„Pedepsiţi în iubire": povestea de dragoste dintre Clara Petacci şi Benito Mussolini

Semnalăm apariţia traducerii romanului semnat de Pierfranco Bruni, Passione e morte. Claretta e Ben, sub titlul, de mai mare impact asupra cititorului nostru, Pedepsiţi în iubire (Editura Capriccio, Piatra Neamţ, 2014). Publicăm prezentarea cărţii şi un interviu realizat de traducătorul Ştefan Damian cu autorul, care ne vorbeşte despre multiplele faţete ale scriiturii sale ce cuprinde atât volume de versuri, cât şi de proză şi eseistică.

O tragedie personală, de notorietate mondială, înscrisă pe parabola unei iubiri ce a declanşat imaginaţia mai multor generaţii, dar altoite din loc în loc pe fapte şi documente autentice, se consumă în paginile romanului semnat de Pierfranco Bruni. Şi în puţinele pagini ale acestei scrieri Pierfranco Bruni se dovedeşte un autor înzestrat cu un spirit deschis, mereu interesat de ceea ce se ascunde îndărătul dramelor, fie generale, fie individuale, dar care, prin dimensiunea şi implicaţia sa devine purtător al unor valori umane mai presus de ceea ce ne-a lăsat istoria să înţelegem. Fie ea şi o istorie în cadrul căreia dramele colective, ale unui popor şi ale unui moment istoric, au însemnat pentru un întreg popor o serie întreagă de tragedii.
Pornind de la aceste premise, romanul lui Bruni ne relevă o parte a personalităţii protagoniştilor, care are, însă, putere generalizatoare în cadrul şi pe structura dramatică a iubirii unei tinere domnişoare de „familie bună”, Clara Petacci, pentru cel care timp de peste douăzeci de ani a fost considerat „Duce”, sau Dictator al Italiei primei jumătăţi a secolului douăzeci. Într-un registru aproape pictural, autorul recompune, ca printr-o lentilă defocalizată, luminile şi umbrele din ultimele zile ale vieţii Clarettei, cea care a văzut şi retrăieşte, acum, momentele avântate din primii ani ai relaţiei, şi, apoi, într-o neorânduială voită datorată fluxului amintirii, pe cele următoare, chinuitoare, ale îndelungilor aşteptări ale iubitului. Într-o primă fază Mussolini personifică nu doar puterea politică discreţionară, ci şi omul, amantul în măreţia puterii lui de seducţie, ca, apoi, să dovedească şi dimensiunea perisabilităţii funcţiei şi fiinţei aflată într-un continuu proces de erodare, de disconfort familial.
Peste aceste identităţi succesive creionate cu o pastă fină, autorul ne mai propune şi alte  „portrete” ale lui Mussolini, precum acela de amant „dezordonat” şi violent, extras din poveştile reale sau imaginare şi din şuşotelile care circulau în epocă.
Autorul nu doreşte să ne ofere şi să interpreteze cadrul social-politic decât în limitele necesare unei mai uşoare înţelegeri, de către cititorul neavizat, a momentelor istorice la care se face referinţă şi în care gestica celor doi îndrăgostiţi declanşează stările, trăirile, amintirile la ceasul de cumpănă când avea să se împlinească destinul lor tragic.
Chiar dacă aceste referiri sunt succinte, în mod abil suntem îndrumaţi să descoperim eforturile şi speranţele Clarettei de a salva nu dictatorul, ci omul iubit, prin puterea seducătoare a dăruirii complete. A unei dăruiri care s-a prelungit dincolo de momentele plăcute, şi s-a manifestat plenar în zilele decăderii mussoliniene, începute odată cu noaptea de 26 iulie 1943, noaptea Marelui Consiliu Fascist care l-a eliminat, pentru o scurtă perioadă de timp, din rolul cu care s-a identificat pentru două decenii şi l-a obligat la domiciliul forţat de pe Gran Sasso. Acesta era doar primul moment al încercărilor. Odată cu eliberarea şi revenirea la putere în Nordul Italiei, Claretta îi este iarăşi aproape şi îl urmează, urmărind neliniştită decăderea comună şi trăind ultimul act – moartea – cu o vibraţie şi intensitate care demonstrează că iubirea nu i-a fost generată de interese meschine. De altminteri, câteva referinţe la posibilitatea ei de a se auto-exila în Spania, alături de familie, sunt argumente pentru autor să-i ilustreze calitatea de femeie îndrăgostită, şi nu cea de aventurieră, cum, uneori, a fost considerată.
Cele două personaje, Ducele şi Claretta, trăiesc şi evocă, în scrisorile (închipuite) momente ale intimităţii şi, de multe ori, ale unor acte neconsumate; împreună cu ei, în povestire este şi autorul devenit, implicit, protagonist al discursului narativ, şi consemnează câteva evenimente italiene reale, precum armistiţiul semnat de mareşalul Badoglio cu forţele anglo-americane care invadaseră Italia de Sud, condamnarea lui Ciano, execuţia lui şi a unui grup de conjuraţi în procesul-farsă de la Verona din ianuarie 1944, situaţia din familia lui Mussolini, capturarea lor de către grupul de rezistenţă comunist, execuţia fără proces, expunerea în Piazzale Loreto…
Este un roman dens de trăiri delicate, de trădări şi aşteptări dureroase, de mare intensitate lirică. Axat pe evenimente istorice reale, armonios condus pe baza unor aşa-zise epistole, romanul se constituie într-o dramă de tip Romeo şi Julieta, a iubirii curajoase şi dedicate exemplar care nu cunoaşte limitele dăruirii.
Pierfranco Bruni, autor al altor scrieri dedicate istoriei, culturii mediteraneene mai vechi şi mai noi, poet şi narator înzestrat, dovedeşte şi aici că înţelege în sens creştin profunzimea sufletului omenesc, trecând dincolo de separaţiile impuse de credo-urile politice sau de interpretările succesive ale acestora, aplecându-se cu interes tocmai asupra unor personaje frecvent contestate în Italia şi în afara ei. O face cu conştiinţa că dincolo de implicarea directă în istoria italiană, cu contestaţiile şi consensurile avute, personajele Benito şi Clara sunt nu doar două existenţe prinse în vârtejul unor evenimente nemiloase, ci doi eroi exemplari ai dăruirii reciproce în cadrul dramatic al unei Iubirii, cu majuscule.

