Un volum dedicat aniversării a 150 de ani de la Unitatea Italiei

Volumul îngrijit de Francesco Guida, Italia e Romania verso l’Unita nazionale, apărut la Humanitas în 2011, reuneşte lucrările Congresului internaţional desfăşurat la Universitatea din Bucureşti în 16-17 iunie 2011 cu ocazia aniversării a 150 de ani de la unificarea Italiei.

În debutul lucrării se află mesajul introductiv al ambasadorului Italiei la Bucureşti, domnul Mario Cospito, care vorbeşte despre similarităţile existente în procesul de unificare al celor două state, Italia şi România, despre legăturile multiseculare pe diverse planuri existente între cele două spaţii, legături privilegiate care au fost întrerupte doar în perioada regimului comunist din România.

Urmează apoi articolele istoricilor prezenţi la congres: Francesco Guida, Ştefan Delureanu, Antonio D’Alessandri, Raluca Tomi, Alberto Basciani, Ion Cârja, Emanuela Costantini, Rudolf  Dinu, Alberto Castaldini, Giampaolo D’Andrea şi  Adrian Niculescu. În final, cartea dispune de un indice de autori, în care sunt date câteva repere generale despre fiecare din autorii prezenţi în lucrarea de faţă, edificatoare asupra dimensiunii profesionale a fiecăruia.

Eseul semnat de Francesco Guida, L’Unificazione italiana e il Risorgimento delle nazioni del Sud-est europeo, aduce în discuţie existenţa unei legături între evenimentele secolului al XIX-lea italian şi cele contemporane din sud-estul european, legătură care se explică prin influenţa pe care a avut-o mişcarea Risorgimento, ce devine astfel un fenomen european şi nu doar italian, naţionalismul şi lupta pentru independenţă fiind nişte puncte comune în istoria multor popoare europene. Francesco Guida face, aşadar, o scurtă trecere în revistă a evenimentelor privind lupta pentru unitate naţională în spaţiul italian şi cel balcanic, de la mişcările revoluţionare din 1821, la 1848 şi unificarea Italiei, după care încearcă să demonstreze existenţa unui model italian, mai ales după 1861, care începe să fie imitat în centrul, dar mai ales în sud-estul Europei.

Articolul lui Ştefan Delureanu, La ricezione romena del processo di unificazione italiana, tratează despre receptarea evenimentelor din Italia în preajma unificării acesteia în mediile înalte şi la nivelul de masă din spaţiul românesc. Autorul face un periplu printre aceste atitudini, de la simpatia pentru Regatul Sardiniei, de la cea pentru Cavour, la entuziasmul general în spaţiul românesc pe măsură ce unificarea Italiei trecea de la idee la înfăptuire. Nu sunt de omis nici simpatia pentru regele Vittorio Emanuele, nici relaţiile de prietenie la nivelul celor două state, nici limbajul presei româneşti a epocii, care îi considera pe italieni „fraţii” românilor, nici faptul că românii vedeau în unificarea Italiei o experienţă care le putea servi în viitor, viziune încurajată de statul italian. Aşadar, şi acest articol evidenţiază faptul că Risorgimento-ul italian devine model pentru români, iar autorul apreciază că acest fapt se datorează impactului stimulativ al romanităţii, al originii latine comune.

Al treilea articol este semnat de Antonio D’Alessandri, La questione d’Oriente e l’Europa. Nazionalismo, rivoluzione ed esilio dopo il 1849, în care se aduc în discuţie probleme ca influenţa Franţei jumătăţii de secol al XIX-lea asupra chestiunii naţionale în statele din sud-estul Europei şi exilul unor personalităţi din această parte a Europei în capitala Franţei după 1848. Autorul se opreşte în special asupra imigraţiei poloneze, ungare şi româneşti la Paris, dintre care doar cea poloneză avea un conducător bine definit, în persoana lui Czartoryski. Capitala Franţei devine astfel centrul politic şi cultural al naţionalismului central şi sud-est european pentru o perioadă.

În L’Italia e la modernizzazione dei Principati romeni (1856-1866), Raluca Tomi îşi pune problema dacă a existat un model italian şi dacă da, în ce fel a influenţat acesta modernizarea instituţională a Principatelor române. Autoarea arată că interesul italian pentru problema românească după 1848, dar mai ales după războiul Crimeei, era unul foarte ridicat şi implicarea de asemenea. După o analiză amănunţită a diverse evenimente şi transformări instituţionale din perioada 1856-1866, d-na Tomi concluzionează că deşi influenţa italiană nu a fost la fel de puternică precum cea franceză, ea a existat totuşi şi s-a făcut simţită în elaborarea Codului Civil, în modernizarea armatei, în educaţia tinerilor bursieri la universităţi italiene, în introducerea unor culturi agricole, în apelul la specialişti italieni în diverse domenii şi în încercarea de a reglementa raporturile cu Sfântul Scaun, dar şi indirect, prin domeniul economic şi cultural.

Eseul lui Alberto Basciani, Le relazioni diplomatiche fra l’Italia e i Principati romeni dalla Mica Unire al Congresso di Berlino (1861-1878), tratează relaţiile diplomatice dintre Italia şi Principatele Române între 1861 şi 1878, trecând pe scurt prin momentele cele mai importante ale acestor relaţii: recunoaşterea imediată a statului italian de către cel român după unificarea Italiei în 1861, poziţia favorabilă avută de Italia vizavi de Principate în contextul chestiunii orientale, dar şi neputinţa sau „neutralitatea” Italiei la Congresul de la Berlin, când România pierde Basarabia în favoarea Rusiei, în condiţiile în care marile puteri luaseră deja această decizie.

