Italienii în România: un document diplomatic din anul 1912

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România, semnat de Corina Ţucu şi apărut la Editura Pro Universitaria, 2012. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al documentului poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.


A doua parte a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul emigraţiei” din Roma, se referă la minoritatea italiană din România, rezultat al unei imigraţii de generaţii: Gli italiani in Rumania [1]. Se preciza de la început că nu se ştie cu exactitate numărul lor, dar se presupunea că erau, la 1912, circa 8.000.
În ceea ce priveşte provenienţa şi meseriile, documentul clarifica elocvent: emigranţii italieni în România acelor ani proveneau din Udine în marea majoritate – deci erau friulani, oameni de la munte obişnuiţi cu greutăţile, cei mai pricepuţi cioplitori în piatră – şi astăzi mozaicarii de la Spilimbergo fiind căutaţi în toată lumea. Urmează apoi Veneto cu provincia Belluno, tot o zonă montană, Treviso şi Rovigo – de unde proveneau ţăranii care erau obişnuiţi cu lupta cu natura Deltei Padului şi care găseau nesperat pământ fertil în România, puţini emiliani din Bologna şi mai puţini italieni din Ancona sau din Bari, adică Italia centrală sau meridională. Emigra Italia de Nord în România. Emigrau friulanii şi veneti.
Meseriile lor nu puteau fi decât cele tradiţionale din provinciile italiene de origine, adică zidari, cioplitori în piatră, abili artizani în finisaje artistice, cum este cel în stuc – de unde şi numele de stucatori, specialişti în exploatarea şi prelucrarea lemnului. Exista şi un numeros corp de antreprenori italieni, care reprezenta circa un sfert din impresarii în construcţii din România şi aproximativ 40% din totalul antreprenorilor străini; antreprenorii italieni aveau comenzi publice de mare importanţă, li se încredinţa realizarea unor clădiri reprezentative din Bucureşti, ministere sau instituţii cum e Camera Deputaţilor. Operele publice ale tânărului Regat Român erau date spre îndeplinire antreprenorilor italieni: căile ferate cum sunt cele care leagă Craiova de Calafat, Târgul Ocna de Moineşti, Bârlad de Galaţi, canale, de exemplu cel de la Câmpulung, tuneluri impresionante pentru acea epocă precum unul de 3 km de la Bereşti, poduri, străzi, bănci. La Galaţi exista banca comendator-ului A. Dall’Orso.
Desigur, se făcea distincţia între coloniile fixe şi emigraţia temporară. Dintre coloniile fixe, cum e de presupus, cea mai importantă şi mai bogată se găsea la Bucureşti. În lucrarea Veneti in Romania am ţinut să subliniez importanţa acestei „colonii” prin evidenţierea mormintelor somptuoase care aparţin membrilor săi la cimitirul Bellu Catolic [2].


