Despre Silvio Guarnieri, cu un document inedit

Doina Condrea Derer, unul din cei mai importanţi italienişti din România, a dedicat personalităţii lui Silvio Guarnieri (1910-1992) un excepţional volum monografic, Silvio Guarnieri. Universitar în România şi Italia (Ed. ICR, Bucureşti, 2009). Acesta a trăit zece ani în România (1938-1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ şi în viaţa culturală a timpului. Prezentăm capitolul dedicat activităţii sale publicistice în România, alături de o scrisoare inedită oferită spre publicare de doamna prof. Derer.

O scrisoare inedită, semnată Silvio Guarnieri

Profesorul Silvio Guarnieri, care o avusese cândva drept oaspete pe italienista si românista Andreia Vanci împreună cu soţul ei (ing. Barbu Roman) şi fiica lor (Alina), i-a scris acesteia în 1991, la Paris, unde se stabiliseră din 1980, invitând-o cu familia la Feltre. S-a semnat nu doar pe el, ci şi pe soţia lui, Franca. Din puţinele rânduri expediate reiese încă o dată cât de legat era autorul lor de România. De remarcat că profesorul se gândea la Bucureşti, şi nu la Paris, cum a corectat cu stiloul. Misiva a fost scrisă la maşină. Cu stiloul apar doar corectura şi, firesc, semnătura.
Scrisoarea i-a fost trimisă Doinei Condrea Derer (despre care este vorba în misivă) de Andreia Roman Vanci.

Silvio Guarnieri în România

Dincolo de activitatea cotidiană a secţiei din Timişoara programată şi dusă la capăt de el, care cuprindea şi lecţii de limbă şi literatură italiană, tânărul Guarnieri a ţinut cursuri de limbă şi cultură italiană la Politehnica din Timişoara, bucurându-se de o largă audienţă. În timpul vizitei lui din 1966 în oraşul de pe Bega, Andreia Vanci de la Catedra de Limbă şi Literatură Italiană de la Universitatea din Bucureşti, care îl însoţea, a avut impresia că toţi locuitorii îl cunoşteau şi îl revedeau cu bucurie pe cel care le fusese, cu 28 de ani mai înainte, nu doar concetăţean, ci şi dascăl şi maestru.
În plus, la primele lui prestaţii ca slujbaş al statului italian, Silvio Guarnieri a încurajat unele iniţiative româneşti şi a intrat în legătură cu oamenii de cultură ai locului. La un an de la venire, în 1939, publica, în cadrul Institutului de Cultură Italiană, postfaţa la volumul lui Aurel Cosma Tracce di vita italiana nel Banato (Urme de viaţă italiană în Banat) şi făcea prezentarea unei cărţi a lui Octavian Metea publicate la editura „Fruncea” (unde aveau să apară volumaşe cu traduceri de poezii de Ugaretti, în 1943, şi de Montale, în 1945). După cum se ştie, editura era legată de săptămânalul omonim – săptămânal de informare politică, economică şi culturală, devenit în 1933 revistă de cultură, sub conducerea lui Nicolae Ivan, care i-a asigurat apariţia până în 1944.


