Moştenirea Sfântului Gerhard, întemeietorul catolicismului în Banat

Stă adesea scris cu litere de foc în natura şi în inima omului să privească spre trecut, să caute cu ochii minţii, dar şi cu propriile sale mâini, urmele trecerii prin viaţă şi, uneori, prin istorie, ale înaintaşilor săi. Nouă, creştinilor catolici de azi, ne este acordat privilegiul unic de a cerceta faptele de credinţă ale înaintaşilor noştri, ale episcopilor şi preoţilor diecezei noastre, din trecut, chiar ale părinţilor şi bunicilor noştri, fără a ne teme de nimic; fără a ne teme de persecuţii şi fără a trebui să acceptăm păreri impuse nouă de oameni şi ideologii străine de Cristos şi de Biserica Sa.
În cele ce urmează, voi încerca să evoc figura întâiului nostru episcop, martir şi părinte spiritual, Sfântul Gerhard.

Cine a fost Sfântul Gerhard?

Sfântul Gerhard s-a născut în Italia, la Veneţia, în jurul anului 980, într-o familie cu o puternică credinţă creştină. La botez a primit numele de Gheorghe / Giorgio. După unii istorici, tânărul Gheorghe ar fi fost descendent al nobilei familii Sagredo, familie de patricieni cu o bogată tradiţie la Veneţia. Cert este că tatăl primului nostru episcop se numea, la rândul său, Gerhard.
Mic copil fiind, spune tradiţia, Gheorghe s-ar fi îmbolnăvit grav. Părinţii, nemaigăsind vindecare bolii copilului lor, şi-au pus speranţa în Dumnezeu şi, rugându-se, au promis că, dacă fiul lor se va vindeca de apriga boală, îl vor consacra Tatălui Ceresc pentru a-i sluji ca preot. Boala încetând, părinţii l-au încredinţat pe fiul lor, Gheorghe, abaţiei benedictine a Sfântului Gheorghe de pe insula Murano din Veneţia.
În timp ce micul Gheorghe era iniţiat în tainele cunoaşterii de către erudiţii călugări benedictini, tatăl său, Gerhard, s-a alăturat unei numeroase armate şi a plecat în cruciadă în Ţara Sfântă. Ajuns acolo, el cade în timpul unei lupte aprige pierzându-şi viaţa. Acesta este momentul din care tânărul Gheorghe, din respect şi iubire faţă de tatăl său pământesc, îşi schimbă numele, luându-l pe acela al tatălui său. 
La vârsta de 25 de ani, după ce a primit Taina Preoţiei, tânărul călugăr Gerhard este ales  în demnitatea de Prior al mănăstirii Sfântului Gheorghe de pe insula Murano din Veneţia. Abatele mănăstirii, dorind ca Gerhard să devină şi profesor, îl va trimite la Universitate la Bologna pentru a studia mai departe. După încheierea studiilor, Gerhard se întoarce la Veneţia unde va preda dreptul în mănăstirea sa. Aceasta însă nu pentru prea mult timp, deoarece în anul 1012, la moartea abatelui mănăstirii, el va fi ales de către confraţii săi în această mare demnitate.
Timpul trecut de la moartea tatălui şi pietatea creştinilor din secolul al XI-lea îl vor face şi pe Gerhard să se gândească la un pelerinaj în Ţara Sfântă. Din acest motiv, el va renunţa în iarna anului 1015 la demnitatea de abate al mănăstirii sale, pentru a putea pleca în mult doritul pelerinaj. Alături de alţi câţiva confraţi, se va îmbarca pe un vas, în portul oraşului Veneţia, pentru a porni pe mare spre Palestina.
Dar iată, drumurile pe care noi, oamenii, dorim să le străbatem şi planurile pe care ni le făurim adesea cu atâta uşurinţă, nu sunt conforme cu planurile pe care Dumnezeu le are pentru noi. Pe marea Adriatică, la scurt timp de la plecare, corabia pe care era îmbarcat Gerhard are de înfruntat o aprigă furtună. Marinarii sunt nevoiţi să acosteze într-un port de pe malul peninsulei Istria. Aici, Gerhard şi confraţii săi îşi găsesc refugiul într-o mănăstire din apropiere de Pola, unde Gerhard îl întâlneşte pe un vechi prieten şi coleg de şcoală, abatele Rasina. Acesta îl va convinge pe Gerhard să vină în ţara regelui Ştefan cel Sfânt, unde trăiesc oameni care nu au auzit încă Cuvântul lui Cristos şi care au nevoie de preoţi şi educatori învăţaţi.
Întrezărind, astfel, noua şi marea misiune ce se deschidea înaintea sa, Gerhard pleacă alături de însoţitorii săi spre Pécs şi de acolo mai departe spre Székesfehérvár, locul unde îşi avea stabilită regele Ştefan curtea sa regală. La scurt timp de la sosirea sa la curte, Gerhard se va face cunoscut prin erudiţia sa profundă, erudiţie despre care se va convinge chiar şi însuşi regele. Acesta va hotărî ca de aici înainte abatele Gerhard să fie acela care să desăvârşească educaţia prinţului moştenitor Emerich, prinţ care mai târziu se va număra şi el printre sfinţii Bisericii.
Cu dăruire şi multă grijă, Gerhard se va îngriji de educaţia tânărului prinţ, ştiind că are în mâinile sale formarea unui tânăr suflet, dar şi viitorul unui regat întreg. Întreaga sa cunoaştere despre credinţă şi despre omenire a transmis-o tânărului prinţ, astfel că şi peste veacuri iconografia creştină îi prezintă împreună, pe unul în ipostaza de maestru, iar pe celălalt în cea de elev.
Anul 1023 va aduce pentru Gerhard finalizarea mandatului său de educator al moştenitorului regal. Din acest an el se va retrage ca pustnic într-o pădure, în apropiere de abaţia de la Bakonybeel. Aici, în umilul său adăpost, Gerhard îşi va redacta bogata sa operă cu conţinut teologic. Vitregia timpurilor a făcut ca din întreaga sa operă să ne fie păstrată până în prezent doar o singură lucrare, o analiză în stil medieval a textului vetero-testamentar, din cartea lui Daniel, a cântării celor trei tineri în cuptorul cu foc. Lucrarea poartă titlul latin: Deliberatio supra hymnum trium puerorum ad Isingrimum liberalem (traducerea în limba română având titlul Tălmăcire a cântării celor trei coconi către Isingrim dascălul). O copie contemporană originalului este păstrată până în prezent la Biblioteca de Stat din München, în cadrul Codex Latinus Monacensis, sub numărul 6211.


