Veneţia, oglindită în creaţiile pictorilor români

Veneţia este un oraş fascinant pentru oricare dintre noi, dar mai ales pentru oamenii de cultură şi artă, care o redescoperă de fiecare dată, fiind atraşi atât de arhitectură, cât şi de oglindirile şi reflexiile apei. Oraş născut precum Afrodita, zeiţa frumuseţii, frumos dar şi misterios, se dăruieşte celor care îl apreciază, prin peisajele sale.

Nu puţini au fost pictorii, de-a lungul istoriei, care au surprins clipe din existenţa Veneţiei şi le-au stocat în tablourile lor, oferindu-le memoriei colective. Dintre aceştia, vă prezentăm în continuare patru nume mari aparţinând plasticii româneşti: Gheorghe Petraşcu (Gheorghe Petrovici, 1872-1949), Jean Alexandru Steriadi (1880-1956), Samuel Mutzner (1884-1959) şi Nicolae Dărăscu (1883-1959).



Gheorghe Petraşcu, „Canal la Veneţia”

Gheorghe Petraşcu, în lucrarea Canal la Veneţia, oferă publicului o imagine elaborată şi foarte suculentă prin armonia cromatică, ce transpune privitorul chiar în acel spaţiu. Compoziţie în care jocul liniar între vertical şi orizontal este orchestrat cu ajutorul petelor vibrânde de tonuri calde şi reci, ce se oglindesc în apa de un albastru profund.
Pentru a sparge această ritmicitate, pictorul introduce două elemente – două bărci, cea cu pânză din dreapta canalului produce un joc vizual. Ca element compoziţional de legătură, susţinând armonia coloristică, pictează un pod, ce traversează canalul, unind cele două părţi ale imaginii.

Jean Al. Steriadi, „Veneţia spre Campanile di San Marco”

Dacă la Gheorghe Petraşcu culoarea emană forţă, energie, la Jean Al. Steriadi se observă o nobleţe, totul fiind pictat într-o aureolă romantică, aşa cum se poate vedea în tabloul Veneţia spre Campanile di San Marco. Compoziţie interesantă, un dans între plin şi gol, unde plinul este reprezentat prin arhitectura, specifică oraşului, aşezată în partea dreaptă a lucrării, şi golul redat de cer. Vizual s-ar fi produs un dezechilibru între aceste două forţe compoziţionale dacă artistul nu ar fi apelat la iluzia optică pe care au produs-o tonurile saturate de verde, aparţinând vegetaţiei. Efectele de lumină ale zilei însorite de vară sunt date de alburile calde ale clădirilor, dar şi de tonalitatea cerului. Pensulaţiile libere, culorile uşor pastelate, dispuse în tuşe destul de mici, produc adâncime apei, dar şi reflectă impozantele clădiri. Priveliştea emoţionează tocmai prin măiestria artistului de a reda atmosfera frumoasei Veneţii, lumina reprezentând factorul principal ce radiază din această lucrare.

În călătoriile lor, în special cele de studii sau de aprofundare a acestora, pictorii români de la sfârşitul secolul al XIX-lea şi început de secol XX se îndreptau, după rezonanţa lor sufletească, spre Italia, Franţa, Austria sau Germania. Acest lucru îl făceau pentru a se desăvârşi, dar şi pentru a lua contact cu viaţa cultural-artistică din aceste spaţii şi cu operele din muzee.