Scriitorul Pierfranco Bruni în dialog cu traducătorul Ştefan Damian


Pierfranco Bruni, eşti un autor complex, în sensul propriu al cuvintelor: până acum ai scris şi ai publicat volume de versuri, de proză, eseuri, note de călătorie „literară”… Poţi să te prezinţi, autodefinindu-te, pentru cititorii revistei „Orizonturi culturale italo – române”?

Da, în viaţa unui scriitor sunt multe călătorii. Mie îmi place să călătoresc în spaţii bine determinate. Prima mea carte datează chiar de acum patruzeci de ani. Este un volum de poezii. Apoi au apărut alte volume de poezii şi, pe lângă ele, studii despre literatura secolului XX. În prezent, cea în care mă regăsesc este proza. Îmi regăsesc exigenţele de om, dar, mai ales, de căutător al cuvântului ca misiune. Nu suport lenea. Fac mereu elogiul neliniştii şi nu iubesc frivolitatea. Continui să nu judec. Chiar dacă în literatură trebuie să fim oneşti, scrisul meu este un joc inexorabil şi dramatic, nu doar oniric, între poezie şi proză.

Ce gen literar este mai aproape de sensibilitatea ta? Există un mecanism ascuns care te determină să-l adopţi? Se poate spune că autorul este „un lansator de visuri şi de alchimii”, după cum afirmi în romanul Bicicleta tatălui meu?

Desigur, scriitorul este mereu un lansator de vise şi alchimii, altminteri ar trebui să facă altceva. Relatarea aparţine celor care au făcut din literatură o ideologie şi tocmai de aceea nu fac parte din procesele mele vitale, între scris şi existenţă, personaje precum Calvino, Pasolini, Moravia… Eu  am crescut la şcoala unor Papini, Eliade, Pavese, Berto, Cioran… Visul, puterea scrisului şi dannunzianismul, care este estetică.

Cărui fapt i se datorează impulsul iniţial de a scrie un poem? Cauţi ceva în „amestecul de vorbe”?*

În mod inevitabil, scriitorul trece printr-o confuzie a cuvintelor. Există mereu un incipit care este cel al esenţei propriei vieţi. Atunci când încetează să mai scrie, acea confuzie s-a întrerupt pentru scriitor. Marele scriitor, pentru mine care provin din şcoala lui Proust şi Pavese, nu trăieşte într-o ordine şi, cu atât mai puţin, într-o perfecţiune. În viaţă există mereu o „căutare” care devine căutare a celuilalt şi a sinelui  propriu... Şi nu este nevoie să fie găsite.

Care este, după tine, în romane tale, raportul dintre invenţie (ficţiune, visare) şi realitate? Faptul „trăit”, autobiografia, experienţa personală şi a celor apropiaţi se relevă adesea din paginile tale, se transformă în document şi acesta are pare ceva autentic, chiar dacă declari, programatic, că este vorba despre „invenţie”.

Eu trăiesc dintr-un prezent frământat puternic în amintire. Iar cea care câştigă, la sfârşit, este amintirea. Fără un orizont al amintirii, pentru mine cuvântul nu are sens. Scriitorul îşi scrie întotdeauna povestea lui, chiar dacă teatralizează propria experienţă trăită, iar fantezia ne ajută să  străbatem timpul. Vorbesc de invenţie pentru că la sfârşit totul se reinventează, fiind nevoie să nu se lase să moară ceea ce a fost.

Memoria „recuperează” încontinuu istoria/istoriile. De ce se opreşte la un moment „special” al ei? Este ceva voit, sau scriitorul se simte cuprins de ea şi doreşte să se elibereze?

E o mare întrebare! A recupera înseamnă să-ţi descifrezi propriul drum. Poate că uneori este nevoie să uiţi. Dar nu depinde de noi. Amintirea trăieşte pornind de la ceea ce gândim că trăim, că scriem, că suntem. Iar scrisul este amintire.

„Un popor se salvează atunci când crede în salvare, iar oamenii îşi găsesc salvarea dacă se măsoară cu speranţa salvării”, afirmi în volumul Pasiune şi moarte - Claretta şi Ben. Şi literaturii, ce rol îi revine?

De cele mai multe ori literatura devine salvifică. Literatura are sarcina de a ne pune în faţa unei oglinzi. Poate devenim oglindă. Dar, atenţie, pentru că riscăm să ajungem ca Dorian, al lui Wilde. Nu este morală, nu este etică, nu este ideologie. Este creaţie. Şi fiind aşa ceva, devine mister. Trebuie să ne încredinţăm întotdeauna misterului. Misterul este marea revelaţie pentru cel care călătoreşte în Credinţă. Dar fără revelaţie, ba, chiar dimpotrivă, fără nevoia de revelaţie nu am putea fi în stare să creăm şi să fim vii în imaginaţie.


* A se vedea placheta Asmà e Saadi, Luigi Pellegrini Editore, 2013.

Interviu realizat şi tradus de Ştefan Damian
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)