O privire asupra dramaturgiei lui Eugenio Barba

Personalitatea artistică a lui Eugenio Barba este greu de cuprins în cuvinte. La 18 ani părăseşte Italia, cu ochii ațintiți spre Nord, şi se stabileşte în Norvegia unde se inițiază în arta sudurii. După ani tumultuoşi, petrecuți în Polonia, cu mintea înfierbântată de idealul de a cuceri o lume întreagă, de a studia teatrul, revine în regatul fiordurilor şi pe 4 octombrie 1964, împreună cu cinci tineri respinşi la şcoala de teatru, înfiinţează Odin Teatret în Oslo. Doi ani mai târziu, în 1966, se mută la Holstebro, Danemarca, acceptând oferta primarului care pune la dispoziția sa şi a actorilor săi un spațiu şi o subvenție minimală. Grupul pe care îl călăuzeşte este format din actori amatori şi autodidacți, de diferite naționalități şi limbi. Înființează propriul său laborator de cercetare a artei actorului, pune bazele revistei „Teatrets Teori og Teknikk”, îşi articulează viziunea regizorală în spectacole cu actorii de la Odin Teatret şi în spectacole Theatrum Mundi; împreună cu colaboratorii săi apropiați fondează Școala Internațională de Antropologie Teatrală şi Teatrul Eurasiatic; creează ceea ce am numit în unele dintre articolele mele anterioare şi în cartea pe care am dedicat-o artistului, Eugenio Barba şi mărul de aur, apărută la Editura Ideea Europeană, în 2013, noua dramaturgie; caută mereu diferite modalități pedagogice de transmitere a cunoştințelor şi scrie neobosit articole, eseuri, cărți. Scriitura cărților sale este marcată de o bogată erudiție şi se împleteşte din perspective insolite asupra teatrului, dar şi asupra lumii în care noi astăzi viețuim, din incursiuni în marea istorie, dar şi în mica istorie a fiecăruia dintre noi, din îngemănări de reflecții filosofice asupra existenței ființei umane cu crâmpeie de amintiri turnate în stil romanesc. Esențial, Eugenio Barba, integrându-se mereu în alte lumi, nu îşi pierde nicicând italienitatea.

În cercetările sale asidue asupra laboratorului de teatru, Barba pune sub semnul întrebării cel mai minuscul element component al teatrului: Stanislavski, Meyerhold, Vahtangov, Copeau, Artaud: 'Ce fel de rămăşițe ne-au lăsat?', se întreabă Barba, 'De ce mi-am construit casa pe aceste rămăşițe? Un laborator este un loc unde se construiesc relații. Relații cu prezentul şi trecutul tău. Un laborator este, în primul rând, şi, mai presus de orice, un loc mental, un workshop înăuntrul nostru. Dar nu unul individual sau privat: este vocea „celuilalt” în noi. Un loc unde îți poți proteja originile'. (Mirella Schino, Alchemists of the Stage. Theatre Laboratories in Europe, 2009). Apropierea de opera acestor maeştri nebuni este, pentru el, o interogare continuă asupra sensurilor teatrului şi, mai ales, asupra sensului personal de a face teatru, căci unde în altă parte dacă nu într-un laborator îşi află loc semnele de întrebare plasate în dreptul sistemelor teatrale, al cunoştințelor moştenite de la strămoşii acestei arte efemere. După cum mărturiseşte, se confruntă cu două întrebări fundamentale: De ce fac teatru? Cum fac teatru?. Și astfel, mereu, prin teatru, păşeşte dincolo de granițele precise ale acestuia. Preocupările sale ne relevă un câmp vast al cunoaşterii umane şi se întind de la filosofia indiană, antropologie, biologie, până la teatrul oriental, european, sud-american. Ferdinando Taviani, în Presentazione la cartea lui Eugenio Barba, La conquista della differenza. Trentanove paesaggi teatrali (2012), afirmă: „Dintre artiştii care au marcat profund teatrul din a doua jumătate a secolului XX şi începutul mileniului trei, Eugenio Barba este singurul care în mod tenace a muncit în toate câmpurile culturii teatrale; a ştiut să reunească persoane care aderă la teatru, dar care sunt separate prin diversitatea originilor, limbajelor, stilurilor, tradițiilor, specialităților, nu numai prin cărțile şi eseurile sale, traduse în multe limbi, dar şi prin acțiune; a inventat perioade de muncă, în comun, teoretică-practică, mai ales în cadrul ISTA, dar şi în ateliere, seminarii, spectacole; a contribuit la transformarea modului de a gândi şi povesti istoria teatrului; a pus fundamentele unei ştiințe a teatrului capabilă să compare practici diferite şi tradiții îndepărtate; a eliminat distanțele dintre teatrele clasice asiatice şi teatrele independente europene, dintre acestea şi teatrele din America Latină”.