Comunitatea italiană din Cataloi, lângă Tulcea

O altă comunitate unică în felul său era cea de lângă Tulcea, la Cataloi, formată din rodigini agricultori. Aceşti emigranţi au avut destinul cel mai tragic, deoarece iniţial s-au stabilit în Moldova chemaţi de un moşier; i-a adus special pe la 1879 pe bravii ţărani din Rovigo, circa 100 de familii, italieni obişnuiţi cu lupta cu natura ostilă dar, odată mort proprietarul la 1888, au fost înşelaţi de cei care au cumpărat de la moştenitori; o parte din familii s-au întors în Italia, celelalte 72 au primit de la Guvernul român 72 de loturi de 15 hectare fiecare, pentru care plăteau o chirie de 7 lire la hectar, anual. În primul an 11 familii nu au rezistat şi s-au întors în Italia, celelalte au primit un împrumut de 150 de lire fiecare din partea Guvernului italian, iar în 1899, an de secetă mare, un ajutor constând în produse din grâu din partea Majestăţii Sale Regele Italiei. Descrierea caselor – în număr de 88, din cărămidă acoperite cu tablă zincată, cu trei camere fiecare, cu fântână şi grădină – demonstrează faptul că deşi italieni săraci, aceşti emigranţi aveau un nivel de trai incomparabil mai bun decât ţăranii români care trăiau, în marea majoritate, în bordeie. Spre deosebire de români, adulţii urmau cursurile serale ţinute de preotul De Benedetto, am spune astăzi di nome e di fatto, se organizaseră într-o cooperativă de consum ale cărei profituri erau vărsate în opere de binefacere ale bisericii şi ale şcolii; erau patrioţi – mai mult de 30 dintre ei au făcut serviciul militar în Italia, au luptat în Eritreea, doi dintre ei care stătuseră peste 15 ani în afara Italiei, depăşind 37 de ani s-au înrolat voluntari, în teorie fiind scutiţi de armată datorită vârstei; doar două familii s-au repatriat în timpul secetei din 1899; familii nevoiaşe erau numai 2-3; numai 5-6 tineri lucrau pentru alţii cu un salariu; 30 de familii angajau români sau bulgari pentru muncile agricole sezoniere 2-3 luni pe an. Erau mulţumiţi de pământul fertil: „cu munca necesară ca să cultivăm un hectar în Italia, aici se cultivă zece”. Într-un cuvânt, oameni harnici şi de omenie; şi totuşi, au riscat linşajul în 1907, în timpul răscoalei.
Problema nu o reprezenta natura, ci obstacolul naţionalismului demonstrat de Guvern faţă de străinii care lucrau pământul, mai ales atunci când acesta aparţinea Domeniului Statului, dar şi de cel al ţăranilor, în momente de criză. În timpul răscoalei din 1907, dacă italienii de la Cataloi nu cereau ajutor Legaţiei Italiene de la Bucureşti care a informat Guvernul român spre a dispune militari care să-i apere (deşi italienii se înarmaseră pentru a se apăra), numărul mare al răsculaţilor şi agresiunea lor ar fi făcut pierderi şi victime printre italieni. Realitatea era diversă faţă de mitul naţionalist al aşa-zisei „toleranţe excesive” a ţăranului român vânturat de Brătianu în scrisorile către Luigi Luzzatti. Xenofobia îşi făcea văzut chipul hâtru în momente istorice grave. Încă o dată, adversitatea împotriva unei minorităţi orbeşte poporul; furia împotriva arendaşilor evrei din Moldova se extinde asupra tuturor „străinilor” din România. Chiar dacă până mai înainte trăiseră paşnic împreună cu românii şi în aparentă armonie.
Mai mult, contractul de închiriere al pământului presupunea renunţarea la cetăţenia italiană. Inspectorul Di Palma di Castiglione se întreba dacă, la scăderea contractului în 1921, vor renunţa italienii la cetăţenie? Sau, din contră, va adera Guvernul român la ideea reînnoirii concesiunii şi cetăţenilor străini? Acum, peste timp, ştim cum au decurs lucrurile: au pierdut concesiunea italienii, nerenunţând la cetăţenie; au fost înşelaţi de promisiuni de acordare, după concesiune, a proprietăţii prin cumpărare. Aşa cum îi cataloga şi inspectorul italian cu orgoliu, aceşti oameni modeşti şi harnici erau adevăraţi „pionieri şi colonizatori”.


Comunitatea de cioplitori în piatră de la Jacob Deal (Munţii Măcinului)

