngrijit traducerea capodoperei Ierusalimul eliberat de Torquatto Taso şi cartea Leopardi – poesia e prosa. A tradus L’isola del giorno prima (finalist al premiului pentru traducere Jabuti, 1996) şi Baudolino de Umberto Eco (finalist al premiului pentru traducere Iabuti, 2003), Ştiinţa Nouă, de Giamattista Vico (Premiul pentru traducere al Uniunii Latine), Gedichte an di Nacht, de Rilke şi Trakl (Premiul pentru traducere Paulo Rónai, 1996), Poemi de Rumi (Premiul pentru traducere Jabuti, 2002), Poeme de Hlebnikov, Drei Gedichte, de Patrick Süsskind, Esquisse du jugement universel, de Foscolo, La tregua de Primo Levi, Presto con fuoco, de Roberto Cotroneo şi altele. Autor al unor multiple şi incitante comunicări la reuniuni şi congrese internaţionale şi varii studii şi articole despre Pirandello, Mario Luzi, Gunter Grass şi alţii. Cărţile sale au fost traduse în germană de Curt Meyer Clason, în spaniolă de Rodolfo Alonso, în română de George Popescu şi în persană de G. Fahmi.