Nicolae Dărăscu, „Pod veneţian” şi „Veneţia”

Aşa se face că şi Nicolae Dărăscu a cunoscut mirificul teritoriu numit Veneţia. Aceasta rezultă şi din modalitatea prin care îşi compune lucrarea Pod veneţian. Nu întâmplător şi-a ales ca motiv podul, deoarece această construcţie uneşte două zone, dar poate fi considerat şi ca un arc peste timp, peste perioade istorice, pentru că nu trebuie uitat faptul că Italia este o ţară ce a avut şi are un rol important în artele vizuale. Când priveşti tablouri din diferite epoci, în care Veneţia este redată din perspective şi unghiuri deosebite, ţi se creează senzaţia de atemporalitate.
Lucrarea lui Dărăscu înregistrează stările sale sufleteşti şi modul prin care artistul organizează spaţiul şi disciplinează materia picturală cu ajutorul tuşelor. Destul de liric în creaţia sa, artistul surprinde prin această lucrare deoarece întreaga gamă cromatică este mai închisă, petele de roşuri coapte traversează lucrarea dintr-o parte în alta, iar petele de galben, ocru, şi orange, destul de puternice alăturate tonurilor tari de negru, le echilibrează.

Iubitor al peisajului realizat în plain-air, artistul a pictat o altă lucrare intitulată chiar Veneţia, într-o cromatică absolut fascinantă prin luminozitatea sa. Acest tablou seduce privitorul prin cromatica ce relaxează şi chiar, s-ar putea spune, invită la călătorie, la descoperirea oraşului din punct de vedere coloristic. Desenul este unul puternic. Clădirile se topesc parcă sub căldura zilei, iar prin apropierea tonurilor de galben, creează senzaţia de fuzionare. Pe acest canal, unde artistul a pictat apa în pensulaţii scurte cu tonuri calde şi reci, suprapuse şi juxtapuse, câteva bărci animă parcă liniştea ce se degajă din tablou. O pată în plus de vivacitate este oferită chiar de tonurile de verde, aşezate ritmat şi opuse luminii puternice, lumină ce este repartizată treptat şi pe frunzişul arborilor ce străjuiesc malul stâng al canalului. Întregul colorit al tabloului fragmentat dar şi delicat exprimă trăirea artistului în faţa acestui spectaculos moment al zilei.


Samuel Muzner, „Pod la Veneţia”

Altă lucrare la care voi face referire, Pod la Veneţia, a fost creată de Samuel Muzner. Tabloul surprinde prin unghiul de compunere al spaţiului. Artistul nu a pus accent pe frumuseţea arhitecturală sau cea a mării, ci ochiul său de profesionist, fin observator, a fost atras de acest cap de pod. Şi totuşi, pentru a localiza peisajul, în registrele de adâncime a tabloului, apar inundate de lumină, clădiri veneţiene importante. Tabloul oferă şi o parte de reprezentare grafică, la descrierea construcţiei podului prin linii puternice de contur, ce accentuează frumuseţea acestuia. Notele de picturalitate prin tuşele largi ale cerului, inundat de lumină, vin să completeze atmosfera. Cele câteva personaje care însufleţesc tabloul, destul de sumar colorate, fantomatice chiar, au fost aşezate în compoziţie pentru echilibru. Tot pentru efectul vizual şi pentru balansarea jocului de plin-gol, plasează în partea stângă o barcă cu pânza colorată vibrant, în tonuri calde de galben şi orange.
Considerat un foarte bun colorist, Samuel Mutzner descoperă o altă zonă a oraşului şi de aceea încearcă să redea cu ajutorul culorii, în tabloul Veneţia, iluzia spaţio-temporală respectând arhitectura şi coloristica acesteia. În pensulaţii largi, dar cu tonalităţi mult mai închise, tratează cerul destul de agitat contrastând cu liniştea Veneţiei. Însufleţeşte peisajul prin aşezarea a trei personaje tratate aproximativ spectral, poate pentru a oferi senzaţia optică de înălţime şi adâncime. Întreaga sa lucrare oferă dovada unei profunzimi în gândirea spaţiului, dar şi o frumuseţe sufletească prin cromatica abordată.

Veneţia, cu peisajele sale, reprezintă şi astăzi pentru pictorii români motive de inspiraţie, dar lecţiile de culoare şi desen se pot învăţa tot de la corifei, printre care se numără şi artiştii menţionaţi în acest articol.