Gianna Schelotto, femeia care vorbeşte despre secretele femeilor

Încă din zorii cugetării omeneşti, femeia a fost o temă predilectă a filozofilor, poeţilor şi chiar a teologilor. Există atâtea adagii despre frumuseţea feminină, despre profunzimea sufletului femeiesc, despre instabilitatea sentimentelor femeii, despre tot ce ţine de femeie, încât chiar şi un rezumat al acestora ar umple un volum considerabil. Marele scriitor german Johann Wolfgang von Goethe recunoştea, la începutul modernităţii: Das ewig Weibliche zieht uns an, „eternul feminin ne atrage”, o afirmaţie care se referă nu numai la inexorabila atracţie dintre sexe, ci mai ales la fascinaţia pe care femeia a exercitat-o de-a lungul istoriei asupra companionului său, bărbatul. Toate cugetările referitoare la femeie închid în ele învăţămintele a mii de ani de experienţă „conjugală”, ca să îi zicem aşa, însă au un defect comun – reprezintă, cu excepţii neglijabile, opinii din afară, ale bărbaţilor, despre femei.
Din această perspectivă, cititorul meticulos resimte în mod organic nevoia unui audiatur et altera pars, pentru că, atunci când citeşte scrieri ale bărbaţilor despre femei, fie imaginea idilică este prea idilică, fie prezentarea grotescă este prea grotescă. Oricum ar încerca să fie obiectiv, bărbatul care scrie despre femeie nu poate să trateze o temă atât de aproape inimii sale ca şi când ar vorbi despre legile fizicii sau ecuaţiile matematicii.
Fiind eu însumi un cititor care îşi doreşte să asculte şi opinia părţii „adverse”, am fost foarte încântat ca, în 2011, să traduc pentru Editura All două scrieri ale unei jurnaliste italiene, recunoscute deja în spaţiul cultural al ţării sale pentru talentul scriitoricesc şi pentru prezenţa constantă în mass-media cu teme similare celor pe care le tratează cărţile propuse mie spre traducere de către editura bucureşteană.
Gianna Schelotto este eseistă, jurnalistă şi psihoterapeută. S-a născut în 1939, în provincia Potenza, şi a trăit la Genova încă de la o vârstă fragedă. A studiat comportamentul uman şi a scris o serie de cărţi pe această temă. Se numără printre fondatorii cercului cultural genovez „Bunăvoinţa” şi este colaboratoare la reviste şi ziare de prestigiu, precum „Corriere della Sera” şi „Donna moderna”. Participă la emisiuni de radio şi televiziune pe teme ce ţin de activitatea sa de terapeut. A participat la alegeri în anii 1990, din partea Partidului Democratic al Stângii, ocupând unele funcţii importante în administraţia genoveză. În 2003 a primit din partea preşedinţiei italiene titlul de Comandor al Ordinului de Merit al Republicii Italiene. Dintre scrierile sale, am tradus în limba română două, Foamea ucigaşă, scrisă în 1992, şi Un bărbat, numai să fie, scrisă în 2009. 

