Destinul unui italienist român basarabean: Nicanor Rusu

Profesorul Nicanor Rusu, poate mai mult decât alţii, a încercat calvarul care s-a abătut peste noi în plin ev al civilizaţiei. Având harul dumnezeiesc, talentul şi vocaţia de filolog, el a absolvit cu brio Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi în 1937 şi a devenit asistent şi colaborator al profesorului Iorgu Iordan la Catedra de filologie romanică. Prin anii 1936-1942 numele lui a devenit frecvent în publicaţiile de specialitate (revistele „Însemnări ieşene”, „Italica” ş.a.) alături de nume remarcabile de italienişti, precum Andrei Oţetea, Ilie Minea, Iorgu Iordan, Gh. Ivănescu, Petru Ironie ş.a. A publicat multe studii, articole, note, traduceri, consacrate literaturii, culturii italiene şi raporturilor spirituale româno-italiene.

În cadrul Institutului de Cultură Italiană din Iaşi, fondat în 1938 de către prof. Giuseppe Petronio, un „monstru sacru” al criticii literare şi în general al culturii italiene, tânărul Nicanor Rusu a beneficiat din plin de cicluri de conferinţe cu participarea cercetătorilor italieni de seamă: Giacomo Devoto, Matteo Bartoli, Giulio Bertoni, Carlo Tagliavini, Giuliano Bonfante ş.a.

Curând după cariera sa de cercetător la Iaşi, tânărul italienist basarabean şi-a început perioada italiană propriu-zisă, obţinând o bursă a Statului Român pentru Şcoala Română de la Roma. Astfel, Nicanor Rusu devine membru al prestigiosului aşezământ de studii şi cercetare chiar în inima Italiei, Roma. Membrii şcolii au fost selectaţi dintre cei mai buni licenţiaţi ai universităţilor române (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi), bursele acordându-se în domeniile arheologiei, istoriei, filologiei şi al artelor frumoase. Ideea înfiinţării Şcolii aparţine istoricului Nicolae Iorga şi arheologului Vasile Pârvan, care devine primul ei director (în anii 1922-1927), căruia până în 1947 i-au urmat în funcţie George G. Mateescu, Emil Panaitescu şi Scarlat Lambrino – personalităţi de prim-rang ale ştiinţei şi culturii româneşti a epocii. Între anii 1947 şi 1969 Şcoala a rămas închisă – motivul fiind bine cunoscut –, apoi redeschisă cu statutul de Biblioteca Română la Roma, pentru ca în anul 1990 instituţia să devină Accademia di Romania in Roma. În fruntea Academiei din această perioadă s-au aflat Al. Balaci, italienist de renume, academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, istoric literar şi reputat om de cultură, Marian Papahagi, italienist eminent, critic literar şi traducător. Din 2008 până în prezent instituţia este condusă de profesorul clujean de istorie Mihai Bărbulescu, membru corespondent al Academiei Române. Acest scurt istoric al Academiei Române de la Roma ne convinge de nivelul înalt de pregătire ştiinţifică şi intelectuală a membrilor-cursanţi ai instituţiei, care au ajuns personalităţi marcante ale culturii româneşti, printre care: G. Călinescu, C. Daicoviciu, Em. Condurachi, Mihai Berza, Dionisie Pippidi, Radu Vulpe, Claudiu Isopescu, Al. Marcu ş.a.
De acest mediu de înaltă tensiune intelectuală a ştiut să profite şi Nicanor Rusu, care paralel cu activitatea în cadrul Şcolii Române de la Roma, timp de doi ani – 1940 şi 1941 – şi-a pregătit doctoratul în literatură italiană, având ca temă Limba operei lui Giovanni Verga, pentru care i s-a conferit – la 28 noiembrie 1941 – titlul de doctor în filologie al Universităţii din Roma, luând nota maximă – o sută de puncte dintr-o sută de puncte posibile.
În 1942, publică în revista „Italica” un vast studiu – extras din teza de doctorat, sub titlul Lingua e stile del Verga.

Însă euforia extraordinarului succes în cercetare al tânărului basarabean nu a avut să dureze mult. Doar era aproape în toiul cruntului război declanşat de cei doi tirani. A venit inevitabila mobilizare în Armata Română ca să-şi facă datoria faţă de Patrie. După cum se ştie, evenimentele s-au precipitat în defavoarea Ţării. Din noiembrie 1944, pentru tânărul Nicanor Rusu începe calvarul: revenit în Basarabia natală, a fost arestat şi ţinut în lagărele sovietice de prizonieri de război timp de aproape patru ani de zile, purtat din lagăr în lagăr: Reni, Odesa, Jdanov, Poltava, Stalino. Toată pedeapsa aceasta a căzut peste el din simplul motiv că tânărul şi-a făcut studiile în Italia lui Mussolini!
La ispăşirea anilor grei de lagăr, obţine dreptul de a se întoarce în Basarabia, pentru a trece printr-un alt calvar – prigoana în „libertate”: profesor rural la Otaci, apoi la Năvârneţ (Făleşti). În 1955 se stabileşte în Chişinău, la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice, iar între anii 1958 şi 1965 a deţinut funcţia de colaborator ştiinţific inferior la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe. Astfel, un specialist având două facultăţi – de Iaşi şi de Roma –, cu doctoratul luat în Italia, a fost ţinut ani de-a rândul în funcţia de colaborator ştiinţific inferior! Abia în 1962, în urma unor multiple demersuri umilitoare, i s-au recunoscut titlul şi diploma de doctor în filologie, echivalată cu cea sovietică de candidat în ştiinţe filologice. Între anii 1965 şi 1980 a funcţionat ca profesor-conferenţiar la Catedra de filologie spaniolă şi italiană a Universităţii.

Toţi anii aceştia profesorul N. Rusu a purtat povara şi stigmatul „vinii” sale faţă de regimul sovietic!
Când mă gândesc, cu trecerea anilor, la destinul Profesorului Nicanor Rusu, de altfel ca şi la cel al profesorului Vitalie Sorbală[1], îmi apare în faţa ochilor personalitatea lui Eugeniu Coşeriu, unul dintre marii lingvişti ai lumii.
Trei români basarabeni, cu destine diferite, trecuţi prin grele încercări ale vremii. Din fericire, destinul lui E. Coşeriu a stat sub zodia norocului şi a împlinirii, pentru că s-a afirmat într-o lume liberă. Destinul lui Nicanor Rusu şi al lui Vitalie Sorbală nu s-au împlinit pe potriva vocaţiei şi talentului lor, pentru că au fost frânte de un regim crunt şi inuman.
Consider că Profesorul Nicanor Rusu merită din partea noastră, a generaţiilor elevilor săi, a societăţii civile un act reparatoriu exprimat prin conferirea post-mortem a unei distincţii din partea Statului nostru.
Iar adevărul despre noi, tot ce ni s-a întâmplat, trebuie – deşi cu întârziere – să ni-l spunem cu curaj până la capăt!
Comisia Cojocaru[2] pentru condamnarea regimului totalitar comunist, precum şi Decretul Preşedintelui Ghimpu sunt nişte deziderate de mult aşteptate. Nu avem dreptul să le ratăm!