Doi scriitori într-un titlu: Dino Buzzati și Julio Cortázar, „Bestiario”

Fabulosul se laudă că opune o „născocire” unei „realităţi” ce şi-ar relua netulburată domnia după interludiul „aberant” („tolerat”). O cumpănă a apelor defel nevinovată... căci echivalează, dimpotrivă, pentru „născocitor” cu un soi de autorizaţie tacită de a-şi pasa pe şest toţi demonii personali aproapelui-privitor cuibărit comod într-o poziţie „privilegiată”, amator de senzaţii tari cu linguriţa, savurând, la rându-i, în deplină impunitate ororile ce se abat pe capul acelor „făpturi imaginare”... Astfel dematerializate, ajunse „fictive” (ca atare, „inofensive”), zisele pulsiuni inavuabile sfârşesc prin a-i da (autorului, dar şi cititorului) iluzia de-a fi „domesticit” însuşi Răul. Aşadar, părinţii, crezând că basmele sunt benefice pentru copii fiindcă ar fi „epurate de urâciunile vieţii”, se leagă singuri la ochi, şi încă cum!
Intuiţia nesuferită de-a nu putea anihila prin simplă „uitare” răbufnește însă în flash-uri, ca o febră recurentă. Filmele de groază – dincolo de orice judecată de valoare estetică –, nu o dată, îşi datorează succesul unui aparent clişeu: chiar la sfârşit, unul din personaje ţine să (se) convingă de statutul de „paranteză” al episodului spăimos într-o viaţă pasămite „fără incident(ţ)e”; după care, spectatorului i se serveşte, fără menajamente, un apropou sugerând repetitivitatea la infinit a grozăviei, nesăbuinţa oricărui optimism.
Cinefilul cu pricina n-are decât să creadă sincer că s-a dus doar ca să treacă în revistă un lot proaspăt de monştri vâscoşi: asta nu schimbă cu nimic faptul că filmul l-a captivat (incitându-l să recidiveze cu primul prilej...) mai ales graţie acelei clipite în care se cască fără leac borta în peretele (pretins ermetic) dintre „natural” şi „supranatural”. Aici devine flagrant în ce măsură fantasticul (aşa cum îl concep literatura şi critica ultimelor decenii: „un firesc mult mai firesc”, după Lucian Raicu) ne oferă (paradoxal), prin epitete de apropiere, o definiţie a „realului” mult mai potrivită decât ne-ar fi putut-o da vreodată fabulosul, cu îndărătnica-i dihotomie.
Căci „literatura neofantastică”, acel „soi de geometrie neeuclidiană, unde granițele dintre licornă și cal se șterg”, „ne poate astfel deschide spre o realitate care, deși din afara terenului, ia parte la joc, chiar și atunci când o face încălcând regulile prestabilite ale partidei”: excelentă, definiția lui Jaime Alazraki! Nici Néstor García Canclini nu reamintește fără folos că, înainte de-a deveni „în Evul Mediu” „titlul anumitor descrieri animaliere, între științific și fabulos” (unde „autorul se ocupa de animale spre a explica mai bine oamenii”), cuvântul bestiario îi desemnase „la romani” „pe îngrijitorii de fiare, dar și pe luptătorii care le înfruntau în arenă”... Noțiunile-cheie ale oricărei „realități neeuclidiene” fiind cea de trecere și cea de metamorfoză („reîmpăcarea irosirii cu răscumpărarea”, după Élisabeth de Fontenay), opera lui Julio Cortázar va mișuna de creaturi cancliniene: „animale asimilându-se oamenilor” și „oameni animalizați”, nu atât în sensul vreunei alegorii de circumstanță cât pentru a evoca un cadril dramatic între aparență și identitate.
Departe de-a fi, ca Dino Buzzati, un „moralist visceral” (Yves Panafieu dixit), scriitorul argentinian era, în schimb, un „intelectualist” incorijibil (deși a poreclit „limbajul livresc” o „masturbație verbală”...); a putut, deci, adopta fără complexe conotatul titlu de Bestiario pentru volumul de povestiri cu care a debutat în 1951, fără să dezmintă tradiția, dar și păcălind zdravăn așteptările cititorului „pavlovian”. Ciudățenia e că autorului italian (a cărui scriitură, la urma urmei, se apropia mai mult de un apolog), „nu i-ar fi dat niciodată prin minte” – deduce Claudio Marabini, postfațatorul volumului buzzatian Bestiario – „să întocmească și să publice un bestiar personal”, culegerea postumă (1991) de „fragmente” și de „inedite” fiind „rodul unei fericite intuiții a Almerinei Buzzati”... Să fi fost oare aversiunea declarată a lui Buzzati pentru „impostura mitului” (ar zice Michel Suffran), înglobând și livrescul? Ori, pur și simplu, nu va mai fi văzut rostul cantonării într-o singură părticică a unui calificativ ce se potrivea întregii sale opere – în sensul larg, cortazarian al cuvântului?
