Umberto Saba la 130 de ani de la naştere: prezenţa în limba română

Umberto Saba s-a născut în 9 martie 1883 în Triestul habsburgic la vremea aceea, unicul mare port comercial al Imperiului. Era fiul unei evreice, Felicita Rachel Coen, şi al unui italian, Ugo Edoardo Poli. Criticul Pietro Pancrazi considera că 1893 a fost un an fast pentru literatura italiană, fiind anul naşterii lui Umberto Saba, Guido Gozzano şi Pinocchio, celebrul personaj al lui Carlo Collodi. Este, de asemenea, anul în care s-a născut una dintre operele poetice cele mai cunoscute ale lui Gabriele D’Annunzio, Intermezzo di rime.

(Statuia lui Saba de la Trieste, via Dante, în mărime naturală)

Pe numele său adevărat Umberto Poli, şi-a luat în 1910 pseudonimul Saba, motivul alegerii acestui nume continuând să fie incert şi controversat, existând în acest sens trei ipoteze: prima este aceea că ar fi un semn de afecţiune faţă de doica sa slovenă, cunoscută ca Peppa Sabaz, deşi numele ei era Gioseffa Gabrovich Schobar; a doua leagă acest nume de rădăcinile materne ebraice şi de ilustrul străbunic Samuele David Luzzatto (în ebraică, termenul saba însemnând atât „bunic” şi, în general, „bătrân”, cât şi „pâine”); potrivit unei a treia ipoteze, pseudonimul ar fi fost preluat de la prietenul său Giorgio Fano (şi totodată vărul soţiei sale, Carolina Wölfler, cel care le-a făcut cunoştinţă), care îl utiliza pentru a semna poveştile pentru copii pe care le scria.
Umberto Saba, alături de Italo Svevo (1861-1928) şi Scipio Slataper (1888-1915), formează ilustra triadă prin care Triestul intră în forţă în secolul XX. Cei trei scriitori au în formaţia lor acea componentă triestină de cultură şi deschidere europeană ce îi diferenţiază, în cadrul literaturii italiene, de opera contemporanilor. Aceştia configurează natura literară a celebrului «mit» al Triestului, în care converg şi se sublimează elemente atât de diferite aparţinând, cultural, unui spaţiu plural fertil, „unic în Europa prin trama lui pluripsihologică deosebit de bogată (t.n.)” [1]. Nu întâmplător, Triestul a fost primul şi multă vreme singurul oraş italian deschis psihanalizei, în plan medical, dar şi literar. Era, de altfel, firesc ca şi scriitorii să se apropie de psihanaliză, iar Saba a fost unul dintre primii care a făcut-o. Într-o scrisoare către Sandro Penna din 4 ianuarie 1933, el mărturisea: „Psihanaliza nu era numai singurul medicament pentru nevroza mea, ci şi singurul lucru de pe lume care mă interesa cu adevărat; am depăşit cu ajutorul ei conflictele abominabile ale epocii prezente şi am întrezărit ceva din lumea nouă, în gestaţie (t.n.)” [2]. 


