Vitalie Sorbală, destinul frânt al unui român din Basarabia

Era în vara anului 1962, când mă pregăteam să plec la Leningrad pentru a-mi încerca norocul la Universitatea de acolo, la limba italiană. Întâmplarea a făcut însă să dau de un anunţ din presă, din care am aflat, cu mare surprindere, dar şi cu uşurare în suflet, că la Universitatea din Chişinău se deschide o secţie de limba spaniolă. Aşa am devenit student şi am învăţat cinci ani de zile limba, literatura, istoria şi cultura Spaniei şi a lumii hispanice. Pe tot parcursul anilor de studenţie primul meu profesor, apoi şef de catedră şi decan al facultăţii a fost neuitatul Vitalie Sorbală, un bun filolog şi un mare român. [1]

A evoca personalitatea Profesorului V. Sorbală este cu neputinţă fără a evoca şi atmosfera politică a epocii respective. Se ştie bine că perioada anilor '60 era puternic marcată de o intensificare a campaniei ideologice a partidului unic, iar căpeteniile aşa-zisului „front ideologic” căutau febril şi disperat să ţină în frâu situaţia din această rezervaţie sovietică numită RSSM (Republica Sovietică Socialistă Moldovenească), falsificând cu neruşinare istoria poporului român din Basarabia. În acest scop regimul reacţiona prompt şi fără discernământ împotriva oricărei disidenţe, orideunde ar proveni ea. O atenţie deosebită se acorda supravegherii mediilor intelectualităţii, ale şcolii superioare.
Profesorul V. Sorbală era un om receptiv, sensibil, democratic, mereu preocupat de destinul ţinutului nostru, de problemele istoriei şi limbii. Tocmai aceste calităţi şi preocupări ale sale erau de ajuns ca vigilentul şi omniprezentul KGB să-1 pună la index şi să-1 ţină în vizorul său, îndeosebi după anul 1968, an în care a participat la Congresul de Filologie Romanică, desfăşurat la Bucureşti, unde a legat cunoştinţă cu mulţi lingvişti români şi străini. Hărţuirea şi persecutarea de către organe a persistat constant până la stupida şi enigmatica moarte a Profesorului, survenită în februarie 1979.
Mărturisesc, fără falsă modestie, că am fost poate unicul student pe care Profesorul conta cu încredere şi cu care, în unele momente propice, discuta, – bineînţeles, în condiţiile unei confidenţialităţi – făcând comentarii, schimb de informaţii şi opinii referitoare la ordinea zilei.
Voi aminti, în acest context, doar câteva cazuri mai semnificative în care am fost implicat atât eu, cât şi Profesorul.

În 1964, la Bucureşti a apărut cartea Marx despre români, o culegere de scrieri inedite ale lui K. Marx privind istoria românilor, nişte materiale aflate până la acea dată în arhivele din Amsterdam. Ediţia a fost pregătită şi prezentată de cunoscutul istoric, academician Andrei Oţetea, cu titlu Însemnări despre Români.[2]Fireşte, în URSS această carte – deşi aparţinea lui Marx! – nu a fost văzută cu ochi buni, dat fiind că trata unele probleme tabu în spaţiul sovietic, deci a fost interzisă. În acei ani eu aveam la Bucureşti un bun prieten, student şi el la spaniolă, cu care corespondam. L-am rugat într-o scrisoare să mi-o trimită. Zis şi făcut! În martie 1965 prietenul de la Bucureşti mi-a trimis-o, dar, iată, după 41 de ani de când a fost expediată prin poştă, eu n-am mai intrat în posesia cărţii care, de drept, trebuia să-mi aparţină. E limpede că nu-i nevoie să mai spun cine a însuşit-o. Chiar atunci i-am povestit domnului Profesor cazul cu cartea, la care el, dincolo de indignarea exprimată, mi-a spus să nu uităm că trăim în „Ţara Neliziâ” (aşa a fost etichetat, pe drept, URSS-ul în Occident).[3]