Un bărbat, numai să fie

Prima impresie, atunci când am avansat în textura scrierii, a fost că mă aflam în prezenţa unei deconspiratoare. Autoarea spune lucruri care nu ar trebui să treacă de pereţii camerei în care doamnele discută despre „lucruri femeieşti”. Cu o luciditate cinică, cu un spirit rafinat de observaţie, ne descrie, în Un bărbat, numai să fie, câteva tipare de gândire feminină în relaţia cu bărbaţii, iar în Foamea ucigaşă, două abordări care dau seamă de modul în care femeia contemporană se raportează la propria persoană. Pentru ca jocul iubirii, în care ştim că totul este permis, ca şi la război, să aibă o urmă cât de cât de fair play, cred că Un bărbat, numai să fie ar trebui să fie recomandată ca o „carte interzisă bărbaţilor”, deoarece disecă sufletul feminin, scoţând la iveală cele mai întunecate şi dureroase vulnerabilităţi ale acestuia.
Stilul în care ne sunt narate, în Un bărbat, numai să fie, întâmplări prin care trec femei de toate vârstele (active) şi categoriile face ca cea de-a doua impresie, cumva imediată, a cititorului perseverent, care este traducătorul, să fie cea de ecorşeu. Gianna Schelotto ne prezintă sufletul (iar în Foamea ucigaşă şi trupul) chinuit al femeii din zilele noastre, care pendulează între nevoile sale ancestrale, „anistorice”, şi constrângerile noului statut al femeii emancipate din lumea europeană. Părerea pe care ne-am putea-o crea despre autoare, văzând-o la televizor sau citind titlurile scrierilor sale, este susţinută de echilibrul cu care plasează femeia în realitatea necosmetizată a vieţii de dincolo de sloganuri şi ideologii. Nu avem de-a face cu o feministă dogmatică, radicală, ci cu una critică, în stare să pornească de la un slogan al feminismului anilor ’70 („Femeia are nevoie de bărbat cum are nevoie peştele de bicicletă” [1]) pentru a demonstra că, în realitate, „să vrei să împarţi viaţa cu un bărbat este un lucru firesc şi de înţeles” [2], chiar dacă, „ca orice altă dorinţă, s-ar putea să nu se realizeze” [3]. La întrebarea pe care şi-o pun personajele sale: „De ce toate femeile au un bărbat al lor, numai eu nu?”, autoarea dă un răspuns sofisticat, care porneşte de la resorturile intime ale sufletului feminin obişnuit (eternul feminin al lui Goethe) pentru a ajunge la complicatele relaţii sociale create de noile mentalităţi ale societăţii europene. „După ani întregi de bătălii şi transformări feminine, acest mod de a interacţiona cu bărbaţii îi face pe aceştia nesiguri şi nedumeriţi. Se poate considera că este o neîncredere descurajantă faţă de tot ceea ce femeile au revendicat şi au cucerit în relaţiile lor de cuplu [4].” Cuvinte care se doresc a fi o explicaţie a tragediilor prin care trec personajele cărţii. Dar nu singura.
Un motiv pentru care eroinele cărţii sunt aproape constant nefericite este şi acela că nu caută acel tip de dragoste care împlineşte, iubirea neegoistă dintre doi oameni, capabilă să jertfească totul pentru persoana adorată. Dimpotrivă, cele mai multe dintre ele încearcă să-şi demonstreze că au capacitatea de a iubi şi/sau de a fi iubite. Astfel, ajung să-şi croiască poveşti în care realitatea, firavă şi insuficientă, este suplinită de un imaginar dens şi profund alterat, iar rezultatul acestui „coctail” nu poate fi decât o amăgire, ce ţine loc de viaţă, până în clipa în care devine prea dureroasă pentru a mai fi suportată. 