Postfaţa la volumul Aurel Cosma, Tracce di vita italiana nel Banato

Prin spiritul ei, postfaţa proaspătului diplomat italian la Timişoara pare să fi fost răspunsul firesc la introducerea lui Aurel Cosma la propriul volumaş, venată de retorica dulceagă ce emfatizează de regulă discursul despre frăţia românilor cu descendenţii direcţia ai romanilor. Conform obiceiului – şi astăzi întâlnit, deşi cel mai adesea reacţia interlocutorilor este de condescendenţă mirat-retorică –, acesta din urmă făcea apel la consanguinitate: „Ne leagă imperativa lege a sângelui ca şi ghesul inimii noastre, cu pulsaţii latine” (Aurel Cosma, Tracce di vita italiana nel Banato, con una Nota di Silvio Guarnieri, edizione dell’Istituto di Cultura Italiana in Romania, sezione di Timişoara, 1939, p. 5).  
În şaptesprezece sumare capitole, A. Cosma semnala diacronic – prin mari salturi, cum realmente au fost – prezenţe preromane, romane şi italiene, până în epoca Luminilor când Francesco Grisellini şi-a încheiat rodnicul sejur trienal în Banat. În realitate, el doar a numit personalităţi şi evenimente despre care acesta din urmă a lăsat o solidă documentaţie, în sute de pagini publicate simultan (în 1780) în germană şi italiană, la Viena şi la Veneţia. Poate că broşura autorului român ar fi avut mai mult miez dacă ar fi luat seama la textul înaintaşului său. Referindu-se la zona din jurul Timişoarei, în Scrisoarea I adresată comandantului chezaro-crăiesc al urbei, Grisellini scria: „Ar fi de dorit să o descrie cineva, deoarece are o mulţime de lucruri memorabile, meritând atenţia savanţilor şi naturaliştilor, cât şi a oricărei alte persoane, cărora nişte informaţii reale şi exacte le-ar putea da un îndemn. […]. Iar aceasta cu atât mai mult într-un secol atât de luminat ca al nostru” (Francesco Grisellini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Facla, Timişoara, 1984, p. 28). Trebuie amintit că tratatul ştiinţific – pentru că asta este, în cele din urmă – are o ramă epistolară prin incipitul şi finalul capitolelor sale.
La spiritul acestor pagini lua bine aminte Silvio Guarnieri, capitalizând şi plusul derivat din mai marea distanţă temporală. Reparcurgând şi el etapele prezenţei peninsularilor în Banat, nu uita de motivul prim al imigranţilor şi de durata şederii fiecărui val, pentru a compara treapta de civilizaţie pe acre se aflau noii veniţi cu a autohtonilor. Pentru că romanitatea – comună nouă şi italienilor –, arată el, în condiţii istorice diferite, a fost pentru occidentali temelia progresului şi înfloririi, în vreme ce pentru noi, un element de coeziune şi apărare, punct de referinţă în zbaterea supravieţuirii identitare. S. Guarnieri observa că motivaţiei comerciale sau militare din vremea romanilor i s-a adăugat ulterior cea catolică, nu mai puţin ambiţioasă, chiar dacă nu a prevalat asupra primeia. În schimb, pe vremea Habsburgilor, italienii veneau în grupuri restrânse în Banat, ca să presteze „o muncă bine retribuită, stăpâni pe o meserie sau o anumită tehnică, împinşi nu de foamea de pământ, ci de câştig; era vorba mai ales de muncitori foarte apropiaţi ca mentalitate şi obiceiuri de mica burghezie, numai că puţini s-au stabilit aici, majoritatea preferând să se întoarcă în ţara de baştină” (Silvio Guarnieri, Nota, în volumul lui Aurel Cosma citat, p. 62).
Legaţi, prin îndeletnicirile lor, de urbe, nu de ogor sau de vite (cum erau cel mai adesea ceilalţi imigranţi), italienii îşi lichidau afacerile pentru a face calea întoarsă în vremuri de restrişte: războaie, epidemii etc.
Ceea ce îi împingea după o vreme pe conaţionalii lui cam din toate timpurile spre casele lor – consideră Silvio Guarnieri – era faptul că „greu s-ar fi putut adapta uni nivel de viaţă diferit şi adesea inferior celui cu care erau obişnuiţi” (idem, p. 63).
Nu fusese uitat nici statutul dezavantajat al românilor transilvăneni, care, sub valurile năvălitorilor şi dominaţiei străine, fuseseră obligaţi „să se agaţe de o tradiţie ce încă mai amintea de punctul-limită al evoluţiei lor” (idem, p. 59) sau fuseseră împinşi înapoi pe scara civilizaţiei, ceea ce explică de ce – cu puţine excepţii – nu ei, ci coloniştii veniţi de altundeva i-au asimilat pe puţinii peninsulari rămaşi.
Aceasta ar explica şi valorificarea cu hiaturi şi defazată a posibilităţilor de dezvoltare culturală şi civică, create prin repetatele contacte cu italienii şi, prin ei, cu Occidentul. Pentru că atât episcopul Gerardo Sagredo, misionar catolic în Banat (secolul al XI-lea), cât şi generalul Enea Silvio Caprara sau contele Luigi Ferdinado Marsigli (secolul al XVII-lea), prinţul Eugen de Savoia, baronul-guvernator Giuseppe di Brigido (pe vremea lui Iosif al II-lea), pentru a nu mai vorbi de iluministul veneţian Francesco Grisellini (geograf, istoric, desenator, cartograf, economist, etnograf, botanist) „au readus Banatul în sfera civilizaţiei occidentale”, refăcând punţile între două lumi ce avuseseră cândva aceleaşi obiceiuri şi guvernare.
Dar lungile secole de izolare explică de ce românii – scria Guarnieri în 1939 –, fixaţi „la un anume mod de viaţă, devenit obişnuit, nu se despart de el fără păreri de rău; este revolta firească a celor mai simple sentimente împotriva deformării impuse de convenţiile sociale, lupta inevitabilă dintre mentalitatea ţărănească şi cea de la oraş, suspiciunea cu care cel educat în mijlocul a puţine, fruste obiceiuri priveşte lipsa dezinvoltă de prejudecăţi a noului bogătaş obişnuit să-şi împingă la extrem mondenitatea” (idem, pp. 65-66).
Din păcate, profesorul Silvio Guarnieri – care, în ciuda voitei sobrietăţi, nu se sfia să repete public, la noi şi în Italia, că România însemna pentru el mai mult decât oricare altă ţară străină – nu a mai revenit asupra subiectului; ar fi fost cel mai indicat să ne spună în ce măsură ritmul reacţiei noastre la stimulii benefici alogeni se schimbase după o jumătate de veac.               