Un alt caz întâmplat, apoi discutat şi comentat cu domnul Profesor, a fost următorul: tot în 1964, de la Radio Europa Liberă – pe care îl ascultam cu regularitate – am aflat despre planurile sovieticilor de a crea la gurile Dunării, pe teritoriul a trei state – URSS, România şi Bulgaria – un complex economic interstatal. Conform acestei idei, o bună parte a viitorului complex urma să cuprindă anume teritoriul românesc, inclusiv capitala ţării. Reacţia părţii române a fost promptă şi net negativă, exprimată în spiritul noului curs politic independent al României, adoptat la cunoscuta Plenară a partidului din 24 aprilie 1964. Chestiunea cu complexul m-a intrigat, iar în iulie aceluiaşi an când am fost într-o călătorie turistică în România şi Bulgaria, am cumpărat o broşură – supliment la o revistă economică românească – cu răspunsul, foarte amplu, la acel plan sovietic, semnat de cel mai cunoscut economist al epocii, profesorul Costin Murgescu. La înapoiere la Chişinău am fost curios să cunosc mai în detaliu planul sovietic, expus de profesorul E. B. Valev, de la Universitatea din Moscova, în revista Universităţii de la Moscova, seria Geografie, nr. 2, 1964. Am consultat acea revistă la Biblioteca Republicană (azi Naţională), dar din naivitate, probabil, am făcut, şi chiar cu cerneală roşie, unele sublinieri în text şi note pe margini. Nu a trecut mult timp şi am fost chemat la o întâlnire cu un personaj de la KGB, pe nume Garin, care ţinea în mână, spre stupoarea mea, acea revistă în care eu făcusem însemnări. Ce a urmat? O urmărire constantă din partea „lor”, şi o dublată prudenţă din parte-mi. Reacţia domnului Profesor a fost calmă: „Bagă de seamă, tentaculele caracatiţei sunt omniprezente!”

Un caz, de-a dreptul penibil, a fost acela când în ziua de 28 iunie 1965, la 25 de ani de la „eliberare” (citeşte: ocupaţie), sute de bieţi studenţi ai Universităţii, precum şi de la alte institute, încolonaţi, au trebuit să mărşăluiască, în frunte cu decanii, pe străzile oraşului până la Lac şi îndărăt, exprimându-şi astfel – după cum îmi spunea pe urmă, consternat, domnul Profesor, – „bucuria eliberării”. Asemenea „manifestaţii” deveneau din ce în ce mai insuportabile, iar caracterul lor fals devenea tot mai evident. Tot mai mulţi profesori, studenţi, alţi oameni, cu timpul îşi ridicau vălul minciunii de pe ochi şi ajungeau să afle adevărul adevărat, camuflat cu atâta grijă de „istoricii” – politruci, precum Lazarev, Mohov, Berezneakov, Sîtnic, Brîsiakin et comp. Erau anii când grupuri de studenţi de la diferite institute din Chişinău se întruneau la monumentul lui Ştefan cel Mare, de unde nu lipseau nici cei de la Limbi Străine. Rectorul – pe atunci Medvedev, un zbir şi soldafon [4] al partidului – la care am fost convocaţi, domnul Profesor şi subsemnatul, ne-a făcut o plictisitoare morală pe tema patriotismului sovietic, la urmă pronunţând cu severitate sentinţa: „Naţionalismul trebuie stârpit fără cruţare!” Când am ieşit, domnul Profesor, plin de mânie, a spus doar atâta: „Iată ce canalie stă la cârma universităţii”. Un sentiment amar am încercat în clipele când ne aflam cu domnul Profesor face-à-face cu acel individ străin – Medvedev – şi când, ca într-un vis de coşmar, nu eram în stare să articulăm un singur cuvânt de protest. Nu eram în stare, pentru că în spatele lui stătea o groaznică şi paralizantă forţă nimicitoare de naţii şi acaparatoare de teritorii străine, iar dominaţia imperiilor, care ne-au terorizat de-a lungul secolelor, a făcut din noi nişte fiinţe necuvântătoare, umilite, dezarmate şi neputincioase în faţa cuceritorilor.

Nu este greu de presupus cât de penibilă a fost situaţia domnului Profesor, în funcţia sa de decan, înconjurat de nişte oameni străini aspiraţiilor noastre, oameni ai partidului, suspicioşi la orice mişcare, la orice pas al său. Până la urmă tot ei au creat o atmosferă ostilă şi veninoasă, silindu-l să părăsească, în primăvara anului 1967, universitatea şi să plece la Kiev, la Institutul de Limbi Străine. A urmat prigoana în libertate, situaţia de neinvidiat, care nu-l lăsa să se menţină mult timp într-o instituţie. Tocmai de aceea au urmat: Kiev – Odesa – Cernăuţi..., traiectorie care seamănă mult cu traseul subsemnatului: Chişinău – Bălţi – Moscova...
După absolvirea facultăţii în 1967, până a mă stabili la Moscova, şi după acel moment, ne întâlneam şi eram constant în corespondenţă. Scrisorile le scriam însă într-o limbă esopică.
În momentul în care – în primăvara anului 1974 – s-a văzut nevoit să plece de la Universitatea din Odesa, domnul Profesor a încercat să-şi solicite restabilirea în funcţie la Universitatea din Chişinău, dar a fost refuzat categoric, fapt despre care îmi scria: „Racul a fost prea brutal cu mine”.[5]

