Cît respect avem pentru traducător şi eforturile sale?

Încep cu o afirmaţie, precisă, apodictică: să traduci e imposibil. Şi acesteia îi adaug alta la fel de francă şi precisă: întotdeauna s-a tradus, se traduce şi întotdeauna se va traduce. Pe aceste două teze se bazează, de secole, o discuţie interminabilă, un conflict de păreri adesea inconciliabile, de pro şi contra, de apărări şi acuzaţii, de polemici fără sfîrşit. Timpul scurt pe care-l avem la dispoziţie nu ne îngăduie să expunem în detalii lunga istorie a acestor polemici: ne vom limita, aşadar, să analizăm puţin mai de-aproape cele două afirmaţii cu care am început.

Să traduci e imposibil, dar întotdeauna s-a tradus

Cum vă puteţi imagina, oamenii au început să traducă  încă din vremurile Turnului Babel, încă de cînd Domnul şi-a asumat sarcina neplacută de a amesteca graiul oamenilor. Conform Bibliei, pluralitatea limbilor ar fi consecinţa unei izbucniri a furiei divine. Domnul a spus: „Iată, ei formează un singur popor şi au toţi un singur grai, şi acesta [adică Turnul] e ce au început să facă; acum, nimic nu-i va împiedica să ducă la sfîrşit ceea ce plănuiesc să facă. Să le amestecăm graiul, aşa încît unul să nu-l înţeleagă pe celălalt”. Odată graiul amestecat, cel Veşnic a împrăştiat oamenii pe suprafaţa întregului pămînt.
În legătură cu acest lucru, Kafka spune că, dacă ar fi fost posibil să se construiască Turnul fără a-l escalada, Dumnezeu ar fi îngăduit-o. În ce mă priveşte, adaug că, dacă-i lăsa în pace pe acei constructori, astăzi nu ne-am afla aici să vorbim despre această problemă, ci am fi un singur popor; am avea dorita uniune a tuturor oamenilor, fără războaie, fără discordii şi... fără traducători!
În schimb, cît s-a tradus pe lume! E inutil să spui că să traduci e imposibil. Şi aici nu vorbim despre banalele necesităţi cotidiene în raporturile comericale sau despre meticulozitatea necesară celor care redactează tratate politice. În legătură cu acest lucru amintesc că Tryggve Lie, fostul secretar general al Naţiunilor Unite, a spus într-o zi că „destinul lumii depinde astăzi, întîi de toate, de oamenii de stat, şi, în al doilea rînd, de translatori...”. Nici nu vrem să vorbim despre traducerile scrupuloase ale cărţilor ştiinţifice, absolut necesare pentru progresul ştiinţelor în toate ţările lumii. Aici mă limitez la domeniul care îmi este mai apropiat, la traducerea artistică a operelor literare; unde am putea compila o interminabilă listă de traduceri de importanţă istorică: de la poeţii greci traduşi în latină de Catullus şi Horaţiu, de la fragmentele filosofilor greci pe care Cicero le-a salvat traducîndu-le în operele sale, la traducerile lui Homer în limbile moderne, şi să ne gîndim la Dante tradus de sute de ori, la Shakespeare în faimoasa traducere germană a lui Schlegel şi Tieck, la Poe tradus în franceză de Baudelaire, la Platon tradus de Schleiermacher şi, înainte de toate, la Biblie, cartea cea mai tradusă din toate timpurile: de la traducerea greacă a celor şaptezeci de alexandrini la traducerile în coptă, în siriană, în etiopiană, arabă; de la Vulgata sfîntului Ieronim la fapta gigantescă a lui Luther, cel mai mare eveniment literar din secolul al XVI-lea german. Astăzi, Biblia se traduce în mai mult de o mie de idiomuri.