Postfaţa la volumul Octavian Metea, Viaţa de poveste a lui Badea Cârţan

Aşa cum scrie pe copertă, volumaşul lui Octavian Metea cuprinde, de asemenea, „o prezentare în limba italiană a dlui Prof. Silvio Guarnieri şi trei portrete ale ciobanului”. În postfaţa de câteva pagini intitulată Nota su Badea Cârţan, directorul secţiei din Timişoara a Institutului de Cultură Italiană din România îşi expunea punctul de vedere despre „întâmplarea uşor ciudată a păstorului patriot” (op. cit., p. 85).
Cu o frazare alertă faţă de cea obişnuită, este caracterizată istoria românilor, „popor de păstori şi ţărani, constrâns să trăiască în munţi, să-i stoarcă anevoioasele resurse, în timp ce câmpia era cutreierată de cele mai felurite hoarde de invadatori, înconjurat prin urmare de tot soiul de populaţii slave sau slavizate, purtat firesc, datorită raporturilor comerciale şi schimburilor necesare, să le adopte treptat obiceiurile şi limbajul, în sfârşit, supus şi exploatat de stăpâni mai abili şi mai cruzi în folosirea armelor sau având în spate o treaptă de civilizaţie mai avansată” (idem, p. 85).
Precizările de mai sus erau necesare pentru a explica un lucru ştiut de toţi românii, dar nu şi de străini: că dorinţa de independenţă şi de diferenţiere de cei din jur explică exaltarea ascendenţelor, a originii romane: „Aceasta este puterea miturilor, capabile să rezume într-o frază pe înţelesul tuturor, actuala vitalitate a unui grup uman”, remarca Silvio Guarnieri (idem, p. 86).
Nu mai puţin interesantă este imaginea pe care şi-a făcut-o italianul despre păstorul din Cârţişoara care, în drumul lui, nu se lăsa distras de ceea ce vedea, pentru a se concentra asupra punctului terminus al călătoriei, „cu naturaleţea hotărâtă” a oamenilor simpli, ingenui „care nu separă gândul de acţiune”; ceea ce a funcţionat ca o binevenită pavăză (idem, p. 87).
Din întâmplările evocate de Octavian Metea, mai întâi la o conferinţă ţinută la Institutul de Cultură Italiană din Banat şi apoi în volum, autorul postfeţei a reţinut semnificaţia câtorva: zilele petrecute în închisoare nu au fost trăite de oier ca „o experienţă umilitoare”, ci, dimpotrivă, i-au sporit îndârjirea „omului cinstit lovit de o ofensă nedreaptă; ghidat fiind de intransigenţă”, în mintea lui, „noţiunile de bine şi de rău nu se pot confunda şi nici împleti” (ibidem).
Cu detaşarea îngăduitoare a celui situat ex-centric referentului, Silvio Guarnieri presupunea că, în condiţiile altor coordonate geografice „atitudinea păstorului putea să pară uneori, din cauza naivităţii ei, ridicolă”. Nu excludea nici posibilitatea ca ştrengarii din Roma să se fi distrat pe seama lui sau ca paznicul pieţei care îl surprinsese dormind sub coloana lui Traian să-l fi crezut „un vagabond nu tocmai zdravăn la minte”; după cum îşi imagina că, „plin de el, cum era datorită pseudodecoraţiilor lui, portarul galonat de la hotel, căruia [badea Cârţan] i se adresase întrebând de cine ştie ce persoană importantă, nu fusese desigur măgulit când a fost numit frate de acel zdrenţăros” (idem, p. 89).
