„Dimensiunea Carrara”: un univers al marmurei şi al sculpturii

Pentru a avea o percepţie autentică a „dimensiunii Carrara”, se impune, la un moment dat, imersiunea directă în vraja acestui univers al marmurei şi al sculpturii. Carrara suscită în sensibilitatea celui care o vizitează o impresie foarte puternică, atât prin frumuseţea şi pitorescul peisajului, cât şi prin activităţile specifice acestui loc, care generează atmosfera cu care aşezarea îşi cucereşte vizitatorii. Pentru un sculptor, întâlnirea cu Carrara poate constitui o experienţă profesională de o importanţă majoră.
Dar şi pentru cine nu a văzut niciodată un monolit de marmură care să depăşească doi sau trei metri intrarea în cariere poate reprezenta un eveniment impresionant. De la mare depărtare cicatricele albe ale masivilor muntoşi avertizează asupra prezenţei abundente a materialului care a fost, în istoria sa veche şi recentă, obiectul atâtor vrajbe. Odată ce se ajunge în munte, priveliştea copleşeşte chiar şi pe cel care nu a cioplit niciodată. Imensele hăuri în care sunetul pietrei pe care o arunci, în încercarea de a le da de fund, întârzie să se mai producă, vechile cariere abandonate, intercalate cu interminabile grohotişuri, rezultat al extracţiei, avertizează asupra caracterului excepţional al întregii regiuni. Sute de metri de tăieturi în versanţi formează adevărate catedrale, unde contraforţii se aglomerează şi se intercalează asemeni unei onirice arhitecturi gotice. Blocuri imense de marmură desprinse din muntele alb, ca şi nins, zac în mijlocul carierei, aşteptând a fi mărunţite ori transportate pe drumul ce pare prea mic şi prea îngust, care duce către mare.
Galerii deschise în munte, interminabile tuneluri şi săli de dimensiunea bazilicilor Renaşterii, în care ecoul se pierde, colţ după colţ, şi marmură, pretutindeni marmură, în cantităţi incomensurabile. Lumina concentrată de reflexia soarelui mediteranean pe albul orbitor al faţadelor taie contraste puternice în culoarea cerului, ce pare mai albastru decât de obicei. Marmura, albă şi imaculată, înconjoară privitorul cu o măreţie strivitoare, caracteristică celui mai mare zăcământ de acest fel din lume.
Coborând, drumul şerpuieşte şi se strecoară prin tuneluri uneori complet nefinisate, pur şi simplu sparte în masivul de marmură, care şi-a pierdut strălucirea, devenind complet neagră din cauza fumului trenurilor cu aburi care treceau odinioară prin acestea. Din când în când se întrezăreşte marea, iar dedesubt oraşul înghesuit în valea tăiată de un pârâu cu ape albicioase, din cauza prafului carierelor. Depozite de blocuri de marmură şi ateliere de sculptură acoperite de praful alb, ce par mai degrabă improvizate, în care obiecte de artizanat se amestecă cu copii după gipsuri clasice, te fac să înţelegi că aici sculptura reprezintă o meserie şi că a generat o tradiţie.

Vedere a bazinului marmifer Fantiscritti, Carrara

Se ajunge astfel invariabil în atelierul de sculptură Carlo Nicoli, situat în chiar centrului oraşului, într-o clădire de epocă, construită anume pentru a fi atelier de sculptură, cu porţi mari de lemn, în spatele cărora se aude zgomotul unei febrile activităţi. Sunetul ciocanelor pneumatice întâmpină vizitatorul, avertizându-l că va păşi într-un loc unde se asudă din greu. Într-o încăpere cu rafturi pline de modele de gips, degetul lui Cezar stă înghesuit printre nenumărate machete cu aspect neoclasic. În capătul atelierului, tronează o statuie înaltă de circa şase metri. Este vorba de Alma Mater a sculptorului Fausto Melotti. În faţa statuii se odihnesc, într-o dezordine studiată, circa o duzină de sculpturi de diverse dimensiuni, în variate stadii de realizare şi de diferite facturi, de la figurativ până la abstract. Toate completează o imagine ce va contribui fundamental la decizia unui sculptor profesionist de a se reîntoarce la Carrara. De undeva, de sub statuia lui Melotti, te fixează un ochi de granit negru, conceput de sculptoriţa Louise Bourgeois. Într-un alt colţ, aproape ascuns de aripile unei statui neoclasice, o altă marmură atrage atenţia. Este vorba de o mică lucrare de Antoine Poncet, asistentul lui Hans Arp. Frumuseţea sa atrage prin relaţia specială dintre formă şi transparenţa marmurei, care face ca zgomotul ciocanelor pneumatice să se estompeze, lăsând loc unei armonii plutitoare.
„Bel pezzo di statuario?!”... surâde unul dintre sculptori...
„Una bellissima scultura!” răspunzi pentru întâia oară, în timp ce priveşti mirat cum omul de lângă tine manevrează nişte compasuri pe o placă de marmură, unde două linii ce se unesc într-un punct unde formează un unghi ascuţit.
„Cosa stai facendo?” îl întreb, intrigat de suita de semne scrijelite, ce întrerup cele doua linii aparent fără sens.
„Ingrandisco una scultura per uno scultore tedesco!
E che tecnica usi?
I tre compassi!
E come funziona?
He, he, figliolo, tu vuoi imparare troppo in fretta! Ci vuole un po’ di magia per farlo... devi lavorare degli anni per capirlo...” [1]

