Nota traducătorului, indiciu al diversităţii. Despre etica discretă a traducerii

Visul oricărui traducător este să poată traduce fără a fi nevoit să insereze o notă explicativă: cînd citim un text tradus, Nota traducătorului ne anunţă întotdeauna că traducătorul e acolo ca să-şi ia măsuri de precauţie, să spună că a făcut tot ce-a putut, dar e ceva ce nu a putut face. Nota traducătorului este, pentru traducător, recunoaşterea unei înfrîngeri, a unei defaillance. Ea ne spune că orice traducere este întotdeauna imperfectă. Din acest punct de vedere, notele traducătorului – şi cele mici răspîndite într-un text, în care se precizează că un termen a fost tradus într-un anume fel, dar n-a putut fi redat în toată bogăţia semantică a originalului, despre care se dau explicaţii, tocmai, în notă – reprezintă un fel de concretizare a sentimentului de vină al traducătorului: a nevoii lui de a-i cere scuze autorului dacă nu i-a putut fi pe deplin fidel, dacă l-a trădat, cu o trădare, de altfel, inevitabilă. Sau de a se justifica faţă de colegii lui pentru alegerile sale: ceea ce însă ar reduce nota la un cîmp de luptă între traducători specialişti care, în plus, ar fi cel mai puţin interesaţi să citească acea carte în traducere, putînd s-o citească fără probleme în original. Nota traducătorului are sens, în schimb, doar dacă e adresată cititorului: el are nevoie de ea, lui trebuie să-i explice traducătorul ce a scris şi ce n-a putut scrie.

Faptul că traducătorul simte nevoia să insereze note explică astfel foarte bine care e poziţia lui, rolul lui şi sarcina lui în traducere. Un cititor citeşte textul tradus ca şi cum ar fi scris în limba lui şi nu ştie nimic despre textul original. N-ar putea avea, aşadar, nici un indiciu despre ceea ce în schimb îl face să înţeleagă o notă a traducătorului. Cititorul nu ştie nimic despre diferenţa care separă originalul de traducere. Ar putea foarte bine să citească un text fără note ale traducătorului şi să nu aibă nici o cunoştinţă despre semnalarea conţinută de aceste note. Traducătorul, în schimb, cunoaşte această diferenţă şi este conştient de ea: el cunoaşte, într-adevăr, ambele limbi şi poate, de aceea, să măsoare această diferenţă. Notele traducătorului îi spun cititorului că această diferenţă este incomensurabilă. Dacă traducătorul nu a putut reda în întregime textul de origine în limba ţintă, se întîmplă pentru că a trebuit să încheie socotelile – nişte socoteli care nu se încheie atît de uşor – cu o diferenţă imposibil de eliminat.

Dacă traducătorul simte exigenţa unui asemenea avertisment asupra faptului că nu a putut reda pe deplin această diferenţă, este pentru că ea a rămas tocmai ca atare: o diferenţă. Şi, ca atare, ea nu s-a putut exprima în limba ţintă. Toate acestea nu pot decît să-i scape cititorului, dacă n-ar fi acele indicii care sînt notele traducătorului. Aceste indicii reprezintă singurul mod în care diferenţa poate fi exprimată în limba ţintă: în afara textului, se spune că e un rest care n-a putut intra în text.

Aceste consideraţii despre nota traducătorului ca semnalare lingvistică au o profundă semnificaţie şi dintr-un alt punct de vedere: pentru că nota traducătorului ne spune răspicat care este marea sarcină etică a traducătorului. Dacă visul oricărui traducător este de a traduce un text fără a fi nevoit să insereze vreo Notă a traducătorului, faptul că în realitate acest lucru nu este posibil – sau că adesea nu poate fi evitat – ne spune că marea sarcină a traducătorului este să apere diferenţa dintre limbi. Pentru cititor această diferenţă nu este perceptibilă: cu nota lui, traducătorul o face vizibilă.
În realitate, faptul că există o diferenţă între limbi este ceva ce numai traducătorul poate înţelege: cunoscînd bine ambele limbi, poate percepe toate nuanţele lor care le fac diferite, nu omologabile. Cînd se spune că două limbi – sau nişte expresii din două limbi diferite – sînt incomensurabile nu înseamnă că ele sînt incomunicabile: înseamnă, dimpotrivă, că ele sînt înţelese aşa cum sînt, adică diferite. Că se înţelege diferenţa lor. A fi incomensurabil nu înseamnă a fi incomparabil: dimpotrivă, se poate înţelege că două măreţii sînt incomensurabile doar dacă se compară. Incomensurabilitatea, mai degrabă, înseamnă că una nu poate fi măsurată, în întregime, cu cealaltă, adică nu poate fi redusă, sau echivalată, cu cealaltă. Această înţelegere este marele privilegiu al traducătorului, pe care el nu-l poate împărţi cu cititorul decît prin intermediul N.T.: care devine astfel nu semnul unei defaillance a acestuia, ci semnul sarcinii lui etice fundamentale, aceea de a comunica sensul diferenţei. Doar o concepţie superficială şi omogenizantă poate considera Nota traducătorului un nărav de evitat sau o recunoaştere de nepricepere din partea traducătorului. Mai bine să nu fie mărturisită. Dar ideea este că, făcînd astfel, traducătorul trădează sarcina lui ultimă: care nu e de „a face să fie citit” un text ca şi cum ar fi fost scris în limba cititorului, ci de a face să se înţeleagă că n-a fost scris în acea limbă, lucru pe care Nota traducătorului îl aminteşte prin prezenţa sa. Ea este semnalarea că nu există numai limba noastră: există şi altele şi pot fi chiar foarte diferite de a noastră.

