Giovanni Sartori: Între „pluri” și „multi”, dincolo de sinonimie

Giovanni Sartori este o personalitate binecunoscută în Italia, dar și în lumea academică europeană și în cea americană. Ideile sale politice, sociologice și filozofice, în schimb, sunt în mult mai mică măsură prizate de mediile universitare și culturale (nu mai pomenesc de cele de largă informare). Un argument foarte potrivit pentru aceste afirmații îl reprezintă cartea publicată acum doisprezece ani, la RCS Libri S.p.A. din Milano, cu titlul original Pluralismo, multiculturalismo e estranei.  
În varianta lui inițială, volumul era structurat în două părți de lungimi aproximativ egale ca întindere (în jur de 50 de pagini), dispuse în două părți, fiecare conținând opt subcapitole. Grija pentru echilibru „compozițional”, pentru arhitectura editorială clasică nu poate fi negată.
Traducerea românească a acestei cărți de excepție apare la Editura Humanitas, în 2007, sub titlul: Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism. Eseu despre societatea multietnică, fiind rodul muncii și al rigurozității exemplare a lui Geo Vasile.
După negrele evenimente din 11 Septembrie 2001, de la New York, G. Sartori adaugă,  la prima versiune, un Apendice: Străini și islamici, perfect integrat în lucrarea originală, atât compozițional, cât și ideatic.