Îndepărtarea conştientă, deliberată, a regizorilor de texte preexistente, de piese clasice sau contemporane este, aşa cum încă din 1968 semnala Peter Brook, în Spațiul gol, determinată de faptul că acestea nu corespund viziunii lor asupra lumii contemporane, asupra insului zilelor noastre, nu mai reflectă simptomatologia societății, nu vin în întâmpinarea problematicilor reale ce îi bântuie pe creatorii care visează să le afle sălaş pe scena teatrului. Ludwik Flaszen, în cartea sa Grotowski & Company (2010), îl numeşte pe Jerzy Grotowski dramaturg, referindu-se desigur la calea de creare a spectacolului specifică acestuia. Însă Grotowski, după a sa Perioadă a Producțiilor, nu mai este interesat de spectacol, de actor ca esență a teatrului, de teatrul sărac, de actorul sfânt, actorul şaman, ci de Performer, numit ulterior The Doer, de Arta ca Vehicul. Conceptul de dramaturgie înțeles în mod tradițional, la o examinare atentă sub o lupă microscopică, îşi etalează infirmitățile provocate de reducția sa la un text dramatic scris de un autor, la ceas de taină în al său turn de fildeş. Revolta unor dramaturgi ai zilelor noastre este o întoarcere în viscerele organismului viu spectacular în care textul este scris la scenă, o notație în continuă mişcare/schimbare, o revenire la calea practicată deopotrivă de unii dintre marii dramaturgi a căror operă transcende secole, precum şi de unii dintre marii reformatori ai teatrului de secol XX, dramaturgi-regizori. Revoluţia la nivelul dramaturgiei în secolul XX, însă, cu adevărat, o declanşează Eugenio Barba.

Barba penetrează scoarța unor termeni-cheie ai teatrului, îi videază de sensurile lor unanim acceptate şi de aceea mortificate, îi umple cu ale sale înțelesuri, născoceşte ai săi termeni în teatru; şi nu e de mirare, căci un nou teatru necesită noi substanțe care să fie distilate în străvechiul său creuzet alchimic. Artistul dă naştere propriei sale micro-culturi, micro-tradiții, se diferențiază, astfel, prin actul său cultural şi teatral, de marea tradiție, de main-stream-ul zilelor noastre, de experiment, de alte căi de întrupare a unui performance-text, a unui spectacol. Dintre cei trei mari reformatori ai teatrului din a doua jumătate de secol XX, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba şi Peter Brook, Barba este cel care examinează dramaturgia în albia ei scenică, îi identifică originea, o făureşte în figuri arhetipale, în jurul unor teme existențial-umane fundamentale, înălțând punți între istoria străveche a lumii şi istoria contemporană, îi relevă nivelurile de organizare: dramaturgia organică, dramaturgia narativă, dramaturgia evocativă. Imaginează şi încarnează întrepătrunderi între niveluri, le relaționează, cu precizie chirurgicală operează tăieturi, transplantări de sensuri, schimbări ale ordinii acţiunilor, secvenţelor, scenelor, transferuri de acţiuni dintr-o secvenţă într-alta, de la un personaj la altul, întrupări ale nodurilor, răsturnări, ţâşniri ale coprezenţei contrariilor. Aceste cum-uri de ţesere a variilor expresii surprind corpul-în-viaţă în manifestări ce amintesc de existenţe mitice, de acţiuni arhetipale. În explorările sale continue, dramaturgul-regizor, aflat în căutarea unui nou spectacol, străbate împreună cu actorii lui tărâmuri locuite de fantasme, colindă peisaje inedite, ținuturi în care orientarea e concomitent dezorientare, serendipitatea poate în orice clipă dejuca gândul rațional punându-l față în față cu neştiutul şi deschizându-i astfel uşa către alte zone fecunde ale creației. Dar nu numai actorul trăieşte această stare de ambiguitate, căci nu cunoaşte nici intriga spectacolului, nici personajul, nici textul, nici situații, nici relații, ci şi regizorul, vizualizând frânturi de sunete, imagini, navighează prin haosul creației, experimentează momente de dezechilibru, identifică erori, inaugurând astfel calea unui proces viu de creare a dramaturgiei. Stereotipiile, tehnicile clişeizate, manierismele sunt zguduite din străfunduri până în înalturi, pentru ca elemente pure ale naturii artistului să fie eliberate din lanțuri.