Întemeierea Diecezei de Cenad şi întâiul ei episcop

Timpul petrecut în singurătate, la Bakonybeel, se va întinde pe durata a şapte ani, mai exact, până în anul 1030. În acest an, Analele de la Bratislava menţionează faptul că Gerhard este consacrat întru episcop. Acesta este, practic, actul explicit care atestă întemeierea Diecezei de Cenad. Înlăturarea lui Achtum şi instaurarea puterii regelui Ştefan cel Sfânt în cetatea de pe Mureş, Urbis Morisena, au avut ca urmare directă şi instalarea lui Gerhard ca episcop în nou înfiinţata dieceză.
Imediat după ce a fost instalat, Gerhard şi-a început munca de misionar în tânăra sa dieceză. A botezat păgânii, a consacrat biserici, a înfiinţat Capitlul Catedralei şi a deschis prima Şcoală Teologică unde să fie educaţi viitorii preoţi ai diecezei sale. Datele istorice ne arată că această şcoală a fost prima de acest fel de pe teritoriul actual al ţării noastre.
Conform tradiţiei acelor timpuri, Gerhard trebuia să călătorească mult prin dieceza sa. Pe unde mergea, el consacra bisericile şi mănăstirile, făcând prin aceasta ca numărul credincioşilor, dar şi al clericilor săi, să crească mereu. Prin construirea unei noi catedrale în oraşul de reşedinţă, catedrală închinată de Gerhard sfântului Gheorghe, Dieceza de Cenad a dobândit un loc demn unde episcopul ei să îşi aibă catedra şi în care acesta să îşi desfăşoare activitatea.
Situaţia politică a regatului medieval maghiar, în faza sa timpurie, se va schimba însă odată cu moartea regelui Ştefan cel Sfânt în anul 1038. Urmaşii acestuia, mai slabi din punct de vedere moral şi politic, vor duce ţara la puternice frământări. În acest context, mulţi dintre cei care încă nu îmbrăţişaseră credinţa creştină, sau care nu vroiau acest lucru, se vor răscula şi vor cere regelui să renunţe la credinţa creştină pentru a reveni la păgânism şi la credinţele ancestrale ale maghiarilor.
Gerhard, împreună cu ceilalţi episcopi ai ţării, se vor aduna la Buda pentru a încerca să-l convingă pe rege să renunţe la distrugerea Bisericii. În astfel de condiţii, în dimineaţa zilei de 24 septembrie 1046, după ce au celebrat liturghia în biserica Sfânta Sabina din apropiere de Buda, episcopii, printre care se afla şi Gerhard, au plecat în întâmpinarea suveranului. Pe malul Dunării, pe dealul ce azi se numeşte Gellérthegyi (în traducere: Dealul lui Gerhard), Gerhard este prins de duşmanii credinţei şi ucis, fiind lovit cu lancea şi cu pietre.
Trupul său a stat până a doua zi în acel loc, fiind ridicat de creştini şi înmormântat apoi în biserica Sfânta Maria din Pesta. După şapte ani de la moartea Sfântului Gerhard ca martir al credinţei, trupul său a fost ridicat cu aprobarea regelui Andrei I de către cel de-al doilea episcop de Cenad, Maurus, şi transferat la Cenad în oraşul care i-a servit în timpul vieţii drept reşedinţă episcopală.
Legenda Sfântului Ştefan, regele Ungariei, ne informează că în anul 1083, Gerhard, primul episcop de Cenad, protomartir al creştinătăţii din Ungaria, a fost ridicat la cinstea altarelor, fiind declarat Sfânt împreună cu regele Ştefan şi fiul acestuia Emerich.
Trecerea veacurilor a marcat profund atât rămăşiţele pământeşti – relicvele – Sfântului Gerhard, cât şi trupul diecezei sale împreună cu oamenii ce o locuiesc.
Trupul Sfântului nostru patron a fost de multe ori mutat din calea năvălirilor păgânilor, pentru a fi astfel pus la adăpost de distrugeri. Pe de altă parte, modul în care a fost cinstit în Evul Mediu a făcut ca relicvele sale să fie dorite spre venerare în cele mai diverse colţuri ale Europei. De-a lungul veacurilor, relicve ale Sfântului Gerhard au ajuns pe diferite căi la Veneţia, Bologna, Praga, Esztergom, Györ, Budapesta, Székesfehérvár, Szeged, Zrenjanin şi, nu în ultimul rând, la Timişoara şi la Cenad.
Dieceza Sfântului Gerhard, care multă vreme a fost una dintre cele mai întinse, în ceea ce priveşte teritoriul diecezan, dar şi una dintre cele mai vechi, în ceea ce priveşte anul întemeierii, a trecut adesea, în istorie, prin distrugeri şi dezastre succedate însă întotdeauna de refaceri şi perioade de înflorire. După nouă veacuri de la întemeiere, pe teritoriul ei au apărut, datorită noilor realităţi politice, alte trei dieceze, toate trei în egală măsură succesoare ale aceleiaşi moşteniri spirituale a Sfântului Gerhard.


