Errico şi Bruto Amante, două personalităţi ale Risorgimentului italian şi român

Nicola Terracciano ne prezintă două volume apărute în Italia şi dedicate lui Errico Amante şi fiului său Bruto, două personalităţi ale Risorgimentului italian şi român: ***, Errico Amante şi fiul Bruto în raport cu Risorgimentul italian şi român. Lucrările Conferinţei naţionale de studii, Castelul Gaetani, Fondi, 30 martie 2012 (Graficart, Formia, 2012, 127 pagini cu ilustraţii), cu lucrări ale profesorilor Francesco Guida, Giuseppe Monsagrati, Nilo Cardillo, Nicola Terracciano şi dr. Ramona Raus, respectiv volumul Bruto Amante, România ilustrată. Amintiri de călătorie (Graficart, Formia, 2012, 302 pagini, ilustraţii şi „Motivele retipăririi”). Cele două volume au fost publicate sub îngrijirea CREIA din Fondi (Latina).

               
Aceste două volume reprezintă rodul unei îndelungate activităţi de cercetare, organizare şi tipărire, realizate în atmosfera civilă a aniversarii a 150 de ani de la Unificarea Italiei, recuperând figuri importante, care au fost uitate, mai mult, şterse din motive diverse din memoria colectivă, nu numai la nivel local, ci şi naţional, aparţinând unei importante regiuni istorice Terra di Lavoro, aflată între Napoli şi Roma, abolită în mod tragic de fascism în 1927, şi care cuprindea teritoriile actuale ale provinciilor Caserta, Latina, Frosinone, Isernia, Benevento, Napoli. Între aceste personaje uitate din regiunea istorică Terra di Lavoro se aflau şi Errico Amante şi fiul său, Bruto, din Fondi (astăzi provincia Latina), atât de legaţi de Risorgimentul italian şi român.
Fondi este o localitate  care se întinde pe 142 kmp, dar care are numai 39.000 de locuitori, un oraş vivace din punct de vedere economic, turistic, aşezat între coline, o câmpie întinsă, lac şi mare, în vecinătatea cunoscutelor staţiuni Sperlonga şi Terracina. Aici este şi sediul unei vechi şi puternice bănci şi mai ales al pieţei de legume şi fructe, considerate printre cele mai importante din Italia şi din Europa. Are tradiţii culturale deosebite prin numeroşii pictori, scriitori, regizori cunoscuţi şi scenarişti de cinema. Acesta este locul, lumea de care erau legaţi profund cei doi Amante, care au dedicat oraşului lor studii şi cercetări care sunt şi astăzi fundamentale pentru memoria oraşului Fondi. Dar ei au ştiut să se deschidă, în afară de mica patrie de origine, şi spre marea patrie Italia şi la Europa latină născută din Roma şi legată de această moştenire, şi în special spre România, în care atât Errico, cât şi Bruto au găsit în formele cele mai integre virtuţile care făcuseră mare Roma în lumea antică.
Bruto e nume roman, indicând pe cel care l-a ucis pe Caesar, care voia să devină tiran şi să pună capăt republicii romane libere, murind apoi în luptă pentru idealul său; aşadar Errico tatăl nu a ales întâmplător acest nume, după ce pusese unui alt fiu, care s-a stins prematur, numele Romulus. Celălalt fiu al lui Errico a avut un nume risorgimental, Manin, în amintirea lui Daniele Manin, cel care a condus în 1848 Veneţia împotriva austriecilor, şi pe care Errico l-a cunoscut personal şi îl admira pentru că a apărat-o alături de alţi voluntari napolitani.