Atelierul Carlo Nicoli. Carrara

Pretutindeni compasuri şi punctatoare, gradine, ciocane pneumatice de diferite dimensiuni, unele atât de mici încât te fac să întrevezi fineţea operaţiilor intenţionate. Delimitându-se de forfota atelierului, piaţa pare o oază de linişte, în contrast cu zgomotul dălţilor şi al ciocanelor. Un strat subţire de praf rămâne pe haine, ca o amintire a acestei atmosfere ce cu greu poate fi uitată.

Carierele, atelierele de sculptură şi portul

Traversând Carrara, sculptorul nou venit rămâne mirat de dimensiunile aşezării, care circumscrie trei realităţi majore: carierele, atelierele de sculptură şi portul. Oraşul ocupă astfel poalele unui versant muntos la marginea căruia Mediterana lasă cu zgârcenie să se vadă o fâşie de şes ce contrastează, prin dimensiuni, cu grandoarea Alpilor Apuani brăzdaţi de însemnele albe, de departe vizibile, ale carierelor. Urbea s-a dezvoltat înghesuită în valea săpată de torentul Carrione, voit mai aproape de munte decât de mare. Un splendid turn romanic din marmură, alb de la bază până la acoperiş, se înalţă lângă domul ce avertizează privitorul asupra abundenţei privilegiate a principalei resurse din zonă. Pieţele şi fântânile sunt străjuite de sculpturi adesea neterminate, mărturii ale promisiunilor unor comanditari nu întotdeauna dispuşi să plătească, poate scăpătaţi ori căzuţi în dizgraţie, sau ale unor sculptori care din diverse motive nu au reuşit să termine propriile lucrări, pe care comunitatea locală totuşi le-a apreciat, atribuindu-le spaţii publice. Clădirile, în marea lor majoritate, te lasă să ghiceşti la parter foste ateliere de sculptură, datorită înălţimii generoase a porţilor de intrare şi a omniprezenţei cârligului fixat în cheia de boltă, unde odinioară era atârnat vinciul cu ajutorul căruia se mânuiau blocurile. Uneori, arcul frânt al porţii este ştirbit în mod intenţionat în partea sa superioară, pentru a face posibilă, odinioară, intrarea unor blocuri de marmură mai mari decât poarta.

Clopotniţa domului din Carrara şi statuia neterminată a lui Neptun a sculptorului Baccio Bandinelli