O altă comunitate importantă era cea de cioplitori în piatră de la Jacob Deal (Munţii Măcinului). Ea ţinea de jurisdicţia Consulatului Regal Italian din Galaţi. Erau circa 200 de persoane şi locuiau în casele de lângă mina de granit unde lucrau. Ca şi în alte comunităţi, italienii fundaseră o asociaţie de ajutor reciproc, aveau un preot neamţ catolic care vorbea şi preda limba italiană fiind şcolit cum se presupune la Roma, aveau un cerc de biliard şi o sală de lectură, strângeau fonduri pentru ajutorarea Crucii Roşii Italiene şi a flotei ţării lor. Munca în exploatarea de granit era cât se poate de dură. Începea de la vârsta de 12 ani, muncitori necalificaţi erau numai românii sau bulgarii, ziua de lucru oscila de la 11 la 12 ore. Muncitorii specializaţi aveau în frunte un şef de echipă; erau italieni 11 din cei 12 şefi de echipă atunci când inspectorul îi vizitează la 19 mai 1912. Trimiteau circa 800 de franci pe lună în Italia, această mină de granit fiind cea mai importantă din România. Din mâinile acestor tăietori de piatră, dar mai ales din ale squadratorilor, adică a celor care făceau din blocurile de granit cuburile (i quadrelli), provine pavajul Bucureştiului pe care, alocuri, călcăm neştiutori şi astăzi. Mina producea între 2 şi 3 milioane de cubuleţe pe an, erau 500 de cioplitori italieni; erau superspecializaţi, dacă în ultimii 24 de ani de până la 1912, avuseseră loc numai 21 de accidente de muncă mortale; şi doar 13 dintre victime erau italieni. Din 1909, firma plătea o asigurare pentru muncitori, asistenţă medicală gratuită şi 2,50 lire pe zi ca plată în caz de accident de muncă sau de boală.
Alte mine importante erau la Turcoaia – 50 de italieni, la Greci – 100 de italieni, comunitate care a rezistat până astăzi, la Pietroasa – 20 de italieni la 1912. Peste tot italienii lucrează ca maiştri, lucrătorii necalificaţi fiind bulgari, sârbi, români, muntenegreni, ruşi. Alte comunităţi de italieni cioplitori în piatră se găseau la Sinaia şi Buşteni. Numărul lor este mai mic, dar provin, ca de obicei, din Udine şi câţiva din Treviso. Urmează apoi o listă completă cu alte localităţi care, la fel ca şi Sinaia şi Buşteni, ţineau de jurisdicţia consulatului italian din Bucureşti. Inspectorul italian spune că erau toţi tagliapietre; dintre ei se vor ridica noi generaţii care vor escalada scara socială şi vor deveni antreprenori [3]. Emanciparea acestor italo-români se făcea prin muncă asiduă, dar mai ales prin accesul la cultură şi instrucţie. O bogăţie de capital uman pierdută pentru totdeauna de România, ca de altfel şi alte minorităţi care s-au expatriat în ultima perioadă a dictaturii comuniste. Comunitatea evreiască şi cea germană, în mod paradoxal, au avut un destin comun, la fel de tragic ca şi cea italiană – emigrarea din România, sau renunţarea la libertăţile oferite de statutul incomod pentru autorităţile naţionalist-comuniste române – acela de cetăţean străin sau de minoritate etnică dizarmonică în omogenitatea naţional-comunistă voită de Regim.
România era o ţară eminamente agrară, în anii de recolte bogate şi emigraţia temporară era consistentă; în anii cu recolta compromisă vizibil în iulie, repatrierea era urgentă şi problematică din cauza numeroaselor fraude ale angajatorilor.