Comportamentul deviant le face să poată fi subsumate câtorva categorii distincte, pe care autoarea ni le propune ca modele comportamentale în situaţia dată: „burlaca convinsă”, care se foloseşte de această faţadă pentru a se apăra de eventualele eşecuri în dragoste, mai ales după ce a acumulat o cantitate impresionantă de nereuşite; femeia care se consideră (poate şi este) urâtă şi, prin urmare, neîndreptăţită să aibă un bărbat al ei, dar speră totuşi răbdătoare; femeia „realizată” social, care îl asaltează, pentru că nu îşi poate răspunde la întrebarea „de ce nici un bărbat nu are nevoie de mine?”, pe bărbatul ezitant în a-şi face de lucru cu ea; femeia care tratează bărbaţii ca pe obiecte de unică folosinţă, pentru că nu este capabilă să se desprindă de universul copilăriei şi de senzaţia de siguranţă şi căldură, pe care acesta îl oferă; femeia care acceptă alături de ea bărbaţi rudimentari, încercând să scape de singurătate, fără însă a se „contamina” de prezenţa celui de lângă ea, căruia nu îi îngăduie nimic, nici măcar dreptul de a fi el însuşi [5]; femeia gata oricând să se muleze pe dorinţele partenerului ei şi, în sfârşit, nimfomana, care îşi înşală partenerul cu siguranţa că are unde se întoarce după ce escapada s-a terminat. Ce au toate aceste tipologii feminine în comun? Toate îşi doresc un bărbat, fără a conta prea mult calitatea sa, după cum rezultă din titlu; toate îşi doresc să se autovalorifice prin intermediul acestui bărbat; toate confundă fantezia cu realitatea; toate au probleme legate de stima de sine.
Impresia că explorăm un tărâm ce aparţine în primul rând psihiatriei este întărită de modul în care Gianna Schelotto îşi structurează fiecare poveste pe care ne-o spune. Citind, avem impresia că participăm – martori indiscreţi – la şedinţe de terapie, în care pacienta îşi spune povestea, iar la sfârşit, medicul ne enunţă nouă, cititorilor,concluziile pe care le-a tras ascultând-o. În felul acesta, autoarea îmbină într-o manieră savuroasă literatura de ficţiune cu stilul de popularizare a terapiilor psihologice.
Într-un capitol final, intitulat Femeia floarea-soarelui, se încearcă o înţelegere a motivelor care le determină pe femei să se comporte cum le descrie cartea. Citând o expresie a psihanalistului american Louis J. Kaplan, Gianna Schelotto numeşte problemele psihice cărora le-a dedicat întregul volum „perversiuni feminine”, stări de nefericire „genetice”, legate de „faptul de a fi femeie şi a activa într-o societate ca a noastră” [6]. Desprinsă de cutumele societăţii tradiţionale, femeia modernă poate fi considerată mai liberă, mai emancipată, mai autonomă, însă în acelaşi timp, pentru a-şi întemeia o familie, trebuie să fie şi mai versatilă, mai eficientă şi mai dedicată. Pentru multe femei, libertăţile cucerite şi practicate trebuie împăcate cu propriul caracter. Degeaba ţi s-a dat dreptul de a-ţi alege singură soţul (comparaţia e cu căsătoriile aranjate, din societăţile tradiţionale), dacă nu ai ce îţi trebuie pentru a te propune, cu şanse de reuşită, bărbatului dorit. Din acest motiv, unele femei, ne spune autoarea, se mişcă pe o „bară de echilibru şubredă”. Pentru a-şi atinge dorinţa de a avea alături un bărbat „sunt cu adevărat unele femei care se înfometează, se îndoapă, vomită, fură, dorind în mod implacabil «lucrurile altora» (fie că e vorba de obiecte sau de bărbaţi), primesc lovituri şi răni, urmăresc bărbaţi insensibili şi distanţi. Fiecare dintre aceste comportamente a fost considerat mult timp ca simptom al unei suferinţe individuale izolate şi uneori ciudate; doar de curând s-a simţit nevoia de a încadra stări de nefericire similare într-o unică constelaţie emotivă” [7].