Totuși, acolo unde Buzzati își „menajează” cititorii, propunându-le un cadru dinadins „liniștitor”, infiltrat, puțin câte puțin, de ceea ce răzbate dinspre măruntaie (călău rafinat, ridicând treptat temperatura în cazanul de supliciu), la Cortázar (negătorul aparenței înseși a „realității banale”) senzația bizară este instantanee, „sabotajul” preexistă în universul său în veșnică schimonosire (întrucât nu i se poate aplica termenul de „năruire”...). Deși nu consideră mai puțin „senzația de angoasă latentă în toate cele” drept „temelia însăși a vieții omului”, scriitorul italian dă întâietate la ceea ce Y. Panafieu va numi „fluxul” și „refluxul primejdiei”: după cum singur mărturisește, „înclinația spre sadism” este la el „o a doua natură”, iar suspansul îl socoteşte (după legea jurnalismului) o unealtă indispensabilă unui impact maximal. Pe când confratele-i argentinian – care taxează „hazardul” de „vorbuliță suspectă”, dar pricepe că niciodată conștiința umană nu va avea acces decât cel mult la fulgurații sporadice ale înțelesului ascuns („o ferestruică momentană, o pleoapă deschisă închizându-se imediat la loc”) – dă frâu liber îndreptățitei neîncrederi pe care i-o stârnește o lume pururi gata de schimbare, „întorcându-se ca o clătită”: „Așa am fost eu de mic, neacceptând niciodată ceva ca de la sine înțeles”.

Buzzati, Vrăjitoarele mării

Prin urmare, atmosfera de început a povestirii buzzatiene Vrăjitoarele mării (Le streghe del mare) va fi mai degrabă oroarea aseptizată a basmelor. „Mastodonticul pește prins de prietenul meu Stefano”, ce-i drept, nu seamănă „nici a ton, nici a bonită, nici a mero, nici a delfin”: „mă tot întrebam cu ce aduce [capul lui], dar nu izbuteam să-mi amintesc”, iar gura lui închisă „părea să ascundă cine știe ce taină amenințătoare”... E însă prin preajmă și „nelipsitul Carletto, bătrânul pitic al locului”, cu previzibilu-i har de ghicitor, ce ne trimite îndărăt spre vechea schemă a transgresiunii inițiale azvârlindu-l pe protagonist într-o vâltoare de încercări, doar pentru a-i îngădui să-și împlinească destinul de Erou. Confuzie adâncită de prevestirile „gnomului”, cu care nu s-ar rușina nici o cărticică „pentru copii”: „Acela [...] e peștele peștilor, ce suie din străfunduri o dată la o sută de ani, așa îmi povesteau, când eram mic, bunicul și străbunicul, [...] împăratul tuturor peștilor, și ar fi păcat să-l ucizi, [...] o mare nenorocire”.
Dibacea dedublare a eului naratorului – deopotrivă martor al poveștii și membru al trioului de amici, exprimând punctul lor de vedere (aproape cinic în negarea oricărei forțe mai presus de propria lor brutalitate juvenilă) – face ca abisul dintre „fabulos” și „real” să devină amețitor. „Pâlcul de săteni curioși” aținându-se „împrejur, dar la distanță, de parcă s-ar fi temut” nu vor mai putea încarna, din acest unghi pragmatic, decât o jalnică (și agasantă) superstiție.