Pentru poziţia lor intermediară între două limbi, traducătorii desfăşoară aşadar o funcţie etică şi culturală de primă importanţă: cea de a înţelege diferenţa dintre limbi şi de a o valoriza ca atare. În dialogul platonician Teaitetos, în momentul în care se dă o posibilă definiţie a logos-ului, Socrate, după ce a prezentat altele două, spune că logos-ul înseamnă „a înţelege diferenţa”. Nu se poate spune că se cunoaşte cu adevărat soarele dacă se spune, pur şi simplu, că este un astru: trebuie spus că este astrul cel mai mare, adică rostită şi diferenţa sa în raport cu alţi aştri. Termenul grec folosit pentru a exprima această capacitate este èhermeneuein: este vorba despre unul dintre rarele locuri în care verbul hermeneuein  apare în dialogurile platoniciene, un cuvînt care este tradus cu „a interpreta”, „a exprima”, „a comunica”, „a înţelege”, dar şi „a traduce”. Hermeneutica este disciplina generală a înţelegerii, în toate formele ei, lingvistice şi nu numai, ale cărei forme particulare sînt interpretarea şi traducerea şi al cărei obiect este tocmai diferenţa: nu uniformitatea, care se desprinde din explicaţiile ştiinţifice ce încearcă să conducă un fenomen la o lege, ci diferenţa. Traducătorul este, în acest sens, un „hermeneut”: înţelege diferenţa şi în opera lui de comunicare – de transmitere – trebuie să exprime această diferenţă. Mulţi filosofi, care erau şi traducători (Hölderlin, Schleiermacher, Benjamin), au teoretizat că această diferenţă ar trebui exprimată prin intermediul unei operaţiuni acrobatice a limbii ţintă, care se îndoaie şi se răsuceşte ca să exprime ceea ce din limba de origine altfel nu s-ar putea exprima. Nota traducătorului evită această acrobaţie: respectă limba ţintă, dar îi exprimă o limită, face vizibil ceea ce ea n-a putut cuprinde, dar care este, oricum, posibil de înţeles.

Traducătorii – a căror operă este în mod nedrept depreciată la nivel profesional, tocmai pentru că nu i se înţelege adevărata funcţie etică şi socială – sînt astfel nişte „apărători ai diferenţei”: sînt aşa tocmai pentru că vorbesc mai multe limbi şi sînt de aceea capabili să înţeleagă diferenţa pe care monolingvul nu este în stare s-o înţeleagă. Dacă există aşadar o etică a traducerii, în sensul subiectiv al genitivului, aceasta este etica de la care se învaţă respectul diferenţei. Mult timp – se întîmplă şi astăzi – s-a crezut că soluţia la conflictele sociale şi politice ar putea veni din construcţia unei limbi universale (o operaţiune imperialistă care derivă din a privi Babelul ca pe o pedeapsă, o „a doua cădere”, după expresia lui Bacon), o soluţie care, pe de altă parte, cu dificultate ar reuşi să evite apariţia altor diferenţe (dialecte, diferenţe de interpretare chiar în interiorul aceluiaşi idiom etc.). În faţa acestei soluţii utopice, traducătorul îi învaţă pe ceilalţi că diferenţa este inevitabilă. Şi că diferenţele nu divid: unesc, nu în maniera unei măsurabilităţi substanţiale, ci creînd între limbi aceeaşi relaţie de continuitate care există între tată şi fiu, o relaţie alcătuită din identităţi şi inevitabile diferenţe. În acest sens Walter Benjamin, în cunoscutul său text despre traducere (Die Aufgabe des Übersetzers, 1921 – Sarcina traducătorului, în Walter Benjamin, Iluminări, Idea Design & Print, 2002, pp. 39-48) vorbea despre o „înrudire” între limbi: despre o relaţie, deci, care nu poate fi gîndită în forma incluziunii substanţiale, care e forma logică şi ontologică a comensurabilităţii, ci în forma dinamică, s-ar putea spune chiar organică, a vitalităţii. Nota traducătorului, oricît de paradoxal ar putea apărea, este de aceea gestul etic cel mai înalt pe care un traducător îl poate face: nu ca recunoaştere a unei înfrîngeri, ci ca apărare a adevărului diferenţei.

Gaetano Chiurazzi
http://rivistatradurre.it/2014/11/la-nota-del-traduttore-spia-della-diversita/
Traducere din italiană de Cerasela Barbone
(nr. 9, septembrie 2015, anul V)