Sensul metamorfozării lui Pavese în „Femei singure”

La început, înţelesul participării autorului în fiindul unei femei încercate de aventuri sincere, ale vieţii, mi s-a părut un joc dublu al existenţei. Cu cât înaintezi în dialogul femeii, cu atât înţelegi spasmul bărbatului intrat în transa adâncă a eului feminin. Pavese a demonstrat prin romanul său dublul existenţial al omului, bărbat şi femeie trăiesc despărţiţi ca trup, aparent, pentru că în interiorul lor se simte pulsul unei atracţii explicabile. Facerea tăinuieşte dublul singular şi singurul dublu. Scriitorul se va apropia prin metamorfozare de adâncul din sufletul unei femei. Îi va simţi şi îi va trăi toate clipele de fericire şi deznădejde pe care doamna Clelia, eroina romanului, le va avea pe tot parcursul povestirii.

Scena băii, dintr-un hotel din Torino, sugerează parcă începutul celeilalte vieţi, pe care Pavese o pregăteşte prin curăţire atât a corpului, cât şi a interiorului în care s-a dorit ca fiind. Este un tăinuitor al amintirilor şi al comparaţiilor: „În timp ce fumam ţinând mâna deasupra apei...”, fumul ţigării, inspirând liniştea ceţii care s-a aşternut peste ceea ce a fost odată, include în viaţă nevăzutul cu binele şi răul fiindului teluric. Mâna plutindă, sugerând trecerea timpului, precum o barcă pe apă, cu toată încărcătura ei. Mai departe, continuând, romancierul spune: „am comparat apa aceea, care mă cuprindea şi mă legăna, cu zilele agitate prin care trecusem, cu tumultul atâtor vorbe...”.

Pavese nu-şi dezminte dorinţa de a dezvălui din fiinţa femeii jocul unei fetiţe care pare a fi însăşi copilăria lui: „când mai eram o fetiţă, când mă jucam pe stradă şi aşteptam cu inima tremurândă să vină vremea confetiilor, a gheretelor şi a măştilor, poate atunci mă putusem lăsa în voia viselor”. În apa caldă a băii şi a fumului de ţigară, care se împrăştiase în încăpere, Clelia Oitana îşi amintea că odată şi-a spus: „dacă vreau să fac ceva, să obţin ceva de la viaţă, nu trebuie să mă leg de nimeni, să depind de nimeni”. Poate că era un sentiment lăuntric al dorinţei de a fi independentă, pentru că tatăl său o crescuse într-un mediu autoritar, al reţinerilor de la ceea ce credea, la vârsta adolescenţei, că i se cuvine ca fapt a tot ceea ce ar fi putut însemna libertate şi formarea personalităţii sale. Comportamentul ei, de acum, de când scriitorul îi descrie manifestările, denotă parcursul unei astfel de vieţi cu privaţiuni: „Reuşisem, iar în clipa de faţă deplina mea plăcere era să mă desfăt în apa călduţă...”, apare refularea a ceea ce i se cerea impus să execute, de către tatăl său: „şi să nu răspund la telefon”. Poate că era ceea ce şi-ar fi dorit încă de când era o fetiţă,să facă şi ceea ce îi plăcea ca în viaţa ei să fie într-adevăr o încântare, scriitorul subliniindu-i atitudinea: „Nu m-am dus să răspund, dar am ieşit din apă”.

După douăzeci de ani, Clelia avea să trăiască acelaşi eveniment, premergător sărbătorii Carnavalului, al veştii unei morţi, de astă dată a unei tinere care se otrăvise, la etajul hotelului în care se cazase. O sinucidere care o impresionase foarte mult. Stările sufleteşti ale femeii sunt trăite de scriitor ca şi cum ar fi fost ale lui. El migrează sentimental către eul feminin, însă fiindul lui teluric îl mistuie când este vorba de partea masculină, pe care o simte în el. O doreşte ca pe o războinică împotriva meschinului şi nu o lasă să se apropie de cel mistuit de plăceri. Se poate ca din matricea lui deusul să fi încurcat într-un timp forma de existenţă telurică, pentru că Pavese coborâse din Înalt ca un iniţiat, cu o superioritate în cuget. Personajul principal al povestirii este o femeie prin exteriorul existenţial, însă în interiorul ei se luptă două euri ca doi războinici ce îşi vor pedepsi fiindurile cu care energiile vieţii sale se intersectează. Aceste fiinduri sunt ambele sexe telurice, una mai năstruşnică şi mai măgulitoare în contextual ca cealaltă: „Şi în definitiv, m-am întrebat eu, ce-i lipsea caraghioasei aceleia care a luat ieri veronal?”, aici, vorbeşte bărbatul persoană, nepăsător de suferinţele pe care poate să i le creeze celei care îl iubeşte cu patimă, iar în continuare să sesizăm femeia pierdută: „Era vorba de un bărbat...”, cunoscătoare a motivului pentru care copila, pe care într-un târziu o califică: „De copile sunt proaste”,adăugând şi faptul că o altă entitate a genului ei făcuse afirmaţia aceasta imediat ce aflase motivul pentru care îşi luase viaţa.