Poezia lui Saba. „Canţonierul”, un proiect de o viaţă

Umberto Saba este cunoscut publicului din România în primul rând ca poet, autorul capodoperei Canţonierul, o amplă culegere care cuprinde 437 de texte compuse între 1900 şi 1954, adică aproape întreaga sa producţie poetică de peste cincizeci de ani, un proiect pe care l-a gândit încă din 1913. Prima ediţie a Canţonierului datează din 1921, iar următoarele, mereu adăugite şi modificate, din 1945, 1948, 1957, în vreme ce ediţia definitivă din 1961 a apărut postum la Editura Mondadori din Milano. Pe lângă ediţiile publicate ale Canţionierului, au existat şi două versiuni inedite, din 1919 şi 1943, care diferă de celelalte prin organizarea lor interioară.
Canţonierul cuprinde trei volume: primul reuneşte poeziile din perioada 1900-1920; al doilea, poeziile din perioada 1921-1932; al treilea poeziile din perioada 1933-1954. În primul volum se regăsesc următoarele culegeri de versuri: Poesie dell’adolescenza e giovanili (Poezii din adolescenţă şi din tinereţe), 1900-1907; Versi militari (Versuri militare), 1908; Casa e campagna (Casă şi ţărână), 1909-1910; Trieste e una donna (Trieste şi o femeie),1910-1912, La serena disperazione (Senina disperare), 1913-1915; Poesie scritte durante la guerra (Poezii scrise în timpul războiului); Tre poesie fuori luogo (Trei poezii separate); Cose leggere e vaganti (Lucruri uşoare şi rătăcitoare) şi L’amorosa spina (Spinul dragostei), 1920.
Volumul al doilea cuprinde culegerile: Preludio e canzonette (Preludiu şi canţonete), 1922-1923; Autobiografia (Autobiografie) şi I prigioni (Captivii), 1924; Fanciulle (Fete), 1925; Cuor morituro (Inimă muritoare), 1925-1930; L’Uomo (Omul), 1928; Preludio e fughe (Preludiu şi fugi), 1928-1929; Il piccolo Berto (Micul Berto), 1929-1931.
Volumul al treilea reuneşte culegerile: Parole (Cuvinte), 1933-1934; Ultime cose (Ultime lucruri), 1935-1943; 1944; Varie (Felurite); Mediterranee (Mediteraneene), 1945-1946; Epigrafe (Epigraf), 1947-1948; Uccelli (Păsări), 1948; Quasi un racconto (Aproape o poveste), 1951; Sei poesie della vecchiaia (Şase poezii de bătrâneţe), 1953-1954. 
În 1948, Saba a publicat Storia e cronistoria del Canzoniere (Istoria şi cronistoria „Canţonierului”), un text critic imaginat ca un comentariu, la persoana a treia, al propriei opere poetice, oferind astfel o cheie de lectură a acesteia. În acest loc afirmă că originalitatea sa majoră constă, după cum au observat Sergio Solmi şi alţi critici, în faptul de a fi „modern într-un mod aproape deconcertant” rămânând, în acelaşi timp, fidel tradiţiei. De aici vine ceea ce el însuşi numeşte „conservatorismul lui Saba”, care l-a adus la „acea formă particulară a endecasilabului şi a derivatelor acestuia care face ca versurile sale, chiar şi cele din tinereţe, să fie recognoscibile la prima vedere (t.n.)”.

„Canţonierul” în limba română. „Capra şi alte poeme”, o antologie bilingvă în traducerea lui Dinu Flămând

În limba română, versurile lui Saba au fost publicate în volum în traducerea a trei poeţi: Petru Sfetca, Ilie Constantin şi Dinu Flămând. Ediţia cea mai complexă din Canţonier este cea bilingvă apărută în 2009 în colecţia Biblioteca Italiană de la Editura Humanitas sub titlul La capra e altri poemi / Capra şi alte poeme (352 de pagini). Dinu Flămând a realizat antologia, traducerea şi postfaţa; prefaţa este semnată de Margherita Ganeri, profesor de literatură italiană contemporană la Universitatea din Calabria; îngrijirea ediţiei şi cronologia îi aparţin remarcabilei italieniste Smaranda Bratu Elian, care coordonează, alături de profesorul Nuccio Ordine de la Universitatea din Calabria, colecţia Biblioteca Italiană a Editurii Humanitas, singura colecţie bilingvă din România.
După cum afirmă Margherita Ganeri, „volumul oferă cititorului român un florilegiu al uneia dintre operele poetice cele mai rafinate şi mai complexe scrise în limba italiană în prima jumătate a secolului de curând încheiat, dar în ea complexitatea nu se dezvăluie de la început: ea se camuflează îndărătul unui travaliu sistematic de simplificare formală care o ascunde privirii superficiale”.  
Cele 132 de titluri acoperă întreaga operă a lui Saba, chiar dacă, aşa cum notează Smaranda Bratu Elian în Nota asupra ediţiei, „poetul tălmăcitor a preferat poezia târzie a lui Saba, esenţializată şi mai liberă de prozodie”. Din perspectiva antologatorului şi a traducătorului, Dinu Flămând susţine că „este aproape imposibil să te decizi pentru o antologie care să nu nedreptăţească numeroase aspecte. Devine ilicită şi iluzia că într-o altă limbă decât această suplă limbă italiană fasonată de genii s-ar putea reproduce şi gusta integral combinaţia, atât de firească la Umberto Saba, între acel tip de muzicalitate, aproape mozartiană, şi elaborarea savantă a prozodiei clasicizante, cu endecasilabul său aproape narativ, aproape imperceptibil”. 
În ceea ce priveşte demersul traductiv, poetul mărturiseşte că a urmărit să pună cu prioritate în evidenţă „evoluţia spre simplificare” a versurilor lui Saba, precum şi „caracterul limpid al tuturor textelor, unde ideea şi firul demonstrativ sunt conduse cu o perfectă rigoare”, adăugând: „Dacă ritmul sau rimele textului de origine au venit firesc şi în limba de împrumut, le-am echivalat; dacă nu, am considerat că mai important e să nu se piardă această muzică formidabilă a ideilor, jocul tensiunilor interogative ce asigură pulsul secret al vitalităţii din umanele, prea umanele poeme ale triestinului”.
Subliniind sensul şi potenţialităţile unei ediţii bilingve, Dinu Flămând arată că aceasta este menită să „transforme imperfecţiunile traducerii în invitaţie la dialog. În drumul, cu empatie refăcut, dinspre traducere spre textul originar se pot afla premisele celei mai bogate lecturi. Iar cititorul devine complicele şi severul judecător al traducătorului (fatalmente limitat în mijloacele sale). Devine ʻautorulʼ unei lecturi personale”.
Prezentăm în continuare prima poezie prin care Saba evocă Triestul în trăsăturile sale proprii şi inconfundabile, şi nu doar ca oraş natal, după cum el însuşi mărturiseşte în Istoria şi cronistoria „Canţonierului”, alături de Oraşul vechi.