Dar tânărul diplomat italian înţelegea de ce românilor, oierul, care nu voia să pară mai mult decât ceea ce era, le era aproape şi atunci, în 1939; aprecia că aceştia nu îşi dezminţeau originea ţărănească, că găseau în populaţia rurală „forţa cea mai durabilă şi autentică a naţiunii” (idem, p. 90), intuind pericolul improvizaţiei în procesul rapid de modernizare. În sfârşit, considerând că simplului păstor nu trebuia să i se ceară mai mult decât făcuse, observa că şi pentru cei cu un nivel superior (pentru care cititul şi însuşirea istoriei romane nu pun probleme), rămâne un model de perseverenţă pe calea cuceririlor intelectuale.


Alte contribuţii în sfera istoriei

În sfera istoriei, el a avut şi alte contribuţii. La finele lui 1939, i-a apărut articolul Românii şi italienii în Banat (în «Curentul literar», 31 decembrie, p. 8-9). La nici două luni, pe 4 februarie 1940, îi apărea în acelaşi ziar articolul Daci şi Romani. Cu acelaşi titlu, dar în italiană (Daci e Romani) şi mult mai dezvoltat, ca postfaţă, completa lucrarea lui Aurel Cosma Considerazioni sull’origine dei romeni, Edizione dell’Istituto di Cultura Italiana in Romania, Sezione di Timişoara, 1940, Timişoara.
În restrânsele sale pagini, Guarnieri pornea de la două idei. Prima, că o naţiune recent unificată, precum România, avea un plus de energie şi entuziasm, „deoarece doar o lungă experienţă ne face să acceptăm scepticismul” (idem, pp. 41-42), în timp ce libertatea recent cucerită creează iluzia că orice victorie ulterioară va fi uşoară. A doua idee se referă la istoria cunoscută pe băncile şcolii, care marchează pe oricine, chiar şi în condiţiile unei insuficiente cercetări a trecutului.
Pentru români – constata şi el – istoria fusese o luptă pentru păstrarea şi cucerirea independenţei. Însă lipsa unor documente sigure „lasă loc improvizaţiilor şi sentimentului” (idem, p. 43), care contrapun atitudini diferite, recte exaltarea dacilor primitivi, dar curajoşi şi mândri, cu un Decebal legendar şi, dimpotrivă, exaltarea puternicilor romani, ce nu au nevoie de aura romantică a unei „vitejii disperate”. După Guarnieri însă, faptele istorice arată, ca şi în alte situaţii, că lucrurile nu au fost atât de nete. El amintea de relaţiile dintre strămoşii românilor anterioare cuceririi romane, relaţii care facilitaseră şi întăriseră colonizarea; de asemenea, de migrarea, pe urmele soldaţilor, a populaţiei sărăcite din Peninsulă, în căutarea unor mijloace de subzistenţă, ca şi de meseriaşii romani sau neromani (ce îşi însuşiseră obiceiurile romanilor), veniţi la marginea imperiului ca să-i înveţe pe băştinaşi cum să construiască fortăreţe şi maşinării de război.
Cu toate acestea, italianul găsea, ca atâţia alţii, surprinzătoare asimilarea limbii şi obiceiurilor romane de către daci şi avansa două supoziţii: prima – că fenomenul fusese posibil datorită înfrângerii definitive a dacilor, spre deosebire de cucerirea galilor sau a germanilor, care fusese mai dificilă; a doua – că, de dragul privilegiilor, a condiţiilor impuse de cuceritori, puţinii conducători ridicaţi după dispariţia lui Decebal şi a căpeteniilor lui acceptaseră totul.