În astfel de vechi ateliere funcţionează acum cârciumioare, în care, în timp ce bei un pahar de vin roşu şi aspru, poţi vedea fotografii de epocă cu perechi de boi ce trag care încărcate cu marmură, sau oameni care trudesc coborând pe un grohotiş cu o pantă ameţitoare blocuri făţuite din şpiţ şi legate cu funii pe un sistem de traverse din lemn asemănător unor sănii. Tot pe pereţi, în alte cadre te întâmpină imagini ale portului vechi al oraşului, cu imense depozite, unde vinciuri bătrâne încarcă blocuri pe la fel de vechi ambarcaţiuni cu pânze, în timp ce în jur cioplitorii făţuiesc laturile neregulate ale unor monoliţi. Sunt imagini ce te fac să retrăieşti efortul atâtor generaţii de lucrători care au asudat aici, dând formă istoriei. Pavajele cubice sunt din marmură şi, când şi când, câte un basorelief sau o intarsie în pavaj avertizează asupra specificităţii locului pe care calci. Nu o dată este vorba de o roată cu şase spiţe, cu inscripţia Fortitudo mea in rota [2]. Ceva din atmosfera oraşului te face să te gândeşti la o localitate ciudată, un fel de Petroşani aristocrat, unde praful de cărbune e alb şi unde clădirile sunt construite exclusiv din marmură, la fel ca şi ornamentele arhitecturale, care fac dovada priceperii localnicilor în cioplirea unui material care spiritualizează până şi producţia industrială.
Prin această scurtă evocare a unor primi paşi prin Carrara am încercat să definim corect atmosfera care caracterizează viaţa acestui oraş-atelier, unde marmura este omniprezentă, în natură, în arhitectură şi, mai presus de orice, în traiul umil al unor oameni care îşi câştigă zilele prin exploatarea a ceea ce ei înşişi numesc l’oro bianco [3]. Impresia este suficient de puternică nu numai pentru cine a lucrat vreodată cu dalta şi ciocanul, dar şi pentru un simplu trecător. O descriere cum este aceea făcută, la 1820, de Emanuelle Repetti, chimist, istoric, geolog şi iubitor al sculpturii, martor ocular al unor timpuri de glorie din istoria oraşului său natal, poate întregi tabloul schiţat mai sus, prin alte elemente referitoare la felul în care se desfăşura cândva viaţa acestor locuri:
„Nell’ avvicinarsi alle mura di Carrara, e più che mai nel percorrerne le sue interne vie sentesi da ogni dove risuonare i martelli e scalpelli, vedonsi da pertutto blocchi sparsi, informi gli uni, altri abbozzati, altri più avvanzati, altri finalmente, che hanno ricevuto coll’ ultima mano l’estremo pulimento, adornare gli numerosi studj ed officine di quella piccola ed animata Città. Ivi le scaglie marmoree ricuoprono il suolo e vengono poi trasportate per assodare le strade carrozzabili a guisa di ghiaie...” [4]
Cum se vede, Emanuele Repetti, autor al primului şi al celui mai vechi şi amănunţit studiu despre marmura de Carrara, Sopra l’Alpe Apuana ed i marmi di Carrara, evoca într-o manieră plină de culoare carierele şi urbea în care trăia şi cu două secole în urmă în directă simbioză cu resursa sa principală, marmura. Particularitatea principală a vieţii sociale din acest areal o reprezentau şi atunci atelierele, unde adesea echipe de sculptori lucrau la realizarea aceleiaşi lucrări. Repetti compară naşterea unui ansamblu sculptural într-un atelier din Carrara cu construcţia unui ceas într-o orologerie elveţiană, câtă vreme muncitorii specializaţi în diferite operaţii şi etape ale fabricării contribuiau cu toţii, sinergic, la perfecţionarea întregului:
„Consimile è l’ andamento dei primarj artisti Carraresi: essi nell intraprendere l’esecuzione di una qualchè statua gruppo, o importante ornato affidato i varj preliminari lavori ad altretanto subalterni, dei qualli uno sbozza, l’altro mette sotto ai punti, altro ne rileva le parti principali, e sortita che sia l’opera delle mani del maestro, nuovi lavoranti subentrano chi per lustrare, chi per dare l’ultimo finimento ai capelli, fiori, ed accessorj. In tal modo con gran risparmio di tempo, di fatica, e di spese molti concorrono all’ impresa, ma l’ artista solo è quello che le dà l’esistenza.” [5]
Acelaşi martor, născut în 1776, adevărat „cronicar” al zonei, observa pe drumul ce pleacă din Carrara spre cariere, trecând prin aşezarea Torano, una din ultimele arii locuite înainte de a intra în bazinul marmifer, munca dură a locuitorilor săi:
„...l’agiato vivere di quelli abitanti tutti o proprietarj o cavatori o artisti di quei minerali, nel mirare la strada laboriosamente tagliata lungo il fiume nel vivo masso, nel sentire da ogni dove il rumore dei picconi, pali, e martelli, la frequente esplosione delle mine, i gridi degli operaj, bene si accorge essere quivi il lavorio dei marmi intenso e quasi soverchio.” [6]
Doar o mică parte din această atmosferă mai supravieţuieşte în ziua de azi, pulsând sub praful alb, omniprezent, pe străzile pe care circulă, cu o frecvenţă obositoare, imense camioane încărcate cu blocuri al căror număr te face să te întrebi câtă vreme vor mai tolera munţii intervenţia omului în echilibrul lor geologic. Aceasta deoarece, în urma recentei revoluţii industriale, ceva din identitatea regiunii pare a se fi pierdut. Atelierele sunt mai puţine şi doar o parte a populaţiei se mai ocupă cu extracţia şi cu prelucrarea „aurului alb”, deşi aproape oricare om cu care vorbeşti îţi dă informaţii detaliate despre marmură sau despre sculptură. Un ochi atent va înţelege însă că în fiecare om stăruie şi azi ceva din pasiunea ce cândva a reprezentat raţiunea de a exista a unui întreg areal geografico-demografic, care a dus la dezvoltarea unei industrii prospere, ce a atras după sine înflorirea unei vieţi cultural-artistice particulare.

Fără explicaţii suplimentare, ne vom opri aici evocarea, sperând să fi reuşit să trezim acea minimă curiozitate, necesară abordării unei identităţi culturale bine consolidate istoric, însă nu înainte de a supune atenţiei generale descrierea făcută, în Trecento, aceloraşi meleaguri de Dante Alighieri:

„Che nei monti di Luni dove ronca
Lo Carrarese che di sotto alberga,
Ebbe tra bianchi marmi la spelonca
Per sua dimora: onde a quardar le stelle
E’ l mar non gli era la veduta tronca”. [7]

Dante descrie munţii Carrarei, zonă de graniţă a mult iubitei sale Toscana, în dialect toscan, grai pe care îl va transforma în limbă literară şi care pare a nu avea nimic comun cu modul aspru de a se exprima al locuitorilor din zona Carrarei. Căci felul de a fi al localnicilor pare mai degrabă cioplit din şpiţ, iar vorbirea lor surprinde prin duritatea tonului şi prin volumul său ridicat, o consecinţă, poate, a traiului atâtor generaţii de vorbitori în medii în care comunicarea şi zgomotul muncii s‑au luat la întrecere.