„Canţonierul (selecţie de poeme)”. O ediţie tradusă de Ilie Constantin


Ediţia precedentă din poezia lui Saba, care cuprinde o selecţie de 131 de texte din toate etapele creative ale autorului, îi aparţine poetului Ilie Constantin. Avem, aşadar, Umberto Saba, Canţonierul: poezii alese, traducere şi antologie de Ilie Constantin, cuvânt înainte de Edgar Papu (263 de pagini, Editura Univers, 1970), respectiv ediţia bilingvă Umberto Saba, Il Canzoniere (scelta di poesie) / Canţonierul (selecţie de poeme), (204 pagini, Editura Paralela 45, 2009).
În prefaţa din 1970, Edgar Papu afirma următoarele: „Actuala traducere, precedată de o selectare pe cât de masivă, pe atât de competentă din poezia sa, constituie un eveniment însemnat pentru cultura noastră. Iar faptul că o sarcină atât de delicată a fost încredinţată lui Ilie Constantin, cunoscut îndeosebi ca valoros traducător al lui Montale, ni se pare a fi o soluţie din cele mai fericite. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi în subtila sa lirică originală, tânărul nostru poet face să se audă, pe lângă tradiţia versului românesc, şi rezonanţe puternice din poezia italiană a zilelor noastre”.
Ne oprim aici la Preludiu şi fugi (1928-1929) care este, „pentru mulţi, cartea cea mai frumoasă a lui Saba, cartea ʻpurităţii sale liriceʼ prin excelenţă”, cum comentează autorul însuși în volumul de proză Istoria şi cronistoria „Canţonierului”, adăugând: „Fugile sunt voci care îşi vorbesc, se urmăresc pentru a-şi spune lucruri când discordante, când concordante. Dar contrastele lor sunt numai aparente. Vocile sunt, în realitate, vocea lui Saba; expresia – devenită poezie – a acelui ʻdaʼ şi a acelui ʻnuʼ pe care le-a spus el vieţii, «caldei vieţi», pe care a iubit-o şi a urât-o (şi s-a temut de ea) deopotrivă (t.n.)”. Prezentăm în continuare un fragment din Fuga a şasea (pe trei voci).