Şi, totuşi, întotdeauna s-a spus că să traduci e imposibil. Voi cita doar cîteva foarte importante personaje care au exprimat această părere. Mai întîi Goethe, care într-un pasaj din Călătorie în Italia a scris: „Intraductibile sînt particularităţile fiecărei limbi: în realitate, de la cuvîntul cel mai sublim la cel mai umil, totul se referă la trăsături caracteristice respectivei naţiuni”. Schopenhauer: „Toate traducerile sînt în mod necesar incomplete. Nu se poate, aproape niciodată, transmite o frază semnificativă şi caracteristică dintr-o limbă în alta în aşa fel încît să aibă acelaşi efect”.
Cu mult înainte, Dante observase deja imposibilitatea traducerii. În prima parte din Ospăţul se citeşte celebrul fragment: „De aceea, să ştie fiecare că nici o scriere alcătuită prin îmbinarea armoniei poetice nu se poate tălmăci din propria ei limbă într-alta fără să i se strice toată dulceaţa şi armonia" [1]. Dacă, aşadar, nici o scriere, „prin îmbinarea armoniei poetice”, adică în versuri, unite cu legătura Muzelor, nu se poate transmite dintr-o limbă în alta, înseamnă că Dante anticipează afirmaţiile despre intraductibilitatea operei poetice.
Mai tîrziu, în Estetica lui Benedetto Croce, se găseşte motivaţia teoretică a imposibilităţii de a traduce. El spune: „Traducerile nu sînt inspirate de imposibila speranţă de a da echivalentele operelor originale, care nu tolerează echivalente; ci, aş spune, de dorinţa de a mîngîia poezia care ne-a produs plăcere: de a o mîngîia cu sunetele limbii care noastre native şi familiare. [...] Traducerea, chiar dacă nu este niciodată conformă cu opera originală, care, fiindu-şi suficientă, rămîne intraductibilă, presupune totuşi reamintirea ideii că traducerea operei originale a fost făcută în spiritul traducătorului”. Croce confirmă, deci, intraductibilitatea.
José Ortega y Gasset, gînditorul şi criticul spaniol, mergea şi mai departe. No es traducir, sin remedio, un afán utópico?, se întreabă. Nu este traducerea o acţiune disperat de utopică? După el, utopic e şi să crezi că două cuvinte aparţinînd unor limbi diferite indică acelaşi lucru, chiar dacă dicţionarul ni le dă ca echivalente. Dat fiind că limbile s-au format în peisaje diferite şi prin influenţa a diferite circumstanţe şi experienţe de viaţă, incongruenţa lor este firească. Este greşit, de exemplu, să crezi că ceea ce spaniola numeşte bosque este ceea ce germana spune Wald: şi totuşi dicţionarul garantează că bosque şi Wald desemnează acelaşi lucru.
Adevărat e că tot Ortega ajunge la paradoxala aserţiune că omul, cînd se porneşte să vorbească, o face fiindcă crede că poate spune ce gîndeşte. Dar este o iluzie. Limba nu poate decît să redea o parte a gîndirii noastre, este inexactă (mai puţin cînd e vorba despre concepte matematice), este ambiguă, insuficientă. Şi, din acest motiv, un text poate fi tradus în diferite moduri de mai mulţi traducători, dat fiind să unul nu se poate apropia de toate dimensiunile textului original.
La aceasta aş putea adăuga o altă consideraţie: anume că traducerea aceleiaşi opere diferă nu de la un traducător la altul, ci şi de la o epocă la alta. Asta nu înseamnă că o mare operă, odată tradusă, poate magistral, este tradusă pentru totdeauna. Limba se modifică, evoluează; se schimbă zilnic, e o fiinţă vie. Astăzi îl citim pe Tacit în traduceri moderne, sigur nu în cea a lui Davanzati, deşi atît de frumoasă în precizia ei incisivă.