Opera civilă şi culturală a celor doi Amante. Legăturile cu România

Roma, Risorgimentul italian, Confederaţia latină, Risorgimentul roman, au fost cele patru stele polare fundamentale ale vieţii lui Errico Amante, la care şi-a adus apoi contribuţia originală opera civilă şi culturală a fiului său Bruto.
În marele bazin al Dunării, protejat de Munţii Carpaţi, s-a menţinut istoric, în mod aproape miraculos, o populaţie, cea română, fidelă civilizaţiei romane, consideră cei doi Amante, mai mult decât alte surori latine ca Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Belgia, invadate şi puternic contaminate de elementul german (goţii cu diferitele lor ramuri) şi de alte popoare neromanizate.
În poporul frate, în bărbaţii, dar mai ales în femeile sale (după cum se vede în alegerea celor doua figuri feminine pe coperta memorabilei cărţi despre România scrisă de Bruto Amante, în 1888, Regina Elisabeta, literar „Carmen Sylva” şi tânăra şi distinsa ţărăncuţă cu elegantul costum tradiţional, care se numea „Stoica” şi pe care Bruto a cunoscut-o la „hora” organizată în onoarea sa – şi la care a participat încurajat fiind de domnul Stolojanu, fost Ministru de Justiţie, şi de soţia acestuia, doamna Olga, şi ea îmbrăcată în costum popular, la marea lor moşie de la Hiereşti, la câţiva kilometri de Bucureşti, lângă Gara Vidra), Errico şi fiul Bruto au regăsit acea „virtute energică civilizatoare”, care era tipică romanilor.
Elizabeta și Stoica pe coperta memorabilei cărți sunt un simbol al adevăratei fețe nobile a României, în toate straturile sociale, de sus în jos, în valorile de bază ale vieții comunitare, sociale, civile de-a lungul secolelor: munca grea de zi cu zi și seriozitatea, distincția și demnitatea, simțul estetic și autenticitatea, cultura și curiozitatea, deschiderea și ospitalitatea.
Bruto arăta, spre exemplu, cum Dobrogea, după recucerirea română din 1878, a fost marcată de o febrilă acţiune de modernizare, care a pus capăt condiţiei de înapoiere şi imobilitate din timpul dominării otomane.
Un alt exemplu pe care îl dădea se referă la caracteristica forţă dinamică şi progresistă cu care femeile românce ştiau să se exprime în noua locaţie unde emigrau. În ceea ce priveşte rolul femeilor în istoria României, Amante le-a dedicat două capitole din cartea sa (al XI-lea Carmen Silva şi al XII-lea Femei scriitoare), oprindu-se în special la rarele scriitoare ale României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, începând cu Regina Elisabeta (cunoscută sub pseudonimul Carmen Silva), prinţesa Elena Ghica (cunoscută sub pseudonimul Dora d’Istria), Matilda Cugler, Anna Verona Miclea, Maria Flechtenmacher, Giulia Sachellariu, Eufrosina Hommoriceanu, Maria Suciu-Bosco, Elena Novacu, Elena Adensusenu, Maria Slătineanu născută Nicolescu, apreciată de Bruto ca „Nestor al culturii feminine româneşti”, şi, în fine, Maria Chiţiu, soţia directorului ziarului „Carpaţii” din Craiova, o cercetătoare de neuitat a literaturii italiene şi traducătoare a Divinei Comedii a lui Dante.

Errico Amante, născut la Fondi în 1816, a fost un mare jurist, cercetător al tradiţiei juridice romane şi al celor care au continuat-o, precum marele filozof napolitan Gianbattista Vico, al cărui interpret a fost la Napoli. A fost judecător, preşedinte al Curţii de Apel, apoi senator în 1880, cu întreruperea datorată angajamentului sau patriotic risorgimental ca voluntar napolitan în luptele din Lombardia din 1848, unde a fost şi rănit, apoi a apărat în 1894 Republica Veneţia împotriva austriecilor, împreună cu alţi voluntari napolitani. A cunoscut persecuţiile sub Bourboni până la eliberarea garibaldină a Sudului în 1860.
El a apărat şi şi-a onorat patria cu pana şi cu spada, cu aplicarea riguroasă şi echilibrată a legii, cu responsabilitate politică şi prin publicaţii. A fost prieten fratern încă din tinereţe cu o mare personalitate a culturii italiene şi europene, Francesco De Sanctis, cel mai mare critic al literaturii italiene şi printre cei mai mari din Europa, patriot şi persecutat de Bourboni ca şi Amante şi alţi intelectuali, care a devenit după Unificare Ministru al Instrucţiei Publice, al cărui secretar a fost chiar Bruto Amante, prieten, discipol ca un fiu (şi aceasta se vede în scrierea densă şi elegantă a lui Bruto din cartea despre România, legată de lecţia magistrală desanctisiană), până la sfârşitul vieţii, în 1883, la câteva luni după moartea neprevăzută a tatălui, Errico, la Napoli.
Oraşul Napoli a onorat în mod solemn figura lui Errico Amante, care este înmormântat în zona oamenilor iluştri a cimitirului napolitan din Poggioreale, alături de prietenul său De Sanctis şi de alte personalităţi, care ar putea configura un panteon al Sudului Italiei.
Când a murit Errico Amante, a fost mare ecoul în România pentru al cărei Risorgimento, pentru a cărei Unire, el şi-a făcut auzită vocea prin articolele din revista „La Confederazione Latina”, editata la început la Macerata şi apoi la Roma din 1872 până în 1883. Două coroane de flori cu banda tricoloră au fost puse pe sicriul său prin grija presei române din Italia şi, emoţionat, a luat cuvântul corespondentul de la „Telegraful” din Bucureşti, Vasile Cristoforeanu, care a spus: „România a pierdut cel mai sincer şi cald apărător al drepturilor sale, Italia – marele patriot, lumea latina – pe cel mai fidel reprezentant al panlatinismului. În România, moartea sa a produs o imensă durere şi un profund regret. Oamenii ca el nu ar trebui să moară niciodată”.