Prima parte: Pluralism şi societate liberă

În prima parte a cărții, introducând termeni și sintagme precum societate deschisă, pluralism, toleranță, pluralismul partidelor ș.a., autorul stabilește că sursele pluralismului trebuie căutate în conceptul toleranță și în „treptata sa acceptare din secolul al XVII-lea în urma războaielor religioase” (p. 17). Cele două concepte trimit, desigur, la realități diferite, iar deosebirea dintre ele constă în aceea că „toleranța respectă valorile celuilalt, în timp ce pluralismul afirmă o valoare proprie”, pluralismul consfințind că „diversitatea și deosebirea de păreri sunt valori ce-l îmbogățesc atât pe individ cât și comunitatea sa politică” (p. 17). Giovanni Sartori afirmă destul de limpede că mai mult nu înseamnă neapărat pluralism. Despărțirea și multiplicarea bisericilor în perioada Reformei protestante nu implică neapărat ivirea unui pluralism autentic. Dacă libertatea și democrația sunt valori fundamentale ale pluralismului, evocarea lor de către puritanii englezi și americani, de exemplu, nu înseamnă decât afirmarea opiniilor lor și contestarea convingerilor celorlalți. Însă, una peste alta, „experiența puritană a atârnat mult în ruperea legăturii dintre cele două sfere, cea a lui Dumnezeu și cea a Cezarului, și drept urmare, în depolitizarea societății” (p. 18-19).
Partidele politice și pluralismul iau naștere în aceleași vremuri și pe aceleași temeiuri: „partidele la plural sunt un produs ʻrealʼ al pluralismului ca ideal” (p. 22) – iată o idee deopotrivă consistentă și argumentată.
În încercarea de a clarifica cât mai riguros cu putință conceptul pluralism, G. Sartori precizează și ceea ce el nu este: nu orice societate – cu atât mai puțin toate! – este pluralistă; o existență plurală nu înseamnă automat pluralism. Pe firul acestei aserțiuni, Sartori propune și câteva niveluri de analiză: „1) pluralismul ca credință; 2) pluralismul social: 3) pluralismul politic” (p. 26). Astfel, secularizarea, varietatea, disensiunea, schimbarea devin „lucruri bune” odată cu acceptarea toleranței. Pluralismul recunoaște culturile multiple ale locului – acolo unde ele există –, dar nu caută, cu niciun chip, să le și „fabrice”; le tratează cu respect, afirmându-se pe sine, totodată, și căutând să înfrâneze orice încercare a altor grupuri de a acapara cât mai mult din „piața” culturală.
Consensul și conflictul sunt ingrediente esențiale ale ființării pluralismului; mai exact, ceea ce e central în structura lui e „dialectica disensiunii, generatoare a unei dezbateri care, pe de o parte, presupune consens, pe de alta, capătă intensitatea unui conflict, fără ca vreunul din cei doi termeni să fie hotărâtori” (p. 30).
Foarte importante sunt și clarificările aduse termenilor toleranță, comunitate, consens, precum și legăturilor dintre ele. „De fiecare dată când o suprastructură (națiunea, imperiul sau altceva) se destramă, noi ne întoarcem inevitabil la infrastructura primordială pe care grecii o numeau koinonía, și reapare nevoia de a regăsi o Gemeinschaft, un liant pe care-l simțim și care... ne leagă și ne angajează” (p. 39). Apartenența la (o anume) comunitate are întâietate în raport cu apartenența la (o anume) societate. Operând, ca de-a lungul întregii cărți, cu finețe, autorul nu omite întrebările fundamentale: cât de tare putem întinde coarda atunci când vorbim de toleranță, ca și atunci când vorbim de comunitate? Nu crede într-o comunitate globală, fiindcă mereu există un noi și un ei, oricât de mobilă ar fi granița dintre grupuri. O identitate se opune unei alterități, care o definește pe cea dintâi. O comunitate e și o izolare, o închidere, o excludere.
Pasul următor e de a răspunde la întrebări mai dificile, cum ar fi: „Ce raport există între pluralism și comunitate? Cum se relaționează ele?” (p. 42) ș.a. De aici încolo, se înlănțuie subiectele cele mai „fierbinți”, poate, mai incomode, legate de traiul împreună în Europa de astăzi (cu preponderență), de conviețuirea dintre localnici și imigranți. În treacăt, dar nu superficial, Sartori lămurește că situația din Statele Unite nu e de natură a reprezenta un exemplu de rezolvare a problemelor Europei contemporane, fiindcă acolo valul de peste o sută de milioane de imigranți s-a scurs în aproximativ un secol peste țărmurile Noii Lumi, că spațiile goale și uriașe înghițeau rapid afluxul de imigranți, că nu exista o opoziție semnificativă la acest fenomen; cel puțin, nu atunci.
În Europa Occidentală însă lucrurile stau cu totul altfel: spațiile sunt mici, nu de acum, ci de milenii deja, comunitățile sunt bine închegate, diferențele sunt clare (ori percepute ca fiind astfel). Europeanul de astăzi nici nu poate fi acuzat de rasism atunci când se opune fenomenului imigrării; cel puțin nu într-o primă fază. El se teme pentru locul de muncă și pentru pierderea siguranței în lumea pe care o cunoaște și de la care așteaptă tocmai securitate. Dacă acestea sunt atitudinile generale în privința imigranților din Răsărit, a indienilor, a asiaticilor, altfel stau lucrurile când vine vorba de islamici. De ce? Fiindcă „viziunea lumii islamice este teocratică și nu acceptă separația între stat și Biserică, și nici între politică și religie. Separație însă pe care se întemeiază astăzi – într-un mod categoric constitutiv – civilizația occidentală. (...) Occidentalul nu-l privește pe islamic ca pe un „infidel”. Ceea ce, în schimb, occidentalul este pentru islamic” (pp. 45-46). Iar din acest punct se reia întrebarea cu privire la cât de departe poate merge toleranța, dacă poate pluralismul „să ajungă să accepte propria fărâmițare” (p. 46) și se impune chestiunea reciprocității, a recunoștinței chiar. „A intra într-o comunitate pluralistă înseamnă a dobândi și a da de la tine în același timp. Străinii care nu sunt dispuși să dea de la ei ceva în schimbul a ceea ce dobândesc, care-și propun să rămână „în afara” comunității în care pătrund, ajungând să-i conteste, fie și parțial, înseși principiile, sunt străini care stârnesc inevitabil reacții de respingere, de teamă și de ostilitate. (...) Cetățeanul „contra”, contra-cetățeanul nu poate fi acceptat” (p. 47).