Prima ediţie din poezia lui Saba: „Poeme” traduse de Petru Sfetca

Prima ediţie din poezia lui Saba a apărut în timpul vieţii poetului triestin, şi anume în 1944, la Editura Dacia Traiană din Timişoara, sub titlul Poeme, 87 de pagini, în traducerea poetului Petru Sfetca. Cele 19 poeme din acest volum fac parte din culegerile Parole (Cuvinte), 1933-1934, şi Preludio e fughe (Preludiu şi fugi), 1928-1929.
În prefaţa din aprilie 1944, Petru Sfetca preciza că „traducerea de faţă este o imagine prea modestă a operei acestui scriitor care, alături de Ungaretti, Montale şi Quasimodo, este unul din cei mai apreciaţi poeţi contemporani ai Italiei. Împrejurările grele de astăzi ne-au oprit tocmai la mijlocul drumului, tocmai când voiam să dăm publicului românesc o idee mai accentuată asupra panoramei poetice contemporane italiene. Intenţia noastră era să traducem după Ungaretti, un volum compact din Saba, iar mai târziu din Montale şi Quasimodo. Pentru moment aceste proiecte au căzut. Nu mai suntem în posesia textelor originale. Ni le împrumutase bunul nostru prieten Silvio Guarnieri, fost director al Institutului de Cultură italiană din Timişoara. Împrejurări independente de el i-au forţat plecarea din România, undeva prin Turcia, văduvindu-ne astfel de textul original”.
Despre Parole, Saba scria în Istoria şi cronistoria „Canţonierului” că noutatea acestora faţă de poezia sa anterioară constă în primul rând în „absenţa aproape totală a oricărui element narativ şi discursiv, autorul nefiind până acum atât de «liric» precum în această perioadă”. Celălalt element de noutate, mult mai profund, nu este de natură formală, ci psihologică, aceasta fiind raţiunea intimă a Cuvintelor: „Saba simte cu bucurie că ceva nou şi benefic s-a născut în sufletul său; muza sa a devenit nu doar mai limpede, ci şi mai senină, inclusiv în accentele de durere (t.n.)”.
Prezentăm mai jos Cuvinte, care deschide ciclul, şi Trei oraşe (Milano – Torino – Florenţa), unele din poemele cele mai cunoscute şi citate din acest ciclu.

Publicului român îi este mai puţin familiară proza lui Umberto Saba, care cuprinde aproximativ două mii de pagini, reunite şi publicate de Editura Mondadori din Milano în 1964 sub îngrijirea fiicei poetului, Linuccia Saba. Tomul, reeditat în 2001, cuprinde culegerile Ricordi-Racconti (Amintiri-Povestiri), 1910-1947; Scorciatoie e raccontini (Scurtături şi istorioare), 1934-1948; Storia e cronistoria del Canzoniere (Istoria şi cronistoria „Canţonierului”), 1944-1947; Prose varie (Proze felurite), 1912-1954. În prefaţă, Guido Piovene afirmă că „Saba este tot atât de mare ca prozator cât şi ca poet, iar între poet şi prozator nu există o graniţă precisă. Poate că proza italiană a dat câteva scrieri (puţine) de aceeaşi valoare. Dar sunt sigur că nu a dat nimic mai bun (t.n.)”. În limba română nu s-au editat până acum traduceri în volum din proza lui Saba.
În 2012, revista noastră a publicat, în tălmăcirea eminentei italieniste Doina Condrea Derer, ciclul de povestiri Evreii de Umberto Saba, marcând astfel o sută de ani de la apariţia acestuia. Ciclul a apărut la Trieste în 1910-1912 şi cuprinde o dedicaţie pentru mătuşa scriitorului, prefaţa şi cinci povestiri, cu notele autorului. Triestul, după Roma şi Milano, a fost al treilea oraş italian în ce priveşte consistenţa minorităţii evreieşti care, înainte de legile rasiale din 1938, depăşea cinci mii de persoane, ajunse la sfârşitul războiului la numai câteva sute. Textul poate fi citit la pagina: „Evreii” de Umberto Saba, o sută de ani de la apariţie. Traducere inedită.
Începând din acest număr, publicăm o altă importantă culegere, Scorciatoie e raccontini (Scurtături şi istorioare), 1934-1948, care reprezintă una dintre cele mai inovative opere ale scriitorului triestin. De altfel, Saba însuşi considera acest ciclu o operă de o importanţă capitală, chiar dacă nu a fost îndeajuns apreciată de contemporanii săi.
Scurtăturile, în total o sută şaizeci şi cinci, numerotate de autor, scrise începând cu 1934 şi adunate în volum în 1946, sunt o serie de reflecţii aforistico-narative pe diferire teme, de la artă şi literatură până la politica şi istoria epocii sale, evidenţiind, de asemenea, cunoştinţele psihanalitice ale lui Saba care declara că le-a scris în colaborare cu Nietzsche şi Freud. În continuarea Scurtăturilor, Istorioarele (1946), în număr de paisprezece, sunt şi ele o serie de concentrate povestiri cu tâlc. În Istoria şi cronistoria „Canţonierului”, Saba afirma că Scurtăturile şi istorioarele „au rădăcinile în secolul al XIX-lea şi capul în 2050”. Cititorii noştri au acum prilejul să le citească în limba română.