Publicaţiile româneşti şi atenţia asupra patriei. Volumul Adevărata faţă a Italiei

Ca participare efectivă la mişcarea culturală şi de idei de la noi din ţară se constituie şi articolele încredinţate mai multor publicaţii româneşti, de care nu s-a dezis nici după ce s-a impus cu lucrări de anvergură. Unele au intrat în volumul ce relua titlul articolului Adevărata faţă a Italiei publicat în «Luptătorul bănăţean», I, nr. 63/25 noiembrie 1944. Cartea omonimă – tipărită de Editura Frontului Antifascist al Italienilor din România, Timişoara, 1945, 170 p., şi dedicată „memoriei lui Marcel Griffoin” – stă mărturie, cum scria F. Potra, în privinţa faptului că Silvio Guarnieri îşi îndrepta şi din străinătate atenţia asupra patriei lui. Aşa cum ne informează o notă finală, preţioasă pentru clarificările conţinute, culegerea de articole, considerată de autor un fel de „jurnal pasionat”, este alcătuită din 20 de texte, „note, articole, corespondenţe, eseuri, scrise între Novembrie 1944 şi Iulie 1945, primele în ziarul «Luptătorul Bănăţean», în săptămânalele «Tineretul luptător», «Lupta patriotică», «A világ», «Oglinda» şi în bilunarul «Vrerea»” (în volumul sus-citat, p.165). Tot din notă aflăm că temele fuseseră tratate şi cu ocazia ciclului de conferinţe „Italia nouă” ţinute de el la sediul timişorean al Institutului de Cultură Italiană, între noiembrie 1944 şi aprilie 1945. Sunt indicate şi sursele istoriografice italiene şi franceze, alături de emisiunile posturilor de radio italiene şi de propriile constatări.
Materialele redactate de autor în limba lui maternă au fost traduse de Florian Potra şi Nicolae Ţoia, cei care i le-au corectat probabil şi pe cele scrise de el în română. Acestea din urmă pot fi depistate după unele construcţii uşor forţate sau calchiate după limba italiană, cum s-a văzut şi se va vedea din unele pasaje redate în cele ce urmează.
Fiind vorba de intervenţii menite să aibă un impact politic imediat, stilul este cel adecvat menirii lor. Iată propoziţia introductivă a primului articol, din noiembrie 1944, cel care dă şi titlul întregii culegeri: „Timp de douăzeci şi unu de ani propaganda fascistă a umflat presupusele realizări ale regimului Mussolini în Italia” (idem, p. 7). Pentru a o contracara, mai ales în faţa celor care „au crezut şi au susţinut – în baza acestei propagande şirete – că Italia a fost făcută şi refăcută de fascism”, amintea că, în ziarul «Tribuna», profesorul G. Călinescu le arătase naivilor că „a existat întotdeauna o Italie mare, Italia lui Dante şi Michelangelo, a lui Galilei şi a lui Verdi” (idem), de a căror glorie fascismul profitase.
În această primă luare de poziţie publică după căderea dictaturii din Italia, Guarnieri numea statul corporativ fascist „o farsă grotescă, stat revoluţionar doar pe hârtie, în realitate gândit pentru a înregimenta un mare număr de funcţionari fascişti ambiţioşi sau şomeri” (idem, p. 8). Învinuia regimul de lipsirea de libertate a cetăţenilor, aducând la cunoştinţă că doar în primii patru ani, ani cu „guvern de semidictatură”, numărul victimelor se ridicase la o mie.
În contrast cu declaraţiile până atunci oficiale, S. Guarnieri punea Italia trecută („în ea s-a născut catolicismul, ea a creat umanismul” – Revoluţii şi reacţiuni în Italia modernă, în volumul citat, p. 35) sau a celor mulţi, din cea modernă.