[Asta mă face să semnalez recenta polemică lingvistică în jurul invaziei, sau a preeminenţei poate, a limbajului tehnologic. Şi aici trebuie spus, sau cel puţin eu aş avea curajul să spun, fără prea multă modestie, că adevărata limbă italiană – dată fiind necesitatea de a te face înţeles de toată naţia – este limba umanistică pe care o scriu traducătorii, traducătorii buni, cei care lucrează cu seriozitatea necesară, fără renunţări şi superficialităţi. Dar poate că acestea sînt erezii pe care e mai bine să nu le rosteşti.]

Oricum ar fi, şi reluînd firul întrerupt, rămîne faptul că, ascultîndu-i pe poeţi şi pe filosofi, să traduci e o acţiune imposibilă.
Şi atunci, de ce traducem? Pentru că să traduci nu poţi, e adevărat, dar trebuie. Iată situaţia stranie a traducătorului. Nu doar astăzi, ci dintotdeauna. Am văzut, de fapt, fie şi prin referiri, că din ziua în care în lume au fost mai multe limbi, oamenii au simţit nevoia să apeleze la traducători, la dragomani, la interpreţi.
Şi trebuie spus şi că iluştrii oameni citaţi, tocmai cei care în teorie negau posibilitatea traducerii, au fost traducători la rîndul lor! Goethe, atît de pesimist în ceea ce priveşte traducerile, a tradus Viaţa lui Cellini, Cinci mai de Manzoni, din franceză Nepotul lui Rameau de Diderot. Iar Dante nu l-a tradus oare de mai multe ori pe Virgiliu? Ca egalul lui, se înţelege. Agnosco veteris vestigia flammae: «străvechiul foc îl recunosc în mine» [2]; si te nulla movet tantae pietatis imago: «şi dacă mila-n pieptul tău n-o cheamă» [3]; Iam nova progenies caelo demittitur alto: «dreptate-n lume şi din cer scăpare» [4]. Etcetera.
Croce, care deşi declarase imposibile traducerile, fiindcă au pretenţia de a muta o expresie în alta, a recunoscut serviciul cultural pe care traducerile l-au exercitat şi îl exercită contribuind, în felul lor, la întrepătrunderile spirituale ale diferitelor epoci şi ale diferitelor popoare. Şi el însuşi a încercat să traducă o serie de poezii de Goethe. Şi aşa mai departe.
Ortega, aşa cum am văzut, omoară traducerea, dar în timp ce proclamă: „La traducción ha muerto”, adaugă: „Viva la traducción”. Traducerea este o utopie (însă conform conceptului că orice activitate umană e iluzorie), dar nu din cauza asta este o ocupaţie fără sens. Dimpotrivă, e necesar, spune Ortega, să-i fie reînnoit prestigiul şi să fie considerată „un trabajo intelectual de primero orden”.
Dacă, aşadar, toate naţiunile şi epocile au dat traduceri faimoase, cred că nu va fi cazul de a dispera şi renunţa la această activitate, aşa-zisă imposibilă! (dar necesară).