Mașina „de prins ființele în capcana lucrului pe care îl detestă cel mai mult sau la care se așteaptă cel mai puțin” (ah, pastilele lui Y. Panafieu!) e deja pregătită: faptul că acele „trei doamne” („ultraelegante, încărcate de bijuterii”) care îi ajung din urmă și-i depășesc pe tineri în cărarea pieptișă ducând „spre sat” vorbesc „o limbă nu se știa de unde”, râd „de parcă ar fi nechezat” și calcă „fără să facă nici un zgomot cu tocurile, ca mânate de vânt”, ar putea chiar trece neobservat... Doar dacă un ochi mai atent nu reține fraza: „Zadarnic mă uitai, nu putui să deslușesc cele trei chipuri” – printre diverse supoziții despre țara de obârșie a necunoscutelor, însoțite de un nou avertisment al „piticului”, ca spre a consolida echilibrul elementar între bun simț și băsnuire. Cele dintâi adieri ale bizareriei de tip fantastic sosesc ca o insinuare de déjà-vu, și aceea reductibilă, pe moment, de către narator la o iluzie optică: „Cum era cu putință? Aceleași de dinainte? Pe unde să fi coborât, când nu se zărea nicăieri vreun alt drum?”. Cum-necum, „ele” au reapărut, iar „dozajul de familiar și de straniu” imprimă numaidecât povestirii tonul „aproape vătuit” (Jean-Louis Curtis dixit) al celor mai bune pagini buzzatiene: „Ne atinseră cu poalele, dănțuind peste pietrele dislocate. Lumina era tare scăzută, doar palida răsfrângere a unui felinar aprins treizeci de metri mai încolo”... Și iată spulberându-se orice iluzie în privința calității de „Făt-Frumos” a lui Stefano: afară de o totală obtuzitate la misterul pe care naratorul, în schimb, începe să-l adulmece cu neliniște, el vădește doar un vulgar și agresiv simț al proprietății asupra prețioasei sale capturi: „Te-ai țicnit de-a binelea? Vrei ca peștele să se rostogolească la loc în mare?”.
Ziaristul Buzzati – conștient (vorba lui Erasmus) că: „Precum e o enormă neghiobie a da nitam-nisam glas unui adevăr, e o crasă neîndemânare a fi înțelept când nu se cade” – simte venind clipa în care dezlănțuirea ororii va trebui să măture toate semințele înșelătoare pe care cu mâna lui le-a semănat... Plăcerea cu care ne dezvăluie că la a treia reapariție a celor „trei misterioase”, „chipul lor puternic luminat” era numai „tumori informe, albicioase, cu hâde și negre crăpături căscate ici-colo”, e morbidă, dar nu gratuită, căci dă o cumplită concretețe „urletului de nebun” spunând, în sfârșit, pe nume nenumibilului: „Vrăjitoarele! Vrăjitoarele mării!”... De unde spontaneitatea cu care „sătenii” vor înșfăca „bâte, seceri și custuri”, de parcă ar urma să hăituiască vreo fiară sălbatică ori vreun nenorocit pe care vor să-l linșeze! Însă faptul fantastic, deși palpabil, ascultă de legi inaccesibile: de cum își vor îndeplini misiunea (adică recuperarea seamănului lor), „vrăjitoarele” se vor înapoia „în undele negre”, „pe când tainele îndoliate ale mării zvâcneau în văzduh cu minunată putere”, reînchizându-se în sine... „Dar Stefano?” „Atins” de către „cea mai scundă și mai firavă” la „mâna dreaptă” – ne înștiințează naratorul, într-o frază finală cu atât mai înfiorătoare cu cât e scurtă și sobră –, se va pomeni în locul acela cu „o petișoară albă, nu mai mare decât un năsturel; care însă se lățea văzând cu ochii”: lepra, nu mai încape îndoială, acea boală blestemată între toate, a cărei priveliște pare să dea în vileag putreziciunea ascunsă a cugetului!
Așadar, o pedeapsă: dar după care cod? Buzzati s-a pronunțat categoric asupra dreptății divine: „eu unul nu cred nici în păcat, nici în virtute”. Cât despre caracterul „malefic” al celor „trei blestemate”, nimic nu-l dovedește în fapt: nu atacă pe nimeni, nu se apără de lovituri decât ferindu-se; „zvârcolirile lor scârbavnice” pot fi doar impresia subiectivă a unor martori părtinitori; până și năpasta abătută pe capul lui Stefano aduce cu un simplu accident, provocat de un „gest șăgalnic”... S-ar zice, mai degrabă, că însăși condiția umană ar încarna o monstruoasă fatalitate, ale cărei buboaie ar ieși la iveală în contact cu niște făpturi mitice uitate (semănând, dacă ne gândim mai bine, și cu vreo specie încă nedescoperită de sirenian)...