În articolele succesive, diplomatul italian trecea în revistă aspecte ale fascismului real, altfel decât cel din declaraţiile oficiale: agresiunea expansionistă (v. Italienii n-au luptat), manipularea tradiţiilor dragi italienilor (Ballila), victimele lui – don Minzoni, Matteotti, Amendola, Pilati, Gobetti, Rosselli, Gramsci, alături de alte câteva sute (v. articolele Matteotti, Gramsci, Bruno Buozzi, Morţi pentru libertate).
Numit în mai toate aceste materiale, dictatorului italian i-a rezervat două articole: Mussolini («Lupta patriotică», II, 19 mai 1945), şi Două discursuri, incluse apoi în volumul Adevărata faţă a Italiei.
Un studiu analitic, de cca 45 de pagini, bine documentat, susţinut cu date istorice verificabile, radiografia situaţia în iunie 1945, la nu multă vreme după schimbarea regimului; el nu se limita însă doar la o prezentare descriptivă, cum poate induce în eroare titlul, Lupta italienilor împotriva fascismului.
Printre figurile exemplare, Silvio Guarnieri s-a oprit (în suita de evocări făcute în «Lupta patriotică», III, nr. din 4 şi 11 iunie) şi asupra inginerului italian Luigi Rozzi, ridicat de SS din locuinţa lui din Sesto San Giovanni (Milano) – v. Numărul 202.133 povesteşte. Întemniţat la Mauthausen, plimbat prin alte patru lagăre de concentrare şi readus la Mauthausen, inginerul avusese puterea să reziste în faţa acelei „cruzimi organizate, a unui atât de hotărât dispreţ pentru orice valoare omenească” (v. volumul citat, p. 98).
Este din nou una din rarele ocazii în care Guarnieri a lăsat să se vadă o zvâcnire afectivă dincolo de platoşa asepticului autocontrol: „Şi Rozzi pleacă, zâmbitor, uşor mişcat. Ne îmbrăţişăm; încercăm durerea despărţirii; în cele zece zile am simţit pătrunzând în noi durerile lui, am simţit crescând în noi spasmele revoltei lui; încercasem cu elan şi cu dăruire să-l răsplătim cu dragostea noastră” (idem, p. 105).
Tot ca figură exemplară este evocată, în două pagini, o altă victimă a fascismului, maistrul mecanic Bruno Buozzi, secretarul sindicatului muncitorilor metalurgişti italieni. Bine cunoscut de Mussolini din perioada lui socialistă, Buozzi fusese constrâns la ani grei de emigrare, după dizolvarea parlamentului, când toate partidele tradiţionale fuseseră scoase în afara legii. Luat prizonier în Franţa de nemţi, fusese trimis în închisorile din Italia şi, după o scurtă paranteză, la căderea dictaturii, ajunsese din nou pe mâna nemţilor, la Roma, unde a murit alături de mulţi alţii.
Clarvăzător, intuind ceea ce avea să urmeze după mai bine de douăzeci de ani de constrângeri şi refulări, articolul Retorice şi entuziasme (redactat anume în ziua eliberării Italiei – 25 aprilie 1945) semnala pericolul devierilor compensatorii: revărsări sentimentale, patetism, lacrimi etc. Tocmai pentru a da valoarea cuvenită înflăcărărilor de fond, autorul invita la cenzurarea propriului ton, la măsură, pătruns şi el, ca majoritatea italienilor fasonaţi de secole de cultură şi umanism, de spiritul a ceea ei numesc decoro (cuviinţă, decenţă).