Caracteristicile emigraţiei italiene în România

Emigraţia italiană în România, faţă de alte ţări, nu a fost foarte importantă numeric. Datele pe care inspectorul italian le putea culege erau oferite de Direcţia generală a statisticii din Italia, care lua în considerare numărul de paşapoarte vizate. Acest aspect face ca datele să nu fie demne de crezare. Odată obţinut paşaportul, nu se putea şti cu exactitate câţi italieni se deplasau cu adevărat în România, mulţi dintre italienii care emigrau în România călătoreau cu paşapoarte ale căror vize erau înglobate în numărul total de paşapoarte acordate şi pentru alte ţări cum sânt Serbia, Bulgaria, Turcia, Grecia sau Muntenegru, pentru care Statistica Italiană oferă o singură cifră nedivizată pe fiecare ţară şi, în sfârşit, pentru că paşaportul era valabil numai pe trei ani. Cifra totală de paşapoarte emise pentru ţările enumerate mai sus între 1893 şi 1909 nu a depăşit 7,72% din totalul paşapoartelor emise de Italia şi a coborât la 0.40% în anul 1901. Altă cifră, mai demnă de luat în considerare, este acea a paşapoartelor vizate de Consulatele italiene în România. Di Palma di Castiglione publică un tabel din care rezultă că între anii 1901 şi 1911 autorităţile italiene în România au vizat 26.711 de paşapoarte, circa 2428 pe an. Dar şi această cifră este pusă sub semnul întrebării, deoarece mulţi italieni nu se preocupau să aibă la zi paşapoartele spre a fi vizate la graniţă, pentru a evita eventuale taxe, cu toate că legea română o impunea.
Pe de altă parte, autorităţile române publică statistici despre emigraţie numai pentru anii 1908, 1909, 1910, cu date trunchiate referitoare la numărul italienilor în România. În mare, se poate presupune că emigraţia temporară italiană în România oscilează de la 5.500 şi 6.500 în anii bogaţi pentru a ajunge ca în anii de secetă dintre 1899 şi 1902 să fie aproape inexistentă. Dar, dacă numeric italienii care emigrau în România nu erau importanţi, din punct de vedere al nivelului de bogăţie de capital financiar sau uman, profesional, importanţa se face simţită. Ei erau exclusiv muncitori specializaţi, care câştigau uneori aşa de bine, încât îşi puteau permite să facă economii consistente. Emigraţia temporară în România era compusă din două grupuri de italieni: zidari şi specialişti în prelucrarea pietrei şi a lemnului [4]. Aşa cum am văzut, nu erau simpli tagliapietre e tagliaboschi, ci maiştri în utilizarea acestor materiale în construcţii. Din acest motiv italienii se bucurau de o unanimă apreciere în România şi erau la fel de bine văzuţi în Italia cei care munceau sezonier în România, deoarece câştigau salarii care le permiteau să acumuleze. Numai italienii erau capabili, la Bucureşti, să zidească doi metri cubi şi jumătate (un metru cub are 265 de cărămizi mai mari decât cele folosite în Italia, de circa 5,5 kilograme fiecare) pe zi şi să realizeze finisajele externe.