Bestiar-ul lui Cortázar          

În ce-l privește, „tigrul” care bântuie deopotrivă conacul și conversațiile din povestirea cortazariană Bestiar (Bestiario) va fi și va rămâne un tigru și nimic altceva, a cărui prezență n-are nevoie de explicație: tocmai de aceea va fi suspect din capul locului, susceptibil de-a deveni pionul principal al oricărei „constelații” fatidice. Pentru puștoaica Isabel, fiara cu pricina e la început doar o abstracție, o chestie de-a oamenilor mari; și totuși, exaltarea ei nu mai are deja nimic de-a face cu o bucurie copilărească naivă: „[…] Isabel află, ca din vârful unui tobogan, că [mama și mătușa] o vor trimite să-și petreacă vara la alde Funes. Se azvârli în surpriza asta ca într-un uriaș talaz verde […]”.
„Simți teamă și plăcere”: zău așa, ce poate avea într-atâta de excitant perspectiva de a-i ține de urât unui băiețaș între zidurile unui conac vechi, locuit de frați burlaci? Ei bine, e vorba „de Nino broscoiul, de Nino peștișorul”, a cărui existență însăși pare tot atât de magică de parcă într-adevăr ar fi răsărit din „albumul” lui cu „abțibilduri”; dar, mai ales, se află acolo Rema, „mezina celor trei”, amintirea obsedantă a „mâinilor ei moi”... În contrast flagrant cu falsitatea despărțirii la gară a Isabelei de maică-sa: o comedie lacrimogenă, provocându-i din instinct o repulsie „pe care vântul i-o șterse cu dosul palmei”. Mai apoi, din „brecul” venit s-o întâmpine, își dă seama dintr-o dată că, „doar cu trei ani în urmă”, la „los Horneros”, toate arătau mult „mai cristaline, mai trandafirii, cu don Nicanor mai puțin încărunțit, iar pe atunci nu era încă nici tigrul”. Decalaj firesc din unghiul unui copil care a crescut între timp; dar asta tot nu lămurește de ce „mâinile Remei” îi „dădeau ghes să plângă și să le simtă la nesfârșit pe creștet, într-o dezmierdare vecină cu moartea și cu crema de vanilie, cele mai bune două lucruri din viață”... Impresia de răscruce decisivă între copilărie și (ar zice J. Alazraki) „lunecoasa adolescență” – în sensul cel mai puțin figurat al adjectivului – se întărește când Isabel e găzduită într-o „odaie de domnișoară”, iar „în a doua dimineață dădu peste o goangă de ziduri plimbându-se prin chiuvetă. Abia de-o atinse, că se și strânse, de frică, într-o biluță ce se desprinse și se rostogoli în gaura gâlgâitoare”.
Căci există, nebănuit, în hardughia aia „atât de mare” – aparent fără nici o legătură cu „chestiunea odăilor”, adică precauțiile permanente (deși minime) impuse de deplasările „tigrului”: „în cel mai rău caz, nu trebuia să se intre într-o cameră anume; niciodată în mai mult de una singură, așa că nu conta” – un maelström pe nume Rema! Cea care, la masă, „împărțea farfuriile pe îndelete, și de parcă ar fi fost întotdeauna un ospăț de aniversare”; cea care se oferea, „aproape întotdeauna”, să verifice ea dacă „se putea trece spre sufrageria cu glasvanduri”... zâna bună a casei, ce mai!... dacă (de la Nietzsche citire) n-am ști că: „Există un soi de bunătate expansivă care aduce a răutate”. Dar să ne ferim de orice interpretare simplistă! Rema își exercită înrâurirea parcă fără voie, asistând apoi, resemnată, la consecințe: Isabel o găsește „obosită” într-o casă „tristă”, unde (deși „ploua foarte rar”) „toate cele păreau jilave, părăsite”.
În scumpul ei „los Horneros” domnește de acum același aer „încărcat și toxic” ca în „lada de sticlă” a „furnicarului” cu „furnici negre”: noul hobby al Isabelei, fascinată de fojgăiala din „galeriile” ce „se răsuceau ca niște degete crispate”... Ca degetele Remei pe ceașca de cafea, când Nene i le strânsese (din nebăgare de seamă?)... mâna Remei răsfrântă în vitrină, „ca și cum s-ar fi aflat înlăuntrul furnicarului”, stârnindu-i Isabelei „o teamă înăbușită, fără motiv”: nu atât teama de-a nu pricepe cât cea de-a fi început să priceapă... Tensiunea ajunge de neîndurat, „o colcăială oribilă de picioare căutând o ieșire”; și iată că în timpul unei partide de „pelotă la perete” mingea lui Nino nimerește drept într-o fereastră: „Geamurile căzură ca o grindină”. Un incident cât se poate de banal – dacă n-ar fi fost vorba chiar de „biroul lui Nene”, dacă acesta nu s-ar fi înfuriat peste măsură... și dacă Isabel (surescitată de „vecinătatea furnicilor”) n-ar avea, mai apoi, coșmarul în care Nene (fără masca obișnuită a „ochelarilor de soare”) își va arăta adevăratul chip de torționar cu ochi verzi al surorii lui, nepoțelul părând a fi nevinovatul zălog al unui șantaj.