Dialogul dintre entitatea metamorfozată şi bărbatul real, o discuţie cu substrat protocolar, va scoate în evidenţă gestul minimalizării, în totalitatea lui, a celeilalte entităţi. Aparent banală discuţia Cleliei şi a mult mai tânărului ei partener de dialog, Morelli, sintetizează viaţa cu toate aventurile ei, într-un oraş ca Milano, la o masă într-un restaurant, o invitaţie, la început nedorită, însă acceptată. În fiindul bisexual al eroinei, primul organ pătrunzător pe care îl foloseşte, ca pe un sfredel, este ochiul. Cu el observă precum vulturul, sapă ziua şi noaptea existenţialul şi dă spre analiză cuvântul cugetului. Pavese a ales femeia într-un joc al fiindului, s-a metamorfozat cu dorinţa de a distribui bărbatului nepriceperea de a înţelege voia eului feminin, dispus legăturii cu universul şi desprinderii carnale de teluricul dorit de bărbat. Femeia şi bărbatul sunt două entităţi diferite atât caracterial, cât şi organic. Femeia gândeşte profund, uterin şi procreativ, bărbatul pritoceşte şi aruncă cu putere sentimentul. Amândoi însă sălăşluiesc în taina iubirii şi a evadării, nu întotdeauna în lumea înconjurătoare, ei durează în timp prin dorinţa împlinirii. Pavese s-a împlinit prin metamorfozare pentru că viaţa lui, ca om, s-a sfârşit atât de repede într-o scurtă cunoaştere a învoirii şi a trăirii. El s-a împlinit în dual şi s-a regăsit în bărbat şi femeie, ceea ce puţini dintre literaţi au mărturisit-o. A conştientizat fiindul şi l-a mărturisit: „Omul ... este singurul animal care câştigă ca să se îmbrace”. În fapt ce câştigăm prin lumesc, ... dorinţa de a ne târî şi a cădea în genunchi în faţa altor semeni ironici şi cu bani. Hai să fim sinceri. Fiecare dintre noi cunoaştem cum s-au făcut şi cum se nasc peste noapte averile. Tocmai de aceea a fost dorinţa lui Pavese de a intra în fiindul unei femei singure. Adjectivul determinant poate avea şi sensul de ʻuniceʼ în sistemul existenţial al fiindului teluric. Chiar dacă sunt înconjurate de oameni şi viaţa li se desfăşoară ca atare, eul lor trăieşte într-o singurătate a universalului retragerii în sine: „Soseau şi ceilalţi, Morelli, bruneta în liliachiu, antipaticul acela de Fefé”.

Inspecţia produsă în via Po, la magazinul pe care doamna Clelia şi-l dorea cât mai repede pus în funcţiune, nemulţumirea faţă de încetineala cu care se desfăşurau lucrările, pun într-un plan al siguranţei tenacitatea femeii singure. Pavese interpune poziţia bărbatului cu dorinţa de a nu depinde de nimeni a acestei femei, pe care o introverteşte într-o măsură a dialogului, iar jocul dual al fiindului teluric mişcă în rădăcinile fiindului cele două ipostaze ale omului de la începutului facerii. Autorul joacă un rol dublu într-un singur personaj în care apar, în diferite ipostaze, când voinţa femeii, când cea a bărbatului atenuat de slăbiciune. Ea trăieşte într-o continuă aducere-aminte şi traversează tangenţial drumurile spre viaţa liberă, în adolescenţa ei cunoscând-o pe cea autoritară a tatălui. Şaptesprezece fiind vârsta care a marcat-o şi pe care căuta acum să o dubleze: „Îmi rămâneau cel puţin tot pe atâţia. Nu mai eram tânără şi ştiam cât valorează un bărbat – chiar şi cel mai bun”. Întâlnirea cu Morelli sintetizează simţul masculin, autorul, în trupul unei femei, personajul feminin. În scena descrierii salonului restaurantului, la care Clelia fusese invitată de Morelli, sesizăm, în artisticul prezentării autorului, tehnica detaliului atât de uzitată de adepţii descrierilor balzaciene. Prezentarea acestui interior fascinează tocmai prin scoaterea în evidenţă a plăcutului, în toată nemulţumirea de până atunci a eroinei la care, odată, a primit apostrofarea lui Morelli, ca bărbat cu simţul dezvoltat al observaţiei: „Dumneavoastră urâţi plăcerea altora, doamnă Clelia, ăsta-i adevărul. Faceţi rău. Vă urâţi singură. Şi v-aţi băgat în cap că vă trageţi dintr-o rasă aparte”.

În romanul creat de Pavese se întrezăreşte jocul meditaţiei profunde al bărbatului-femeie, trăsături, câteodată ambigue, însă într-o scenă grandioasă a valorii, a declamaţiei amândurora într-un destin cumplit: omul-bărbat şi omul-femeie. Romancierul, chiar dacă a încercat, cu succes, să pătrundă în rolul graţios al Cleliei, tăcută, răbdătoare şi usturătoare în replici, a şi demonstrat, totodată, că cei doi sunt entităţi total diferite. A trebuit să intre într-un rol greu de jucat pentru a înţelege de ce multe femei se sinucid. Singurătatea să fie unul dintre motive? Motto-ul lucrării este singura idee care ar trebui supusă meditaţiei omului şi impunerii ca cerinţă modului de viaţă învălmăşit. Pavese a trăit pentru oameni şi i-a creat ca modele pe care nu le-a dorit de urmat. A căutat să ilustreze viaţa, în orice fel, cu dificultăţile ei, pentru că a cunoscut-o îndestul de bine şi a privit-o cu rezerve faţă de toate împlinirile pe care le-a avut.
Pavese a trăit puţin. A plecat repede spre înaltul care i s-a deschis, metamorfozat şi conştient dorinţei de a-şi elibera eul din fiindul teluric: „E de ajuns puţin curaj. Cu cât durerea este mai determinată, cu atât instinctul vieţii se opune şi ideea sinuciderii cade. / Părea uşor gândindu-te. Şi totuşi, atâtea femeiuşti l-au făcut. E nevoie de smerenie, nu de orgoliu. Niciun cuvânt. Un gest. Nu voi mai scrie(18 august 1950)”.             

Ştefan Lucian Mureşanu
(nr. 1, ianuarie 2013, anul III)