În ceea ce priveşte salariile, ele erau stimulate de către antreprenori prin premii, ca să anticipeze termenul de realizare al lucrării. Salariile se demonstrează a fi mai mici în Moldova, unde exista concurenţa muncitorilor macedoneni care acceptau salarii mult mai reduse decât italienii (de la 5 la 8 lire pe zi) şi creşteau la Bucureşti, unde nu se făcea rabat de la calitate, capitala ornându-se de noi edificii la care erau implicaţi cei mai buni muncitori italieni care se găseau pe piaţa muncii.
Un detaliu care spune multe despre diferenţa de calitate a vieţii (nivel de trai) dintre Italia şi România este modul în care erau catalogate, ca fiind „aşa de joase”, camerele în care dorm muncitorii italieni – de la 2,5 la 3 metri, înălţime care va fi standardizată în construcţiile de factură realist-socialistă din România comunistă. Nu existau case etajate şi pe jos, ca pardoseală, aveau numai pământ bătătorit.
Muncitorii italieni din construcţii erau experţi şi acest lucru este vizibil din numărul redus de accidente de muncă în România unde, remarca inspectorul italian cu candoare, „clădirile sânt joase, maximum ating 17 metri de înălţime, rare sânt casele cu mai mult de trei etaje”. Zidarii italieni erau obişnuiţi cu alte înălţimi, s-au distins în America în munci care erau la limita acrobaţiei, la ridicarea zgârie-norilor din New York.
O altă categorie era cea a arhitecţilor, care au purtat cu ei nu numai arta de a construi clădiri, ci şi viziunea urbanistică ce lipsea Bucureştiului şi marilor oraşe româneşti [5]. Numeroşi arhitecţi italieni vor construi opere importante în România [6]. Mulţi dintre ei provin din Veneto [7]. Exista şi o afluenţă a pictorilor şi sculptorilor italieni, care însoţeau adeseori pentru completarea operelor, pe arhitecţi. Ţinea deja de tradiţie; primii profesori de desen ai pictorilor români erau italieni care activau în instituţii de pionierat cultural cum era Academia Mihaileană, deseori spirite revoluţionare care legaseră amiciţie cu revoluţionarii români în anii de formare şi care, odată „instituţionalizaţi” la întoarcerea în Patrie, chemau în ajutorul construirii modernităţii româneşti amicii italieni cunoscuţi în anii de formare în Italia [8].
Tagliaboschi, adică cei care prelucrează şi exploatează lemnul, intrau în România o lună după zidari, în masă veneau în iunie şi plecau în Italia în noiembrie. Soseau la Râmnicu Vâlcea, la Buzău şi în Moldova la Putna. Majoritatea erau friulani din Pontebba. Cu timpul cei care veneau la Râmnicu Vâlcea s-au stabilit la Brezoi, în România [9].
Un aspect important al convieţuiri românilor cu minoritatea italiană este acela al adoptării unuia dintre elementele civilizatoare cele mai definitorii – dieta italiană, consistentă şi capabilă să dea forţă şi sănătate muncitorilor dintr-un sector în care energia fizică joacă un rol decisiv. Românii care deveneau tagliaboschi abandonau mămăliga şi ceapa, pentru a putea, prin modul de a se hrăni, să facă concurenţă.
Un aspect fundamental al fenomenului emigraţional dintotdeauna şi de pretutindeni este cel al trimiterii banilor în patrie – le rimesse. Aflăm că tagliaboschi nu trimiteau toţi banii în Italia, ci numai o parte, restul purtându-l cu ei la întoarcere. Costul era avantajos: la 100 de lire costa 1,5 – 2 lire pentru expediere.