Modalităţile actului traductiv

În legătură, apoi, cu problema modului în care trebuie tradus, discuţia ar fi foarte lungă. Voi spune doar că, din convingerea mea, trebuie să te identifici cu scriitorul străin, să-i înţelegi spiritul şi stilul şi să nu traduci maşinal cuvintele, ci sensul textului. Noi trebuie să retrăim opera străină şi să renunţăm la noi înşine. E adevărat, conform referinţelor la Croce, că traducerea e expresia personalităţii traducătorului, dar el trebuie să fie umil, nu trebuie să violenteze textul, nici să facă operă proprie; altfel n-ar fi un traducător.
Să stăm puţin să analizăm, în general, traducerile de poezie. Trebuie să traducem în versuri sau în proză? O versiune interliniară în proză poate avea meritul ei cînd urmăreşte scopuri didactice şi vrea să ofere celui care cunoaşte puţin limba străină mijlocul de a studia textul. Poezia – cum susţinea Voltaire – trebuie în schimb tradusă în poezie, ţinînd cont că traducătorul unui poet va fi mereu un creator original. A spus-o Foscolo, traducătorul lui Homer: „Traducerii literale şi cadaverice nu i se poate supune decît un literat, dar versiunii însufleţite îi trebuie un poet”. Şi ascultaţi definiţia pe care ne-o dă traducătorul rus Žukovskij: „Traducătorul în proză e un sclav, traducătorul în versuri un rival”. Lucru care coincide cu teoria lui Croce, că traducătorul trebuie să aibă propria personalitate „în a cărui voce nouă trebuie să se audă rezonanţa poetului original; în practică, apoi, traducerea poetică trebuie să se supună doar raţiunilor artei şi să se mişte liberă în raport cu cuvintele şi imaginile textului original, chiar tăind şi adăugînd şi schimbînd unde arta o cere”.
Sigur, e mai uşor, poate, să compui poezii originale decît să traduci. Poetul care traduce e legat de un text căruia trebuie să i se supună, în timp ce poetul original are deplina libertate de a alege subiectul şi forma, de a-şi urma inspiraţia. Cine traduce trebuie „să renunţe” la sine însuşi şi, totodată, „să se valorifice” pe sine însuşi.
Se spune că un traducător poate traduce într-adevăr bine un singur autor, un autor, cum se spune, potrivit caracterului său. Nu sînt de acord cu această idee. Ar fi corectă dacă ar fi adevărat că traducătorul trebuie să-şi exprime şi să-şi afirme doar propria personalitate. Se argumentează că nu poate face altfel, că, prin forţa lucrurilor, neputînd să scape de el însuşi, va trebui să-şi manifeste sinele şi numai pe acesta. E adevărat, el va găsi un singur, sau foarte puţini autori, ale cărui gînduri sau sentimente să coincidă cu ale lui, autori care-i sînt în mod intim apropiaţi, care-i sînt fraţi, care scriu ca el. Dar datoria lui nu e de a se afirma pe sine însuşi. O va face scriind, nu traducînd. Va trebui să fie capabil să simtă, să trăiască, să redea şi acele texte care nu corespund întru totul mentalităţii lui. Cred că poate avea nu doar două suflete ca Faust, nu doar trei inimi ca Ennio (scrie Gellius: „Quintus Ennius tria corda habere sese dicebat”), ci atîtea suflete cîţi sînt poeţii sau scriitori pe care-i traduce: şi accept bucuros cuvintele lui Rilke cînd compară traducerea cu arta actorului. Ca un bun actor care ştie să se pună în pielea celor mai diferite personaje şi caractere şi să fie astăzi Regele Lear, mîine Hamlet, astfel traducătorul se va adapta diferitelor stiluri şi diferitelor mentalităţi.
Dacă mi-e îngăduit să mă refer la o experienţă personală, am tradus mai mult de o sută de autori şi întotdeauna am încercat – nu zic că am reuşit, zic că am încercat – să scriu de fiecare dată în mod diferit, adică în modul fiecărui autor, încercînd să le asimilez stilul. Şi sînt fericit să anunţ că e de acord chiar Giacomo Leopardi, care a scris în Zibaldone: „Traducătorul se străduieşte să exprime caracterul şi stilul altcuiva şi să repete spusele altcuiva în maniera şi gustul aceluiaşi”.
Într-adevăr, sînt de părere ca cititorul unei cărţi traduse să-şi dorească să afle nu numai ce a spus scriitorul, dar dacă e posibil şi cum a spus-o. Curiozitatea lui va vrea să cunoască imaginile folosite, frazarea, curgerea propoziţiilor, va vrea, în fine, să-şi facă o idee despre stil. Iar traducătorul va trebui să satisfacă această curiozitate legitimă.
Sînt mereu de părere că trebuie să se îndepărtezi cît mai puţin posibil din text. Trebuie să te ţii de el, bineînţeles atît cît regulile limbii noastre o îngăduie.
Şi aici mi se pare oportun să menţionez, în treacăt, o altă calitate, alături de umilinţă, indispensabilă traducătorului: onestitatea. Să traduci ar trebui să fie şi o lecţie de moralitate. Traducătorul, într-adevăr, trebuie să fie onest din moment ce va încerca să înţeleagă textul străin în totalitatea lui de formă şi conţinut şi să-l reproducă în propria limbă integral, fără să omită propoziţii sau rînduri sau pagini fiindcă sînt incomode sau pline de probleme. Unii traducători nu sînt sinceri, trec peste dificultăţi şi trişează. Cine traduce un mare autor nu are dreptul să-l răstălmăcească, nici să omită vreun cuvînt. Cînd, într-o traducere a unui faimos roman de Thomas Mann, găsesc că un capitol de unsprezece pagini e redus la o pagină şi jumătate, voi putea foarte bine să spun că traducătorul este un om necinstit, un delincvent literar. […]