În timp ce urmăream repetițiile la spectacolul lui Eugenio Barba, Viața cronică (2010-2011), aveam senzația citirii uneia dintre cărțile sale, conştientă fiind că în orice clipită dramaturgul-regizor îşi va lua spectatorul/cititorul prin surprindere, datorită răsturnărilor pe care magistral le provoacă pe firul concatenației prin simultaneități, contraste, figurări ale ilogicului logic, inserări ale dozei de imprevizibil; îl va atrage pe spectator să experimenteze natura privirii întoarse spre interioritatea sa. Căci dramaturgul-regizor întrețese spectacolul astfel încât să spulbere condiționările/limitările martorului la ritualul său spectacular, să-i expandeze câmpul experiențial. Dramaturgia pe care o făureşte luminează dimensiuni obscure ce foşnesc în colțuri penumbratice ale esenței ființei umane. Efecte ale descoperirilor ştiințifice şi tehnologice asupra insului reverberează, uneori, în viziunea sa. Dacă e să mă gândesc la unele dintre aceste efecte, brusc, cuvântul facil dansează în fața ochilor mei. Nu e nevoie de mai mult decât de un simplu gest, de-o pildă, pentru a deschide televizorul sau laptopul şi a pătrunde în lumea virtuală. E la îndemână. Folositor. Gândul că Barba luptă împotriva a ceea ce este facil, extrage dificilul din facil şi îl încapsulează în dramaturgia sa, este esențial în a recunoaşte că arta lui se manifestă în acelaşi timp vertical şi orizontal. Vertical deoarece din primul moment în care iei contact cu dramaturgia sa ai putea simți legătura cu tărâmul de dincolo, şi orizontal fiindcă un ceva anume, straniu, atinge, aşa cum ne spune Barba, acea parte din tine aflată în exil.

Limba dramaturgiei sale este profund poetică, o limbă a esențelor tari. O limbă care toarce nenumărate, diferite poveşti într-una singură; e ca şi cum viețile a nenumărați, diferiți spectatori se întâlnesc în centrul arzând al dramaturgiei sale; centrul este un tron gol, unde îşi pot afla loc toate poveştile, creşte într-una singură, povestea poveştilor. Incursiunile lui Eugenio Barba în străfundurile dramaturgiei creionează falduri simbolice de cuvinte-acțiuni în mantia spectacolului, un proces creativ viu care are drept fundament, inaccesibil privirii spectatorului, observațiile şi analizele sale riguroase asupra mutațiilor suferite de individul contemporan. Nu de puține ori, descoperirile, revelațiile de care are parte în geografia creației dramaturgice sunt rod al enigmelor profilate la orizontul desenat de noianul posibilelor decriptări.