Aurel Cosma Junior: Urme de viaţă italiană în Banat (II)

Continuăm proiectul „Prezenţa italiană în Timişoara şi Banat” prin aportul lui Aurel Cosma Junior la această direcţie de cercetare. Publicăm partea a doua a studiului intitulat Urme de viaţă italiană în Banat. Textul este preluat din Fondul familial Aurel Cosma de la Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale ale României, nr. 124.

Sfântul Ioan de Capistrano (24 iunie 1386 – 23 octombrie 1456, Ilok)

Ioan Huniadi şi Capistrano

Pulsaţii de viaţă italiană în Banat găsim şi pe terenul militar, mai ales în epoca războaielor contra Turcilor, când nenumăraţi italieni şi-au dat sufletul ori şi-au vărsat sângele pentru eliberarea acestei provincii de teroarea semilunei anticreştine. Desigur că substratul moral şi sentimental al acestor acte de eroism italian era de ordin religios. Înfrăţirea lor însă cu acest pământ a lăsat impresionante şi neuitate reminiscenţe de nobile şi grandioase eforturi.
În vremea aceea încărcată de preocupări războinice, arta de a purta armele era înălţată la rang superior. Învăţământul militar şi organizaţia disciplinară a cadrelor ostăşeşti din Italia atrăgea mulţi ofiţeri şi aristocraţi străini ca să-şi facă stagiul de perfecţionare. Astfel ajunse la Milano şi voievodul român al Banatului Ioan Huniadi, făcându-şi acolo timp de doi ani educaţia militară sub comanda ducelui Philip de Visenti. Întors în ţară, acest Huniadi a cărui figură legendară şi azi mai trăieşte în amintirea poporului nostru, a urcat toate treptele biruinţelor până la culmea sacrificiului suprem al propriei sale vieţi. Bătăliile duse împotriva Turcilor la mijlocul secolului al cincisprezecelea şi victoriile sale pentru mântuirea creştinismului în Banat purtau timbrul sufletesc al sentimentelor sale italo-române animate în marea credinţă la legea lui Hristos. În cursul acestor lupte s-au contopit în văpaia jertfelor eroice cele două suflete, ale Românilor şi ale clericilor italieni, cari în frunte cu Ioan Capistrano au pornit şi ei în luptă alături de naţiunea română ca să-i împiedice pe Turci în tentativa lor de a supune provincia Banatului pe care o considerau drept poartă de intrare spre apus.
Arma lui Ioan Capistrano nu era decât crucea lui Hristos, dar cu ea îi putea mai bine însufleţi pe ostaşii lui Huniadi. Poate era un semn divin că frăţia dintre acest român bănăţean şi viteazul părinte italian s-a perpetuat şi dincolo de moarte, căci Huniadi şi-a dat sufletul în toiul luptelor din 1456 tocmai în braţele amicului său Capistrano, care îl urmă nu peste mult şi el în lumea eternă.


Eroismul italian în slujba izgonirii Turcilor din Banat

Războaiele între Turci şi creştini se ţineau lanţ. Banatul era teatrul cruciadelor purtate pentru zdrobirea semilunei. Pe lângă Românii indigeni s-au concentrat aici numeroase regimente de străini, recrutaţi în mare parte din italieni şi spanioli. Numărul generalilor italieni cari s-au distins la comanda acestor batalioane creştine era covârşitor. Pământul Banatului a fost sfinţit de mult sânge italian, care s-a vărsat alături de cel românesc. Din chiagul lui sacru şi comun, absorbit pentru vecie de solul acestei antice provincii romane, se desprind tainice rezerve de inepuizabile simţiri italo-române.
Lupte mari se dădeau mai ales în jurul cetăţilor din Timişoara şi Lipova. Turcii avansau cu pierderi considerabile de oameni. În anul 1551 cu ajutorul Italienilor conduşi de Sforza Pallavicini şi datorată disciplinei de fier a generalului Castaldo, armata creştină a putut câştiga poziţiile strategice de la aceste două cetăţi bănăţene. Totuşi, în anul următor Turcii au pus stăpânire definitivă pe Banat, iar domnia lor a durat 164 de ani.