Emoţionat de dragostea României pentru tatăl său şi pentru opera acestuia, profund marcat de veştile ce veneau de la Constanţa despre descoperirile arheologice care fixau definitiv moartea lui Ovidiu chiar la Constanţa şi nu altundeva, cum se fabula, Bruto Amante a făcut o călătorie în România în septembrie-octombrie 1884, venind cu trenul prin Viena, Budapesta, Craiova, Bucureşti. Aici a vizitat şi i-a adus un omagiu în primul rând celui mai nobil şi cunoscut patriot, om politic şi literat al epocii, C.A. Rosetti, care a fost exilat în Italia şi îi cunoscuse pe Mazzini şi Garibaldi, şi care a fost prieten cu tatăl lui Bruto, senatorul Errico. Rosetti i-a dăruit lui Bruto o fotografie cu dedicaţie (reprodusă la pag. 137), i-a prezentat diverse personalităţi, cum ar fi filologul şi istoricul Alexandru Haşdeu, directorul Arhivelor Statului din Bucureşti.
Bruto l-a cunoscut şi pe Ministrul Instrucţiei Publice de atunci, Gheorghe Chiţiu, fost revoluţionar la 1848, primar al Craiovei, publicist, profesor universitar de drept şi membru al Academiei Române, şi pe secretarul general Grigore Tocilescu, specialist în arheologie, filologie, istorie, în special cea a  Daciei preromane. Ministrul era exponentul unei cunoscute familii din Craiova, foarte legată de cultura italiană, din care făcea parte şi Maria Chiţiu care, după cum am menţionat deja, a fost prima traducătoare a Divinei Comedii a lui Dante în limba română, una dintre puţinele femei care a studiat opera dantescă.
Bruto Amante întreţine cu Maria Chiţiu o corespondenţă pe mai mult de douăzeci de ani, făcând-o să cunoască şi lumea criticii şi a literaturii italiene. Corespondenţa sa a fost găsită în arhiva Academiei Române, studiată şi publicată într-un studiu al prof. Raluca Tomi de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti, pe care am avut plăcerea să o cunosc, şi care mi-a dăruit lucrarea sa.
Bruto l-a cunoscut la Constanţa şi pe Remus Opreanu, iubitor de arheologie şi filologie, prefectul oraşului şi promotor al realizării monumentului lui Ovidiu, care se află şi acum în centru oraşului şi a fost inaugurat la 30 august 1887 (reprodus la pag. 291), opera sculptorului italian Ettore Ferrari (prieten cu Bruto Amante, întrucât amândoi lucrau ca înalţi demnitari în Ministerul Instrucţiei Publice), autor în 1881 şi al monumentului dedicat lui Heliade Radulescu, „tatăl” literaturii române, fondator şi primul preşedinte al Academiei Române în 1866, monument aflat în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca şi faimosul monument ridicat la Roma în onoarea lui Giordano Bruno, unul din cei mai mari filozofi europeni, filozoful universului infinit, al infinitelor lumi, care a detronat pentru totdeauna falsa imagine milenară a geocentrismului, a pământului imobil într-un mic univers închis, după cum stabilise astronomul Ptolemeu. Giordano Bruno a fost ars pe rug de fanatica şi violenta inchiziţie catolică la 17 februarie 1600.