Ion Cârja propune în articolul Elite e nazione. L’episcopato greco-cattolico romeno e il tardo Risorgimento, o amplă discuţie despre rolul elitelor bisericeşti în naşterea conştiinţei naţionale la popoarele din sud-estul Europei, unde unei confesiuni îi corespunde în general o etnie. Un alt aspect al discuţiei se referă la atitudinea pe care au avut-o elitele Bisericii Greco-Catolice în contextul anexării prin forţă armată, de către noul stat italian, a Romei în 1870, fapt care s-a concretizat într-o ostilitate deschisă între Regatul Italiei şi papa, privat acum de puterea sa seculară. În condiţiile în care în rândul românilor transilvăneni, ce aspirau şi ei la unitate naţională şi independenţă, Risorgimento-ul italian era privit cu simpatie, atitudinea unor membri ai elitei bisericeşti greco-catolice precum Ioan Vancea şi Iosif Papp Szilágyi nu putea fi decât moderată şi, cu toate că solidaritatea faţă de papă, văzut acum ca o victimă a barbarilor ce au ocupat Roma, era exprimată deschis, se evita acuzarea făţişă a italienilor şi a mişcării Risorgimento, pentru a nu pierde încrederea propriilor enoriaşi.

Emanuela Costantini tratează în articolul Quale stato? Proposte federaliste nei processi risorgimentali italiano e romeno, chestiunea statului federal, aşa cum a fost ea pusă în epoca proiectelor şi a căutărilor pentru constituirea unui stat unitar în cazul italian şi în cel român. Se precizează încă de la început că o comparaţie adevărată între cele două cazuri nu poate fi făcută pentru că proiectele italiene vizau o organizare internă a statului ca o federaţie, în timp ce proiectele române puneau problema unei federaţii a statului român cu alte state, deci mai degrabă o confederaţie. Autoarea prezintă apoi cum s-a articulat în diverse proiecte modelul federaţiei în cazul italian şi apoi în cel român, analizând pe scurt pe fiecare dintre acestea.

Articolul lui Rudolf Dinu, «Il modello italiano» nella proclamazione del Regno di Romania (1881), analizează drumul anevoios al statului român spre un nou statut, acela de Regat, în condiţiile în care proclamarea Regatului nu era văzută cu ochi buni de către marile puteri. Se recurge din nou la politica faptului împlinit, dar pentru a fi considerat legal, demersul urmează aceiaşi paşi ca în cazul proclamării Regatului Italiei în 1861. Se poate considera, aşadar, că avem de-a face cu o imitaţie a modelului italian şi în cazul român, cu diferenţe minore. Statul italian va fi primul care va recunoaşte oficial noul statul al României, acela de Regat.

Articolul lui Alberto Castaldini, Una patria per le minoranze. Ebrei e valdesi di fronte all’Unita d’Italia, abordează problema aportului pe care l-au avut minoritatea evreiască şi cea valdensă la mişcarea de unificare naţională a Italiei, autorul prezentând evoluţia acestora de la emanciparea politică posibilă odată cu Statutul Albertin până la legile rasiale ale perioadei interbelice, nefavorabile evreilor.

Giampaolo D’Andrea, în Il Mezzogiorno e l’Unificazione italiana, face o prezentare generală a situaţiilor politice şi nu numai, din diverse state italiene în perioada premergătoare unificării Italiei, în raport cu modificările la nivel internaţional în Europa.

Ultimul articol al cărţii este cel al lui Adrian Niculescu, intitulat Risorgimento italiano e Rigenerazione nazionale romena. Similitudini, sincronie, parallelismi ed una vistosa differenza, în care tratează, aşa cum arată şi titlul, despre evoluţiile asemănătoare ale istoriei italienilor şi românilor mai ales în secolul al XIX-lea şi analizează cu grijă fiecare din momentele cu încărcătură istorică, de multe ori comune, ale celor două entităţi. Se surprinde însă şi o mare diferenţă, aceea de cultură şi civilizaţie, nivelul românesc la acest capitol fiind, în epocă, mult sub cel italian. Generaţia de la 1848 în România are tocmai meritul de a fi modernizat şi occidentalizat spaţiul românesc într-o măsură foarte în mare în doar câteva zeci de ani.

Apariţia cărţii Italia e Romania verso l’Unità Nazionale trebuie salutată, aşadar, pentru că are meritul de a face cunoscute lucrările unui congres de importanţă considerabilă pentru relaţiile româno-italiene de-a lungul ultimelor secole şi pentru că marchează colaborarea benefică a două spaţii culturale diferite, Italia şi România. Articolele publicate în acest volum sunt marcate fiecare de stilul autorului, dar, în general, au meritul de a trata în mod concis şi clar subiecte care, deşi se încadrează în aceeaşi temă, sunt dintre cele mai diverse şi interesante, putând fi puncte de plecare pentru cercetări mai ample. Un alt plus al lucrării îl reprezintă indicele de autori din finalul volumului pentru că în acest fel fiecare cercetător este prezentat cititorului ce vrea să afle date despre parcursul profesional al acestora.

Italia e Romania verso l’Unita Nazionale este o lucrare valoroasă şi pentru că pune la dispoziţia publicului român articole ale unor cercetători italieni la care ar fi fost mai dificil de ajuns în mod normal. Publicarea în italiană a acestor materiale poate face mai dificil accesul la conţinutul lor, pentru publicul român nefamiliarizat cu limba italiană. În acest sens, o ediţie bilingvă ar fi fost poate mai potrivită, făcând accesul la lucrare mai uşor şi pentru persoane care nu au neapărat contact cu spaţiul italian, limba italiană sau teme de cercetare privind Italia. Exceptând acest fapt, demersul publicării acestui volum este unul dintre cele mai benefice.

Olivia Simion
(nr. 3, martie 2012, anul II)