Caprara şi Marsigli

Între timp însă războaiele mai continuau. Banatul n-a prea avut timp de pace, iar populaţia indigenă compusă în majoritate din Români a fost supusă grelelor încercări ale asupritorilor.
Cu un secol şi ceva mai târziu, când armele erau din nou încrucişate cu persistenţă şi mai vehementă între trupele sultanului şi cele imperiale, în Banat se evidenţiază iarăşi figuri de generali italieni cari îşi dădură toată contribuţia lor vitejească pentru idealul creştin. Pentru ei mobilul sufletesc al acestor întreprinderi militare nu era interesul de a-l servi pe împăratul Leopold, ci dorinţa de a mări prestigiul şi puterea imperiului roman. Dacă n-am aminti decât faptele generalului Caprara şi ale contelui Marsigli, cari au petrecut cei mai rodnici şi cei mai trudnici ani ai vieţii lor pe câmpiile de luptă din Banat, încă am putea spune că Italia a fost prezentă şi în clipele istorice ale preludiului eroic ce premergea marelui capitol al renaşterii acestei provincii. Amândoi erau descendenţi ai unor vechi familii nobile din Bologna.

Generalul Enea Silvio Caprara era fiul contelui Massimo şi unul dintre cei mai distinşi aristocraţi italieni cari au intrat în serviciul militar al împăratului Leopold. De tânăr s-a remarcat ca un bun purtător de arme, luând parte şi cucerind merite în numeroase bătălii. În Banat a ajuns în 1685 când a izbucnit din nou războiul împotriva Turcilor. Aici a comandat cu succes mai multe ofensive reuşind să redobândească virtuţii noi pentru steagul imperiului roman.

Contele Luigi Ferdinando Marsigli de altă parte era un om de o activitate şi de o cultură multilaterală. Calităţile sale militare se armonizau cu desăvârşitele sale cunoştinţe ştiinţifice, politice şi cartografice. Viaţa lui era un adevărat roman. A călătorit pretutindeni, a cunoscut multă lume şi multe ţări. A trecut prin toate pericolele şi mizeriile, dar a gustat şi din toate bucuriile şi onorurile vieţii. Anii îndelungaţi pe cari i-a trăit în Banat l-au legat de această provincie, nu numai prin năravurile sale militare şi prin planurile de construcţii strategice pe cari le-a făcut în războaiele ce le purta pe atunci imperiul împotriva sultanului, dar mai ales prin urmele şi informaţiunile scrise pe cari le-a lăsat posterităţii din epoca aceea. În lucrările şi însemnările sale publicate în limba italiană sau franceză găsim multe date privitoare la starea Banatului. Autobiografia sa este un izvor istoric pentru cronicarii acestei provincii. Păcat însă că preţioasele informaţii ale contelui Luigi Ferdinando Marsigli n-au fost încă suficient utilizate pentru lămurirea unor momente importante din trecutul bănăţean. În limitele restrânse ale acestei conferinţe n-aş putea să înfăţişez în adevărata sa valoare marea personalitate a contelui Marsigli. Ea va forma în schimb obiectul altor studii. Deocamdată ţin să amintesc că datorită lucrărilor sale cartografice avem câteva imagini geografice despre Banatul de la finele secolului al şaptesprezecelea, îndeosebi despre bazinul dunărean, iar din demersurile sale cari îi ilustrează cărţile putem lua interesante informaţiuni de ordin etnografic şi militar din vremea aceea. Contele Marsigli a făcut pe teren şi lucrările technice ale delimitării frontierei dintre imperiul otoman şi cel roman, după cum se stabiliseră aceste hotare bănăţene prin pacea încheiată în 1699 la Carloveţ, care pusese temporar capăt ocupaţiei turceşti din această provincie.