Care este moştenirea Sfântului Gerhard pentru creştinii secolului XXI?

Desigur că această întrebare ne-ar putea surprinde cel puţin pentru o clipă. Oare ce ar putea să ne spună nouă, oamenilor moderni, un om ce a trăit acum aproape 1000 de ani, un călugăr benedictin trăitor în Evul Mediu? Această întrebare şi-o poate pune şi istoricul, dar şi simplul creştin ce aude în biserică o predică despre viaţa Sfântului Gerhard.
Primul exemplu, primul mesaj lăsat peste veacuri poate fi acela al tăriei de caracter: Sfântul Gerhard a murit pentru credinţa sa, pentru convingerile sale. El a ales moartea neacceptând compromisul, pasul făcut înapoi, părăsirea credinţei pentru care a trăit şi pentru care a renunţat la toate, în final el renunţând inclusiv la propria sa viaţă.
Sfântul Gerhard poate fi un exemplu în acelaşi timp pentru profesori, ca şi pentru elevi. Ca elev şi mai apoi student a asimilat întreaga erudiţie a timpului său pentru ca mai apoi să o transmită mai departe atât celor bogaţi, cât şi celor săraci. A educat prinţi, dar a predicat şi i-a învăţat credinţa şi pe cei săraci sau simpli.
În tot acest timp, Sfântul Gerhard este primul dintre sutele, chiar miile de preoţi, călugări şi călugăriţe din istoria diecezei noastre care şi-au părăsit chiar şi patria şi familia, lăsându-le undeva departe în urmă, la sute şi chiar mii de kilometri depărtare, pentru a veni în aceste locuri şi pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu şi a răspândi lumina educaţiei creştine între oameni. 
Martiriul Sfântului Gerhard este şi azi actual, mai actual poate decât niciodată. Într-o lume adesea debusolată şi slăbită de propriile ei ambiţii şi nevoi egoiste, exemplul puternic, pus chiar la fundamentul edificiului diecezei noastre, nu poate fi decât un dar al Providenţei Divine. Nu multe sunt în lume diecezele care pot spune că întemeietorul, respectiv întemeietorii lor, sunt ridicaţi de Biserica Universală la cinstea altarelor.


Un obiect simbol al suferinţelor, al trecutului şi al speranţelor noastre pentru viitor

Cu toţii cunoaştem cruda realitate potrivit căreia din vechea catedrală a Sfântului Gerhard din Cenad nu se mai vede în zilele noastre nimic. Doar cercetători, mai ales arheologi mai pot găsi, după o muncă adeseori epuizantă, câte un ciob sau un alt obiect, care oricum este deja deteriorat iremediabil. Cu toate acestea, în actuala biserică parohială din Cenad, poate ca o minune peste veacuri, a supravieţuit sarcofagul, în care trupul Sfântului Gerhard şi-a găsit odihna, fie şi doar pentru preţ de aproape două veacuri. Este un sarcofag simplu, din piatră, cu un capac şi el deteriorat de trecerea istoriei. Acest sarcofag este folosit în zilele noastre ca altar al bisericii parohiale romano-catolice din Cenad.
Să privim această relicvă, nu ca una a trecutului nostru, ci ca un obiect sfinţit de prezenţa, la un moment dat, a trupului Sfântului Gerhard. Şi privind acest sarcofag, să ne gândim că el este gol, asemenea mormântului lui Cristos. Mormântul cel gol al lui Cristos este simbolul speranţei tuturor creştinilor, căci Cristos a înviat. Tot astfel mormântul cel gol din Cenad să fie simbolul speranţei Diecezei noastre, simbolul speranţei mijlocirii Sfântului Gerhard într-un viitor mai bun şi mai drept!