De altfel, cu o lună mai înainte oferise într-un reportaj o mostră de cum se cădea să fie trăite schimbările, momentele de cotitură, relatând o scenă reală, surprinsă la Belgrad şi considerată emblematică. În Trei zile la Belgrad (reportage) («Lupta patriotică», III, nr. 11 şi 13 din martie, respectiv nr. 15 din aprilie 1945), alături de admiraţia pentru demnitatea cu care sârbii trecuseră prin război şi începeau reconstrucţia, le aducea omagiul lui miilor de italieni făcuţi prizonieri pe frontul de est, dintre care mulţi, dacă putuseră, se alăturaseră partizanilor lui Tito, precum cei din celebra Divizie Garibaldi.
În capitala Serbiei văzuse un batalion de conaţionali, prizonieri, obligaţi să muncească în fabricile de material belic ale Iugoslaviei eliberate de partizanii locali. În acele condiţii neprielnice, surprindeau aspectul exterior al acestora (mizer şi totuşi, atât cât se putea, îngrijit) şi jovialitatea lor: „Erau bărbaţi tineri şi mai în vârstă, îmbrăcaţi în fel şi chip, unii aproape în zdrenţe, cu vestoane prea largi sau prea strâmte, rupte, peticite, cu pantofi scâlciaţi şi pantaloni complet deformaţi. Mărşăluiau şi cântau; nu voiau să se ascundă, dimpotrivă, să iasă în evidenţă, mizeri şi ţanţoşi, după o zi de trudă, bine raşi, cu pieptul scos în afară, cu boneta lăsată pe ceafă, zâmbitori, aruncând ocheade şi invitaţii femeilor care treceau pe drum. Oamenii ieşeau în prag, se uitau; femeile surâdeau răspunzând zâmbetelor; între admiraţie şi uimire, poate şi cu un dram de resentimente, de invidie, bărbaţii murmurau: ce vrei, italieni”.
Cu acelaşi sentimente a fost scris şi articolul Trei zile la Budapesta (aprilie 1945), unde relata despre ajutorul primit la Timişoara de la un colonel sovietic pentru a transporta un minim necesar de hrană şi pături pentru un grup de 400 de italieni (bărbaţi, femei şi copii) din Ungaria; reţinuse vorbele militarului, că venea cu sporită plăcere în ajutorul italienilor fiindcă se purtaseră bine cu ruşii în timpul războiului, „cu toate că fascismul îi constrânse la un război blestemat” (v. volumul citat, p. 41).
Cum s-a menţionat, demascării fascismului îi consacrase în 1945 mai multe materiale, începând cu prezentarea unora din victimele ilustre ale acestuia: Gramsci şi Matteotti. Primul, a cărui poveste, „ca şi a partidului său e o poveste de eroică înfrângere” (idem, p. 83), fusese comemorat cu articolul Antonio Gramsci, 8 ani de la moartea lui, găzduit de «Luptătorul bănăţean», II, nr. 193, aprilie 1945, reluat cu titlul Antonio Gramsci (în «Lupta patriotică», II, din 2 mai). Cel de-al doilea, numit un „socialist moderat” (v. volumul mai sus citat, p. 22), a fost evocat în «Luptătorul», II, nr. 230/13 iunie, în articolul Giacomo Matteotti. Cei doi antifascişti au constituit şi tema unora dintre conferinţele ţinute de Guarnieri la Institutul de Cultură Italiană din Banat. Le-a dublat în presa scrisă cu: Lupta italienilor împotriva fascismului («Lupta patriotică», II, 21 mai 1945), Bruno Beozzi («Luptătorul bănăţean», II, nr. 224, iunie), Morţi pentru libertate: Giacomo Matteotti şi Carlo Rosselli («Oglinda» din 15 iunie-1 iulie). Despre momentul de tranziţie spre o societate democratică a tratat în Prin suferinţe se clădeşte o lume nouă («Vrerea», VI, nr. 5-6, martie 1945) şi Retorice şi entuziasme (idem, nr. 7- 10/aprilie-mai).
Rezultatul referendumului istoric din Italia, care penalizase monarhia, a fost salutat de diplomat în ţara noastră cu O nouă republică, Italia (v. «Banatul», nr. 124, din 8 iunie 1946). În acelaşi spirit este şi concentratul articol Note despre istorie din «Vrerea», VII, nr. 9-10/septembrie-octombrie 1946.