Partea a doua: Multiculturalism și societate dezmembrată

Noțiunile pluralism și multiculturalism nu sunt nici antitetice, dar nici sinonimice. Pluralismul asimilează eterogenitatea, prețuiește diversitatea și o valorifică; dar nu creează diversitate. În partea a doua, Multiculturalism și societate dezmembrată, G. Sartori stabilește că pot fi oferite două tipuri de multiculturalism: unul care se supune criteriilor pluralismului, iar cel de-al doilea, dominant, antipluralist. Acestuia din urmă îi consacră autorul întreaga atenție, considerându-l – și demonstrând convingător acest aspect – opus pluralismului și chiar periculos pentru democrație.
G. Sartori afirmă că teoreticienii (americani, în primul rând) ai multiculturalismului sunt de formație marxistă și că par a fi înlocuit „lupta de clasă anticapitalistă, pe care au pierdut-o, cu o luptă culturală anti-establishment menită să-i coalizeze” (p. 53). Însă chiar termenul cultură, parte componentă a conceptului în discuție, trebuie receptat cu prudență: „cuvântul cultură sună bine”, deși, analizat mai atent, el ar putea fi înlocuit cu etnic, ori chiar cu rasial. Concluzia, în acest punct, ar fi că multiculturalismul pe care Sartori îl diseacă în volum este redat printr-un „cuvânt purtător de ideologie, purtător al unui proiect ideologic” (p. 60).  
Venind dinspre marxism, nu e deloc întâmplător că acest tip de „multiculturalism” forțează și încalcă o serie de limite, de la cele strict științifice – ignorarea semelor unor lexeme, de exemplu – până la cele de bun-simț: „toate culturile trebuie să fie egale” – e una din afirmațiile fățarnice ale acestui gen de „multiculturalism” criticat dur de autorul italian. G. Sartori dezvăluie, pas cu pas, erorile (filozofice, sociologice, politice) ce alcătuiesc structura curentului, precum și ipocrizia celor ce-l promovează.
Multiculturalismul, deși caută să se revendice și să se întemeieze de la / pe textele filozofice și politice fundamentale ale democrației occidentale, în fapt le citează trunchiat, le deformează pentru a formula aserțiuni și concluzii în propriul interes. Astfel, esența și rolul statului liberal, al legilor, al democrației înseși sunt, insidios și deosebit de periculos, răstălmăcite, distorsionate. Sartori o spune limpede: avem de-a face cu un drum „de la lege înapoi la abuzul de putere” (p. 74-80).
Analiza fenomenului translează, așadar, pas cu pas, dar logic, spre tipurile de politici actuale cu privire la imigrare și integrare. În acest punct, autorul formulează trei întrebări: despre a cui integrare e vorba, în ce mod se face ea și, în fine, în ce scop, „de ce” (p. 88) și inserează un mic excurs în istoria imigrației în Europa. Iar constatările sunt pe cât de pe șleau spuse, pe atât de îngrijorătoare: Europa nu primește imigranți fiindcă n-ar avea mână de lucru („ajutorul de șomaj îi îngăduie europeanului să trăiască fără să muncească”), ci pentru că nu mai face față valurilor nesfârșite de venetici; fiecare val atrage alte valuri. Suprapopularea și în special supraaglomerarea urbană sunt cauze și efecte imediate. Simpla acordare de cetățenie acestor oameni nu doar că nu rezolvă problemele, ci le agravează, fiindcă, pur și simplu, nu oricine poate fi integrat: „integrarea devine o realitate în rândul integrabililor, din care cauză cetățenia acordată imigranților neintegrabili nu duce la integrare, ci la dezintegrare” (p. 93). Falsa integrare e o poartă către probleme și mai mari: comunități tot mai ample de „cetățeni” care însă nu se simt cu nimic datori statului și societății care i-a adoptat vor forța, prin politică și cu susținerea „multiculturalismului”, schimbări pe care nativii nu le-ar fi dorit cu niciun chip. 
Concluzionând, G. Sartori reafirmă că „multe identități culturale sunt fabricate”, că „multiculturalismul nu este... o continuare și o extindere a pluralismului, ci o răsturnare a sa care îl neagă”, că „pluralismul nu-și revendică o descendență multiculturalistă, ci eventual una în cadrul interculturalismului”. Pericolul balcanizării e real și iminent, fiindcă „inversează direcția de mers pluralistă pe care se bizuie civilizația liberală” (pp. 100-105).