Ultima întâlnire am avut-o în octombrie 1978 la Moscova, când domnul Profesor m-a vizitat şi cu care ocazie am întreţinut – în acele câteva zile – lungi conversaţii pe varii teme, una dintre care a fost despre megascriitura lui A. Lazarev Statalitatea sovietică moldovenească şi problema basarabeană (apărută în limba rusă în 1974).[6] Atât eu, cât şi domnul Profesor, cunoşteam deja la acea dată răspunsul istoricilor români, răspuns care – din considerente lesne de înţeles – a fost publicat într-o revistă din Italia, sub titlul Cum se falsifică istoria, autorul fiind remarcabilul istoric român Constantin C. Giurescu, semnat cu pseudonimul Petre Moldoveanu. (Deloc întâmplător, acest pseudonim a apărut – fariseic şi sarcastic – în 1994, la Chişinău).[7] Scrierea lui Lazarev este un pamflet de proporţii rar întâlnite, o falsificare grosolană a istoriei noastre, sau, după cum, pe drept cuvânt, a caracterizat-o istoricul Constantin C. Giurescu, „o ţesătură de neadevăruri” privind istoria poporului român. „Opusul[8] lui Lazarev, a fost de părere Profesorul V. Sorbală, este o elocventă mostră de fraudă şi minciună în ştiinţă, care aduc atingere demnităţii neamului românesc. Autorul grafoman s-a condus după falsul criteriu: cu cât minciuna este mai mare, cu atât ea va fi mai credibilă. Greşeală amară! Oricât de mare ar fi minciuna, ea totuna rămâne cu picioarele scurte”.[9]

Numele Profesorului V. Sorbală ar face cinste, cu siguranţă, oricărei universităţi, dar iată că cei de la Universitatea din Chişinău „s-au sfiit” să-i ofere locul cuvenit pe drept în cartea Profesorii USM (Chişinău, 2001),[10] pentru că, vedeţi dumneavoastră, criteriile de selectare pentru acest volum nu le-au îngăduit s-o facă, întrucât „în anul 1967, când d-lui a plecat de la noi, nu era încă doctor habilitat şi profesor universitar”. Nimic mai fals! Într-adevăr, gradul de doctor habilitat 1-a obţinut în 1972, iar titlul de profesor universitar ceva mai târziu. Oare acest lucru contează? Contează, de fapt, altceva, şi anume: V. Sorbală, prin cele două doctorate ale sale – investigaţii pertinente şi profunde ale graiurilor moldoveneşti – a fost unul dintre primii lingvişti de la noi, care au demonstrat cu prisosinţă caracterul unitar al limbii române; V. Sorbală a fost primul specialist şi profesor, cu o temeinică pregătire teoretică, care a iniţiat studierea limbilor spaniolă şi italiană la noi; V. Sorbală a fost acela care a întemeiat Catedra de Filologie Spaniolă şi a fost primul ei şef, şi tot el a fost primul decan al Facultăţii de Limbi Străine. Omeneşte, includerea numelui Profesorului V. Sorbală în acea carte ar fi fost un act reparatoriu faţă de un om şi un savant nedreptăţit şi marginalizat de o orânduială strâmbă.

Ori de câte ori mă gândesc la destinul Profesorului V. Sorbală, îmi apar în faţa ochilor alţi doi basarabeni: Eugeniu Coşeriu, cel mai mare lingvist al epocii noastre, şi Nicanor Rusu, cunoscut filolog şi specialist în lingvistica romanică. Trei români basarabeni, cu destine diferite, trecuţi prin grelele încercări ale vremii.
Din fericire, destinul lui E. Coşeriu a stat sub zodia norocului şi a împlinirii, pentru că s-a afirmat într-o lume liberă. Destinele lui N. Rusu şi lui V. Sorbală nu s-au împlinit pe potriva vocaţiei şi talentului lor, pentru că au fost frânte de un regim crunt şi inuman.

Prin cele evocate mai sus am încercat să reconstitui, măcar parţial, imaginea celui care a fost Vitalie Sorbală, fiu al acestui pământ, personalitate de o înaltă conştiinţă patriotică, manifestată în condiţiile unei societăţi închise.
Profesorul Vitalie Sorbală va rămâne în conştiinţa noastră, a discipolilor, a tineretului studios, ca un exemplu de devotament faţă de patrie, ca un model de profesor şi cercetător valoros, om de omenie, cu certe calităţi intelectuale.