Publicaţii despre literatura din Peninsulă

Dar publicului românesc îi aducea informaţii de primă mână şi din domeniul literaturii din Peninsulă, cu Eugenio Montale (în «Lupta patriotică», III, nr. 9, februarie 1945), cu Prezentarea din amintitul volum Poeme de Eugenio Montale (alese şi traduse de Petru Sfecta), cu studiul Cultura italiană în faţa fascismului (v. «Revista Fundaţiilor Regale», XII, nr. 3, noiembrie 1945) şi nu doar cu ciclul de conferinţe „Italia nouă”, început, cum a fost specificat, în toamna lui 1945 la institutul pe care îl conducea, ciclu continuat până în luna aprilie a anului următor. Studiul Tineri prozatori italieni («Vrerea», VII, nr. 1-2/februarie, respectiv nr. 3/ martie 1946), reluat cu titlul uşor modificat, Tineri naratori italieni, în «Revista Fundaţiilor Regale», LXIII, nr. 4/aprilie 1946, le făcea familiare celor interesaţi numele unor oameni de litere de nu foarte mult timp intraţi în atenţia unui public mai larg din Peninsulă.
Se adaugă prezentarea unui poet şi prozator de succes cu articolul Aldo Palazzeschi, publicat în paginile revistei «Vrerea», VII, nr.11-12 /noiembrie-decembrie 1946, continuat în numerele următoare, VIII, nr. 1-2/ianuarie-februarie 1947, precum şi un consistent studiu Enrico Pea (în volumul colectiv Saggi di filologia e di filosofia. Collezione di Studi e testi italiani e romeni, Bucureşti, Bucovina, J. E. Torouţiu).
Ca scriitor original, Guarnieri i s-a prezentat publicului cititor din ţara noastră cu un fragment din romanul Satul tatălui meu în timpul invaziei. «Vrerea», VI, nr. 1-2/ ianuarie 1945) şi cu un altul extras din Autobiografia giovanile di un anonimo scrittore contemporaneo, apărut cu titlul Monumentele Uitării, în traducerea lui Florian Potra («Vrerea», VII, nr. 4-5, aprilie-mai 1946).
Pe de altă parte, ca propagator al culturii române în ţara lui, Silvio Guarnieri a publicat Uso dei romeni în «Almanacco di visioni» (1941), o prezentare a prozei moderne româneşti, cu titlul România, în «Tempo» (IV, nr. 75) şi tot acolo (V, nr. 84/1941) a văzut lumina tiparului recenzia sa Mircea Eliade, „Il segreto del dottor Honigberger”, urmate ulterior şi de alte contribuţii.

Doina Condrea Derer
(nr. 1, ianuarie 2012, anul II)