Partea a treia: Străini și islamici

Ultima parte a volumului recenzat aici și intitulată Străini și islamici este în sine un eseu exemplar: suplețea frazei, concizia exprimării, puterea și valoarea argumentației conferă acestui capitol strălucire științifică și retorică, totodată, indiscutabile.
G. Sartori face, ca în fiecare caz analizat în volumul de față, o mică incursiune în istoria și în ideologia islamică (pe care fusese acuzat că nu le cunoaște...). Concluzia e sumbră: fundamentalismul islamic nu este vreo rămășiță de-a trecutului, cum se iluzionează mulți interpreți ai fenomenului, ci „avangarda unui nou spirit revoluționar sunit” (p. 116), iar presiunea lui e în creștere aproape peste tot. Lumea occidentală se întemeiază pe diferențierea între sfera divinului și sfera umanului, între lumea lui Dumnezeu și lumea Cezarului. Islamul nu face această deosebire. Europa occidentală tolerează diferențele, dând posibilitatea pluralismului și interculturalismului de a se dezvolta. Islamul, pur și simplu, nu tolerează. Occidentul nu și-a înlocuit fundamentul juridic laic, preluat de la civilizația romană, cu unul religios nici la apogeul puterii Bisericii Catolice. Islamul nu a avut niciodată un altul în afara legii coranice. Ținând cont de toate aceste aspecte, autorul se întreabă dacă nu cumva „imigrantul islamic este pentru noi cel mai „depărtat”, cel mai străin, și deci cel mai greu de integrat” (pp. 121-122). Întrebarea care leagă analiza de mai sus de firul central al cărții este: odată stabilit în Europa, cum va „evolua” imigrantul islamic? Se va deschide noii lumi sau se va rigidiza?” Răspunsul cel mai pertinent vine – paradoxal sau, dimpotrivă, logic – tocmai de la un preot arab, Kalil Samir, citat de G. Sartori: „Calea (care duce către un Islam tolerant) este clară: să nu se renunțe la nicio valoare dobândită de civilizația occidentală” (p. 123). Singur pluralismul, în integrala sa paradigmă, e de natură să salveze lumea de la un colaps de proporții.

În ultimele pagini, savantul italian face, deloc întâmplător, o analiză a eticii intenției și a eticii responsabilității, atenționând deschis întreaga clasă politică – europeană și occidentală, în primul rând – asupra efectelor pe care le pot avea, pe termen mediu și lung, deciziile cu privire la imigrație și integrare.
Cartea lui Giovanni Sartori este una de o importanță capitală pentru înțelegerea fenomenelor pe care le abordează, dar și pentru spiritul pedagogic de care, intenționat ori ba, este ea impregnată; este o carte nu doar „de citit”, ci una ale cărei idei sunt de dezbătut, de împărtășit, chiar „de predat” tinerilor, pentru prevenirea (ori remedierea) cât mai degrabă, a derapajelor de toate felurile, iscate de neștiință, de fariseism social și politic, de dogmatism.

Sorin D. Vintilă
(nr. 9, septembrie 2012, anul II)