Concluziile documentului diplomatic

La sfârşitul documentului se trag Concluziile extrem de relevante:
- Majoritatea emigraţiei temporare provenea din Veneto şi Friuli [10].
- Preferinţa unei ţări anume era dată de salariul pe care reuşeau să-l câştige; unde erau plătiţi mai mult, acolo se duceau. Aveau totuşi o întâietate ţările care se aflau geografic mai aproape de Italia, printre care era şi România, care le permitea să se repatrieze an de an. Inspectorul Di Palma di Castiglione este încă un martor al faimei poporului italian, un popor de emigranţi; spune că a întâlnit italieni care lucraseră până în Siberia, la Port Arthur sau în China.
- Un element singular al emigrantului temporar era psihologia pe care o manifesta; el lăsa patria cu intenţia fermă de a se întoarce şi dacă nevoia îl îndemna să emigreze din nou, o făcea cu uşurinţă, deoarece ştia că se va întoarce acasă. Mai mult, în urma acestor călătorii şi experienţe personale bogate, un emigrant începea să acumuleze cunoştinţe şi să aibă contacte care-i permiteau să capete un caracter modest dar deloc timid, se obişnuia cu greutăţile, reuşea să trăiască singur, departe de familie.
- Aceşti emigranţi italieni nu aveau nevoie de asistenţa statală, deoarece erau obişnuiţi să se descurce singuri; dezvoltau un spirit antreprenorial în acest fel.
- Aveau nevoie numai de informaţii precise despre piaţa de muncă străină, manifestau necesitatea de a fi susţinuţi de consulatele italiene în ţările în care emigrau pentru motive de muncă pentru a avea accesul liber la piaţa muncii; le erau necesare reduceri pentru costul transportului în ţările în care mergeau să muncească.
În acest sens Di Palma di Castiglione precizează care ar fi modalităţile de tutelă a emigranţilor italieni în România. Propunerile sale sânt de o actualitate surprinzătoare:
- Cum se verificau dese fraude de neplata lichidării din ultima lună (practic nu se plăteau ultimele 2 săptămâni de lucru), ştiut fiind că italienii erau grăbiţi să se întoarcă acasă şi că nu-şi permiteau luxul de a rămâne, fără muncă, în aşteptarea banilor în România, mulţi patroni necinstiţi nu plăteau. Se propune tutelarea plăţii din partea Statului, la zi şi integral.
- O altă propunere este aceea de a se publiciza faptul că toate consulatele italiene din România erau autorizate să tuteleze italienii aflaţi fie şi temporar în România; că exista o lege românească care asigura asistenţă legală gratuită oricărei persoane fără venituri; că era necesar, în fine, să se dea o lecţie dură din partea Legaţiei Consulare Italiene de la Bucureşti acelor impresari (adeseori italieni ei înşişi) care-i înşelau pe muncitorii italieni.
- Să se difuzeze de două ori pe an, în decembrie, când italienii sânt încă în Patrie, şi în iunie, informaţii privind piaţa muncii în România. S-a verificat că, aşa cum totul depindea în România acelor ani de voia Cerului şi de ploaie, tot astfel numărul care rezulta abia necesar de italieni la muncă în mai să fie considerat excedentar în iulie din cauza secetei, care determina întreaga economie.
- Să se facă două rapoarte complete anuale de către ataşatul comercial italian în România, care să-i informeze pe emigranţi.
- În fine, că era fundamental ca în provinciile italiene din care se emigra, să fie numiţi funcţionari ai emigraţiei, care să informeze pe emigranţi despre situaţia din România pe toată durata lunilor în care începea emigraţia spre România, din martie până în mai. Se recomandă ca aceşti funcţionari să fie în contact continuu cu legaţiile consulare din România şi să ofere informaţii complete despre situaţia economică, legile privitoare la intrarea pe teritoriul românesc a străinilor, legile privind piaţa muncii care reglementau viaţa economică din România.