Bruto Amante şi „Amintirile de călătorie” din Romania

Cartea lui Bruto Amante are 18 capitole şi a fost realizată cu multă meticulozitate, pe baza însemnărilor de călătorie, ale cunoştinţelor dobândite şi ale prieteniilor câştigate, pe baza vastei documentaţii pe care a adus-o cu el şi pe care a completat-o treptat. A fost nevoie de patru ani pentru a o finaliza, mai ales că a vrut să facă o operă rară şi din punct de vedere editorial şi tipografic, îmbogăţind-o cu ilustraţii şi apelând pentru coperta în culori, foarte frumoasă, la tipolitografia mănăstirii din Montecassino.
Rezultatul constituie, după cum a apreciat recent şi prof. Tomi, cunoscătoare a bibliografiei italiene (şi nu numai) a secolelor trecute despre România, cea mai organică, ştiinţifică, complexă lucrare despre România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Bruto Amante prezintă în această carte caracteristicile fundamentale geografice, istorice, etnografice, politice, literare, științifice, economice, religioase ale României, oferind portrete de neuitat ale celor mai importante figuri din istoria  română, cu rară precizie, cu un scris clar și elegant, dar întotdeauna cu rigoare extremă, susţinându-şi permanent afirmaţiile cu referiri la documente şi bibliografii, sau raportându-se la călătoria sa şi la cunoştinţele personale.
Ultimele patru capitole sunt dedicate pe drept lui Ovidiu, pentru că este o personalitate-gigant a literaturii antice şi mondiale (Dante îl situează în Divina Comedie alături de Homer şi Virgiliu). Poetul iubirii este, alături de Traian, figura care apropie cel mai mult Roma şi Dacia, Sulmona şi Tomis-Constanţa (oraşele naşterii şi morţii), Italia şi România.
Citind Amintirile de călătorie ale lui Bruto Amante avem un cadru analitic surprinzător al acelei Românii liberale, constituţionale, deschisă spre Europa şi care, dacă nu ar fi cunoscut tragediile secolului al XX-lea, ar fi devenit una din naţiunile lider ale Europei. Este necesar ca generaţiile de români ale zilelor noastre să recupereze acea mare Patrie pierdută şi să o facă să renască în memoria şi în sufletele lor şi, mai puternici cu acest orgoliu, să o ducă mai departe în mileniul III şi să o dezvolte, aşa cum o şi fac deja, în ciuda dificultăţilor naţionale şi europene.
Redescoperirea legăturile dintre Italia şi România, alimentate şi îmbogăţite de constante manifestări publice ale memoriei istorice, nu poate fi decât pozitivă pentru dezvoltarea culturală, civilă şi economică a celor două ţări şi să le facă să colaboreze mai strâns în dificila, dar necesara construcţie europeană, care este sarcina şi datoria generaţiei noastre după tragediile  secolului al XX-lea.
Italia republicană liberă şi democratică şi sora ei latină, România republicană liberă şi democratică, pe baza granitică a naşterii lor latine, strâns legate de patria noastră comună europeană, pot contribui în mod crucial la împlinirea acelui ideal şi acelei stări pe care Errico Amante şi fiul său Bruto le considerau un obiectiv urgent şi important prin profetica „Confederaţie Latină” încă din anii 1880, intuind tragediile care puteau veni de la pan-germanism si pan-slavism: „In foedere et praesidium et pax", numai în strânsa noastră uniune poate să fie siguranţă, progres şi pace.

Am prezentat cele două volume atât în oraşul natal al familiei Amante, Fondi, cât şi la Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii din Cluj-Napoca, la iniţiativa prof. Ion Cârja, la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti, condusă de neuitatul prof. Nicolae Boaru, recent dispărut dintre noi, şi în 6 noiembrie 2013, împreună cu prietenul prof. Nilo Cardillo (care o prezentase, la rândul său, la Fondi şi la Accademia di Romania din Roma, în cadrul unei iniţiative a prof. Francesco Guida, autorul uneia dintre lucrările din volumul colectiv), la Veneţia, la Institutul de Cultură şi Cercetare Umanistică, condus de prof. Rudolf Dinu.

Nicola Terracciano
Traducere din italiană de Cezarina Dima
(nr. 12, decembrie 2013, anul III)