Autorul şi traducătorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii

Spuneam că tuturor li se poate întîmpla să aibă ghinion. În cele 70.000 de pagini pe care le-am tradus din germană mi s-o fi întîmplat şi mie. Nu e cazul să devin aspru. Greşeala e omenească şi cine n-a greşit niciodată să arunce prima piatră. Două sau trei gafe într-o carte de 500 de pagini nu distrug o traducere. În mod justificat, regretatul editor Peter Suhrkamp (care citea traducerile înainte să le tipărească) a atras atenţia că o greşeală de interpretare sau o neînţelegere nu decide dacă o traducere e bună în complexitatea ei. Decît să caute nod în papură, criticul ar trebui să vadă dacă bunele calităţi ale traducerii corespund bunelor calităţi ale originalului, calităţilor fundamentale care fac acceptabilă o traducere. Editorul poate elimina uşor, apoi, inadvertenţele.
Sigur e că, fie din cauza ignoranţei multor traducători, fie din cauza neglijenţei editorilor, activitatea celui care traduce se bucură de prea puţină consideraţie. E răspîndită convingerea că a traduce este lucrul cel mai uşor de pe lumea asta. Mai ales să traduci din franceză, [...] ca şi cum franceza ar fi o limbă uşoară şi n-ar ascunde mii de capcane. Puţini îşi dau seama de dificulăţile întîlnite în munca noastră. În schimb: „Ştiu foarte bine – a scris Luther într-o scrisoare celebră – şi ceilalţi ştiu mai puţin decît animalul morarului, des Müllners Tier, cîtă artă, precizie, inteligenţă cere tradusul, pentru că n-au încercat niciodată”. Iar cititorul, care se găseşte în faţa paginilor curate şi curgătoare, nu ştie (continuă Luther în acea minunată germană a lui aspră şi sangvină), welche Wacken und Klötze da gelegen sind, wo er jetzt drüber hingehet, wie über ein gehobelt Bett, nu ştie ce bolovanii şi pietre erau pe unde el trece acum ca peste o masă şlefuită şi nu ştie cît a trebuit să transpirăm şi să ne chinuim ca să dăm la o parte bolovanii şi pietrele ca să-i uşurăm trecerea.

[Şi iată-mă vorbindu-vă despre o altă experienţă, mai degrabă tristă şi inconfortabilă.

Dat fiind că lumea crede să a traduce e uşor, ce respect se poate avea pentru traducător şi eforturile sale? Nici unul, evident. Astfel se ajunge la conflictul dintre angajator şi acel biet meşteşugar, traducătorul. Ca să se înţeleagă situaţia, trebuie să revendici Codul civil, legea dreptului de autor, care, explicit, stabileşte că autorul şi traducătorul, în ce priveşte obligaţiile şi drepturile, sînt echivalaţi. Şi e normal să fie, din moment ce şi traducătorul e scriitor. Legea prevede că autorul e plătit procentual. Dată echivalarea, traducătorul ar trebui să aibă parte de acelaşi tratament economic. Nu numai asta, dar condiţiile contractuale pe care e obligat să le semneze sînt ucigătoare. Pe baza contractului el trebuie să cedeze dreptul exclusiv de tipărire, publicare sub orice formă (în volum, prediodice, fascicule, foileton etc.), utilizare de fragmente pentru antologii, compendii, culegeri, dicţionare, enciclopedii etc., de adaptare radiofonică şi televizivă, de exploatare cinematografică şi pentru aparate de reprodus sunete, voci sau viziuni şi, de asemenea, dreptul de realizare în altă formă artistică şi cesiune parţială sau totală altora. Traducătorul cedează totul. Încă puţin şi i se va cere şi cămaşa de pe el.
În schimb, editorul dă o sumă forfetară şi, pentru cesiunea traducerii altora, îi recunoaşte traducătorului 30% din revînzare. Şi s-a încheiat.
Traducătorul poate să nu semneze contractul. Dar atunci pierde lucrarea: editorul găseşte imediat un altul care-l semnează, e o experienţă pe care am avut-o personal.
Dar am mai avut alta, chiar zilele acestea. Cu doi ani în urmă, din pură întîmplare, am cumpărat de la un chioşc o revistă, una dintre multele tipărituri pe care nu le citesc niciodată, şi am găsit acolo fragmentul unui roman tradus de mine. Numele traducătorului nu figura. Editorul vînduse traducerea mea revistei şi, dacă nu cumpăram din întîmplare numărul acela, n-aş fi ştiut niciodată nimic. Poate că editorul nici măcar nu era de rea-credinţă, dar modul acela de a fi trecut cu vederea, obiceiul de a trata întotdeauna un biet amărît ca pe o cîrpă aruncată într-un colţ m-a iritat şi, dat fiind că nu aveam cu acel editor un contract ca cel pe care vi l-am citat, l-am dat în judecată. Acum cîteva zile judecătorii tribunalului din Milano mi-au dat dreptate şi l-au condamnat pe editor să-mi plătească ceea ce, după ei, mi se cuvine. Bineînţeles, consecinţa va fi că acel editor nu-mi va mai da niciodată de lucru şi va prefera să dea persoanelor care nu creează neplăceri...
Adevărul e că, în timp ce muncitorii au înţeles de secole că pentru a obţine îmbunătăţiri trebuie să fie uniţi, noi, traducătorii literari, sîntem risipiţi şi nu am căpătat încă o formă juridică, n-am ştiut să creăm o uniune suficient de puternică pentru a impune recunoaşterea drepturilor noastre. Vina este a noastră.