Alte observaţii

Putem, la rândul nostru, să conchidem cu câteva observaţii:
- Documentul este unul extrem de important pentru expunerea veridică a situaţiei româneşti întâlnită de un inspector al emigraţiei italiene în România la 1912; scopul său era o analiză cu caracter obiectiv, făcută pentru a prezenta situaţia reală pe care emigranţii italieni o găseau în România. Este un text scris în maniera pozitivistă a epocii, cu date şi tabele culese din statisticile italiene şi, mai ales, din datele oferite de Guvernul român, şi nicidecum o analiză dominată de elemente ideologice sau o cronică în căutare de subiecte intrigante pentru public; este un text concret, concis, actual şi – ca structură – splendid, redactat aproape fără adjective, ziaristic alla americana, lipsit de retorica d’annunziană tipică acelei vremi în Italia.
- Din acest document rezultă o imagine profundă a problemei ţărănimii române din anii de după Răscoala din 1907 – şi anume mentalitatea de ancien régime, prin care latifundiarul era considerat obligat să distribuie pământ ţăranului şi fiilor săi; în noul context Statul, prin reforma agrară cuzistă, a distribuit pământ împroprietărind ţăranul, dar nu avea nici o obligaţie către fii acestuia; pământul distribuit de Stat era epuizat; se adăuga creşterea demografică care determina fragmentarea proprietăţii şi mentalitatea de tip feudal a „bunului stăpân” care nu mai era boierul, ci Statul; toate aceste elemente contribuiau la perpetuarea unui sentiment periculos de nemulţumire a ţărănimii, care are puseuri de revoltă socială virulentă cu conotaţii xenofobe;
- Minorităţile sunt analizate şi prezentate într-o lumină total diferită decât cea în care lumea politico-literară românească ne-a obişnuit: bulgarii erau harnici cultivatori de zarzavaturi cum ştim deja, dar şi oameni de cuvânt, care stârneau invidia ţăranului român prin concurenţă; românii ardeleni veneau să muncească în Regat sezonier, deoarece exista limba română comună care-i ajuta; sârbii şi macedonenii erau harnici zidari; ţiganii trăiau în barăci ca şi astăzi, dar în jurul şantierelor unde munceau şi – un fapt inedit în raport cu celelalte minorităţi, lucrau împreună cu femeile – erau inteligenţi, învăţau repede arta zidăriei de la italienii pe lângă care munceau cu ziua, ca mai apoi să le facă o concurenţă dură prin preţuri reduse la un sfert şi astfel să dovedească reale calităţi antreprenoriale;
- Articolul 7 din Constituţia din 1878 (care interzicea celor care nu aveau cetăţenia română să posede teren rural) era o lege antisemită; cu toate restricţiile legislative în calea proprietăţii rurale a străinilor în România existau şi forme de „ocolire” a legii prin contracte de concesiune de 99 de ani, care se puteau transforma în proprietate reală dacă obţineau cetăţenia, dacă transferau contractul pe numele unui cetăţean român sau dacă terenul rural se îngloba într-o zonă urbană;
- Exista în România la 1912 un sentiment antisemit latent, evreii fiind, mai ales în Moldova, întreprinzători şi concurenţiali; acest sentiment zăcea la baza lumii româneşti şi contextul politic interbelic nu a făcut decât să-l aducă la suprafaţă ca pe un „argument” politic, să-l instrumentalizeze şi să-l folosească; cu toate acestea, Di Palma di Castiglione subliniază că evreii nu emigrau, la 1912, din România;
- Documentul demonstrează încă o dată că problema oricărei minorităţi în România sfârşitului de secol xix şi începutului de secol xx era subordonată problemei evreieşti a emancipării, iar vexaţiunile, când apar, îi vizează pe evrei şi ating indirect pe toţi ceilalţi străini; înţelegerea contextului general al raporturilor bilaterale româno-italiene este legată de înţelegerea problemei raportului dintre Statul român liberal şi minoritatea evreiască căreia i se nega emanciparea.
- Citit în cheie diplomatică, documentul este unul extrem de favorabil României, pe care o recomandă pieţei muncii italiene specializate şi o descrie ca o ţară promiţătoare. Se prezintă România cu defectele, dar mai ales cu progresele făcute în timp scurt, unanim recunoscute. Inspectorul Di Palma di Castiglione îşi fondează partea cea mai importantă a observaţiilor, numerelor, datelor, pe baza statisticilor Guvernului român, deci este cu atât mai mult, un document cu caracter obiectiv.

Corina Ţucu
(nr. 9, septembrie 2012, anul II)