Nimic nu e spus pe față, dar veninul duplicității adulților deja arde prin vinele Isabelei, care nu se lasă până nu devine ea mesagera de încredere asupra plimbărilor „tigrului”; iar într-una din scrisorile către maică-sa (voit puerilă, doldora de fleacuri ajutând-o să nu pomenească mai ales conversația nocturnă surprinsă între Rema și fratele mai mare, Luis, de unde reieșea neputința de-a o apăra a acestuia din urmă) se strecoară, ca în treacăt, o aluzie la faptul că don Roberto, „vechilul”, pus de strajă, fusese cât pe ce să-i transmită o informație greșită... În mintea ei a încolțit o hotărâre ce se va contura limpede în faimoasa noapte a „călugăriței de un verde atât de verde”, când Rema o va implora: „Aruncă gângania aia, e hidoasă”, iar Isabel îi va răspunde, ca un jurământ solemn: „Am și aruncat călugărița, Rema”.
Restul se va petrece foarte rapid – cum cere „blazonul de sobrietate și pudoare” tipic cortazarian (după N. García Canclini): minciuna Isabelei, care-l trimite pe Nene direct între colții „tigrului”, năuceala lui Luis în fața cadavrului și Rema vrând parcă s-o liniștească pe micuța răvășită... aș de unde, „degetele Remei” ridică bărbia Isabelei, „ca s-o privească preț de o veșnicie”, apoi îi mângâie părul, pe când buzele ei deșartă în urechea copilei „o bâiguială ca de recunoștință, de negrăită încuviințare”...
Cât despre morala uzuală, n-are decât să geamă ca o vulpe costelivă dinaintea descurajantei trăinicii a unei porți de coteț: greu mai e de acceptat bovarismul Binelui! Și apoi, cum atât de just spune Julia Kristeva: „Nu există frumusețe în afara iertării care își aduce aminte de abjecție, filtrând-o prin semnele destabilizate, muzicalizate, resensualizate ale discursului îndrăgostit”.

* În traducerea autoarei (2012) după originalul în franceză (2000).


Bibliografie
1. Dino Buzzati, Bestiario, Milano, Arnoldo Mondadori Editore, 1991;
2. Julio Cortázar, Bestiario, Buenos Aires, Editorial Sudamericana, 1979;
3. Jaime Alazraki, En busca del Unicornio: Los cuentos de Julio Cortázar, Madrid, Editorial Gredos, 1983;
4. Néstor García Canclini, Cortázar: Una antropología poética, Buenos Aires, Editorial Nova, 1968;
5. Élisabeth de Fontenay, Le silence des bêtes. La philosophie à l’épreuve de l’animalité, Paris, Librairie Arthème Fayard, 1998;
6. Yves Panafieu, „Thanatopraxis”, in Cahiers Dino Buzzati N° 1, Paris, Éditions Robert Laffont, 1977;
7. Ernesto Gonzáles Bermejo, Revelaciones de un cronopio: Conversaciones con Cortázar, Buenos Aires, Editorial Contrapunto, 1986;
8. Michel Suffran, „L’intuition métaphysique dans l’œuvre de Dino Buzzati”, in Cahiers Dino Buzzati N° 1;
9. Mes déserts. Entretiens de Dino Buzzati avec Yves Panafieu, Paris, Éditions Robert Laffont, 1973;
10. Julio Cortazar: Entretiens avec Omar Prego, trad. de Françoise Rosset, Paris, Gallimard, 1986;
11. Jean-Louis Curtis, „Le Temps et l’Angoisse”, in Cahiers Dino Buzzati N° 1;
12. Erasmus din Rotterdam, Éloge de la Folie, trad. de Pierre de Nolhac, Paris, Flammarion, 1964;
13. Friedrich Nietzsche, Par-delà bien et mal, trad. de Cornélius Heim, Paris, Gallimard, 1994;
14. Julia Kristeva, Soleil noir. Dépression et mélancolie, Paris, Gallimard, 1998.