Vreţi alte dovezi ale dispreţului sau, să spunem mai moderat, a micii consideraţii în care sîntem ţinuţi? Iată.]
Rari sînt încă editorii care pun numele traducătorului pe pagina de titlu lîngă cel al autorului; îl vîră, în schimb, în vreun colţ împreună cu adresa tipografiei.
Rari sînt cititorii care caută în carte numele traducătorului sau al traducătoarei şi simt o fărîmă de recunoştinţă. Ar trebui, totuşi, să se gîndească că, necunoscînd acea limbă străină, n-ar fi putut niciodată să citească acea carte, acel roman, acea poezie dacă n-ar fi fost efortul traducătorului.
Foarte puţini dintre cei care scriu recenzii, prezentînd o carte, citează traducătorul. Fac poate elogii traducerii, dar numele traducătorului nu apare. Şi, totuşi, ar fi foarte util ca jurnaliştii să vorbească bine despre traducerile bune şi (motivîndu-şi părerea) să critice traducerile proaste. Cum se face critica teatrală, critica cinematografică, critica televizivă, de ce, în paginile literare, să nu se facă şi cea a traducerilor? Ar fi o activitate meritorie, nu numai în avantajul literaţilor, ci şi al editorilor, care ar trasa o direcţie în alegerea colaboratorilor în acest domeniu. Judecata publică ar contribui la îmbunătăţirea calităţii traducerilor.

[Seria plîngerilor nu s-a terminat. Dar aproape. (Nu vă fie frică. Nu le voi înşirui pe toate. V-am plictisit destul.) Voi mai vorbi despre o experienţă avută cu acea foarte utilă categorie, a redactorilor.
Orice editor care se respectă fie citeşte, fie, măcar, îi dă unui redactor de încredere să citească traducerile primite. Oricît de bun este traducătorul, ceva de retuşat va fi întotdeauna. Nimeni nu este infailibil. Redactorii sînt, deci, bijuterii necesare, dar trebuie să fie colaboratori ai traducătorului. (Nu voi deplînge niciodată destul pierderea dragului meu Egidio Bianchetti care nu corecta niciodată, cu excepţia greşelilor evidente, ci semnala îndoielile care îi apăreau în timpul lecturii, şi avea aproape întotdeauna dreptate). Unii redactori însă se comportă ca nişte dumnezei şi lucrează cu pixul albastru ca profesoara pe temele elevilor. V-aş putea cita o infinitate de cazuri care denotă doar aroganţa şi trufia redactorilor. Vă dau un singur exemplu: anul trecut, dacă nu-l opream la timp cu o telegramă de 40 de cuvinte ameninţînd cu denunţarea, un editor îmi publica o carte fără să mă lase să văd corecturile, cu scuza grabei. Graba, însă, nu e un argument artistic (şi, de fapt, îi era imputabilă lui, care ţinuse manuscrisul acolo peste doi ani).]