NOTE

1. Un studiu amplu şi aprofundat al emigraţiei italiene din secolul al XIX-lea până la al doilea război mondial se găseşte în Roberto Scagno, Paolo Tomasella, Corina Turcu,Veneti in Romania, Longo Editore, Ravenna, 2008, pp. 9-93.
2. Idem, pp.151-153: prin ideea de a fotografia mormintele comunităţii italiene de la cimitirul Bellu Catolic am vrut să subliniez, în lucrarea sus citată, nivelul înalt de bunăstare şi cultură de care s-au bucurat italo-românii din Bucureşti şi să semnalez procesul lent de pierdere a identităţii  prin pierderea limbii, cum se observă din grafia de pe pietrele de mormânt în care începe să apară scrierea alla romena, fără dublele italiene (de exemplu, prenumele Vecchio se scrie la a doua sau a treia generaţie fără dublul „c” - Vechio); o curiozitate din punct de vedere al unui anumit tip de sensibilitate culturală pe care o am faţă de italienitatea în cadrul Imperiului austro-ungar, dinăuntru şi din afara graniţelor sale, este şi surpriza pe care am avut-o descoperind la Bellu mormântul armatorului „de lungă cursă” Tripcovich; la ieşirea din gara din Trieste pe strada care poartă în Piazza dell’Unità şi spre Molul 4, se găseşte Sala de spectacol Tripcovich, Trieste fiind portul cel mai important la Adriatica şi locul în care Loyd Adriatica – compania de asigurări maritime – îşi avea sediul; cu siguranţă armatorul înmormântat la Bucureşti se născuse sau aparţinea unei familii triestine, acest prenume mitteleuropean fiind specific numai acelei zone italiene de dominaţie ex-austriacă de unde provenea şi majoritatea emigraţiei italiene în România.
3. Unul dintre acei antreprenori cu activitate în Bucureşti, dar cu domiciliul la Sinaia, era tatăl doctorului Liviu Zanolini, unul dintre ultimii descendenţi ai acestor italo-români, astăzi rezident în Provincia Padova, după repatrierea forţată din 1948. Fapt neobişnuit, bătrânul domn Zanolini, tatăl lui Livio, studiase într-o şcoală de tradiţie germană la Bucureşti – celebrul „Pitar Moş”, ceea ce l-a făcut să fie chemat, în timpul primului război mondial, când era înrolat ca voluntar şi se afla la Padova, la Villa Giusti (unde s-a semnat şi pacea), ca şi traducător din română şi germană pentru prizonieri austro-ungari, unii dintre ei români din Transilvania, capturaţi pe front. Lume instruită care a progresat în mod meritoriu din fii de cioplitori în piatră la nivelul de antreprenori şi ai căror fii au devenit mai apoi medici; vezi Corina Tucu, op.cit., pp. 175-178.
4. Roberto Scagno, op.cit., L’emigrazione delle province venete, pp. 27-44, unde se prezintă pentru prima dată o analiză detaliată, completată cu date preţioase oferite de consultarea Buletinului Ministerului de Afaceri Externe Italian.
5. Giuseppe Cinà, Bucarest dal villaggio alla metropoli. Identità urbana e nuove tendenze, Milano, Editura Unicopli, 2005.
6. Sorin Vasilescu, Arhitectura Italiei fasciste, Editura  Arhitext, Bucureşti, 2011.
7. Paolo Tomasella, op. cit., capitolul Architetti e costruttori in Romania dalle province venete (1878-1948). pp. 93-113.
8. Vezi Corina Tucu, op.cit., Presenza e influsso degli artisti veneti dell’Ottocento nei Principati Romeni, pp. 113-137.
9. Idem, pp. 168-170. I-am întâlnit la Brezoi şi am luat interviuri, în cartea Veneti in Romania, doamnei Aurelia Paladini căsătorită Ricobon, fiului domniei sale Bruno Ricobon, cumnatei lor, Elena Buzzi căsătorită Butolo. În perioada interbelică aveau o şcoală, un cazinou, o fabrică, „Carpatina” – de exploatarea a lemnului pe valea Lotrului, cu lemn din care s-au construit traversele căii ferate Râmnicu Vâlcea – Bucureşti. Astăzi mai există o comunitate de circa 25 de familii de italo-români descendenţi ai acelei emigraţii temporare care, cu timpul, s-a transformat în permanentă. În 1948, când au fost somaţi fie să piardă cetăţenia italiană, fie să se transfere în patrie, puţini dintre ei s-au repatriat în Italia. După iluzii postdecembriste în care au încercat să reia legăturile pierdute cu Italia, sau să revigoreze industria prelucrării lemnului de la Brezoi, astăzi se simt uitaţi şi folosiţi atât de italieni cât şi de către români. M-am simţit, la rândul meu, solidară cu ei în faţa nedreptăţilor care au lovit oameni atât de corecţi şi m-am simţit responsabilă să „dau voce” acelor oameni pe care nu am putut să mă prefac că nu i-am văzut. După spusele lor, eram prima care consemna, în scris, amărăciunea acestor realităţi peste care vălul uitării şi al ipocriziei a căzut cu sunet de cortină; de fier.
10. Idem, op.cit., Le valutazioni dell’Ispettore Di Palma di Castiglione, pp. 44-51.