Traduceri şi traducători: un scenariu pentru viitor

Să sperăm că lucrurile se îmbunătăţesc cu timpul, pentru că se poate prevedea că de tradus se va traduce întotdeauna. Întotdeauna? Aşa am afirmat de la început. Că s-a tradus şi se traduce astăzi în mare viteză nu mai e un mister pentru nimeni. Dar să ipotechezi viitorul, să spui că întotdeauna se va traduce, nu e oare nesăbuit? E corect să faci astfel de profeţii, pur şi simplu?
Să vedem, şi scuzaţi-mă dacă ce urmează să spun vi se va părea ştiinţifico-fantastic.
Voi ştiţi, şi o vedem în fiecare zi, că din cauza imigraţiei sau, mai bine spus, a transmigraţiei, a deplasării multor oameni dintr-o regiune în alta, dialectele noastre, care pînă ieri erau fixe şi distincte, se amestecă şi se modifică, şi încearcă să devină un limbaj tot mai uniform, comprehnesibil în diversele regiuni, o limbă comună, o koiné. Nu că aceasta s-a format deja sau urmează să se formeze, dar simptomele există. Să ne gîndim şi la limbajul tehnic, ale cărui cuvinte, ale cărui sigle, ale cărui neologisme sînt înţelese nu numai în toate regiunile unei ţări, ci în lumea întreagă. Astfel există deja o limbă internaţională a traficului, o terminologie a navigaţiei, a aeronauticii, a industriilor care ţinteşte spre un limbaj de simboluri imediat inteligibile, ca cele ale matematicii şi ale scrierii chineze.
Cu rapiditatea mijloacelor de locomoţie, cu fulgerătoarea răspîndire a cuvîntului prin intermediul radioului, cu apropierea obiceiurilor unui popor prin intermediul televiziunii, cu alte progrese care sigur se vor face, se stabileşte şi se va stabili o echivalenţă, o nivelare care, în alte vremuri, nici nu se putea concepe. Şi această întrepătrundere tot mai rapidă va duce (probabil) şi la o nivelare a limbajelor.
Nu ştiu (dar voi, partizani ai unităţii europene mi-aţi putea sigur explica) în ce punct se află analizele în legătură cu adoptarea uneia sau mai multor limbi în ceea ce va fi, într-o bună zi, Statele Unite ale Europei. O limbă de comunicare va trebui să fie: sau franceza, care a fost timp de secole limba diplomaţilor şi a contactelor spirituale dintre popoare, sau engleza, care astăzi s-a răspîndit şi îşi croieşte tot mai mult drum în lume, sau – dacă sînt bine informat – aşa-zisul „bilingvism” care ar impune fiecărei naţiuni europene învăţarea obligatorie a englezei şi francezei. Ştiu că, de exemplu, la întîlnirile şi în periodicele F.I.T. (Federaţia Internaţională a Traducătorilor) cele două limbi oficiale sînt franceza şi engleza, în timp ce la congresele Comunităţii europene a Scriitorilor sînt admise şase limbi europene (franceză, engleză, italiană, germană, rusă şi spaniolă) şi înţelegerea generală se obţine prin intermediul traducerii simultane.
Toţi ştim că s-au făcut încercări de a crea artficial limbi universale, toate menite să eşueze, întîi de toate pentru că, fiind inventate, nu sînt limbi materne ale unor grupuri etnice anume, nu pot fi, adică, limbi vii, şi pentru că, dacă s-ar găsi metoda de a fi impuse cu forţa, ar ajunge să dobîndească diferenţe fonetice între diversele popoare şi să se subdividă, aşadar, rapid în dialecte şi limbi diferite, şi am lua-o de la capăt.
Dar rămîne totuşi posibil, în teorie, ca, prin nivelarea dintre actualele limbi vii, să se ajungă la o limbă înţeleasă în toată lumea.
Este o ipoteză, poate foarte îndepărtată, sigur nu o soluţie. Vi-o ofer ca atare, cu scopul ca, cine vrea, să-şi poată stimula imaginaţia în legătură cu consecinţele care ar deriva. Cea mai frumoasă, ori îmi fac eu iluzii, ori ar fi dispariţia definitivă a traducătorilor, ai acestor paria ai literaturii, neapreciaţi, trataţi rău şi adesea dispreţuiţi.
Între timp, însă, vom continua să traducem, convinşi că desfăşurăm o activitate utilă, că sîntem intermediari între o naţiune şi alta, că ne aducem contribuţia, fie şi foarte modest, la apropierea dintre popoare prin intermediul puterii limbajului.