Putem conchide, fără a mai lungi discuţia, că Un bărbat, numai să fie reprezintă o astfel de „constelaţie emotivă”, în care sunt cuprinse motive de nefericire ale unor femei care sunt, cum spune titlul cărţii, „în aşteptarea iubirii”. Cu totul alta este însă situaţia atunci când vorbim despre cartea Foamea ucigaşă, care ne vorbeşte despre viaţă şi moarte, mai mult despre moarte decât despre viaţă. Dacă Un bărbat, numai să fie ar trebui luată din mâna bărbaţilor, pentru a fi un material de terapie de grup pentru femei, Foamea ucigaşă ar trebui popularizată şi făcută cunoscută ca orice material medical de prevenţie a unei boli extrem de grave. Dacă în prima carte mai găsim subiecte de amuzament şi cozerie, în cea de-a doua realitatea e atât de sumbră încât nu se cade să adăstăm prea mult asupra ei, lucru pe care nici eu nu îl voi face în acest scurt review al celor două scrieri.

Foamea ucigaşă

Încă din preambulul cărţii, Gianna Schelotto ne atrage atenţia că foamea ucigaşă este o temă cu care a avut tangenţe personal, până la un anumit punct, motiv pentru care a dezvoltat o anumită empatie pentru femeile care „au o relaţie greşită cu mâncarea”. Un detaliu important cu care ne pune în gardă încă din primele pagini este că anorexia şi bulimia sunt produse ale unor relaţii greşite între femei şi mamele lor, motiv pentru care eul narativ din prima povestire este o fiică, pe când în cea de-a doua este o mamă. Ca şi rateul în relaţiile dintre femei şi bărbaţi, şi în acest caz, unele dintre experienţele copilăriei şi adolescenţei, în care sunt implicate mamele, pot avea efecte nefaste asupra fiicelor şi le pot călăuzi spre una dintre cele două extreme, înfometarea sau îndoparea. Am văzut că şi în prima carte Gianna Schelotto a enumerat anorexia şi bulimia şi ca forme de reacţie faţă de insuccesul sentimental.
Cele două personaje din Femeia care mânca luna şi din Mama într-o îmbucătură împletesc, ne spune autoarea, realitatea şi fantezia, există în viaţa reală, deşi există mai mult în fantezia scriitoricească [8]. Prima povestire relatează tragedia unei tinere femei care nu se mai poate opri din mâncat, ajungând să se întrebe: „Ce diferenţă există între nevoia mea de a mânca când nu mă simt în largul meu şi nevoia de a lua droguri?” [9], pe când a doua ne poartă în lumea unei tinere care se stinge pe picioare din pricina înfometării.
La doisprezece ani, după ce fusese mult timp o fetiţă indolentă şi lipsită de apetit, Sara a început să se îngraşe, manifestând o plăcere bolnăvicioasă de a citi, formă simbolică prin care dădea curs dorinţei arzătoare de a devora tot ce se poate devora. Condiţia ei fizică, deşi este supărătoare pentru cei din jur şi periculoasă pentru sănătate, îi permite Sarei să ducă un fel de viaţă, chiar dacă pentru o urmă de normalitate este obligată să creeze un alter ego, o proiecţie idealizată a propriei fiinţe. Milena însă, personajul din cealaltă povestire, s-a îmbolnăvit, din spusele mamei, la cincisprezece ani, şi în momentul naraţiunii este grav bolnavă şi riscă să moară: „Fiica mea e grav bolnavă. Riscă să moară şi, se pare, că eu, mama ei, sunt cauza acestei situaţii” [10]. „Sunt un virus care trebuie combătut, o boală care trebuie exterminată. Şi nu are rost să mai spun că o iubesc pe fiica mea mai mult decât viaţa însăşi. Cel mai generos dintre ei mi-a spus că nu există nici o îndoială că o iubesc mult, dar în mod greşit”, îşi continuă nefericita mamă lamentaţia lângă patul de suferinţă al fiicei sale. Sara moare prin dedublarea personalităţii, însă pe Milena o aşteaptă inevitabil moartea fizică, chiar dacă ultimele pagini nu cutează să ducă povestirea până la capăt, lucru de înţeles, dacă ne gândim că naratoarea este o mamă.
Finalul cărţii găzduieşte O ipoteză îndrăzneaţă, care sugerează că „sfidând şi depăşind limitele, cele două fete alternează sentimente feroce de vină şi dureroase pierderi de stimă de sine”. Devorând şi refuzând mâncarea în formă patologică, anorexicele şi bulimicele denunţă violenţa „soft” a societăţii de consum. Citându-l pe William Davis, Gianna Schelotto trage concluzia că „anorexia poate fi privită ca o formă caricaturizată a femeii autosuficiente şi emancipate”.

Legăturile inevitabile care se stabilesc între ideologia femeii contemporane, dominată de spiritul autonom al drepturilor dobândite, şi nevoile ei profunde la nivel spiritual, nu pot fi evitate în Foamea ucigaşă. Ambele cărţi pledează pentru un echilibru interior şi pentru relaţii sănătoase cu cei din jur.

Mihai-Silviu Chirilă
(nr. 9, septembrie 2014, anul IV)

NOTE

1. Un bărbat, numai să fie, Editura All, Bucureşti, 2011, p. 9.
2. Ibidem, p. 10.
3. Ibidem.
4. Ibidem, p. 11.
5. Ibidem, p. 120.
6. Ibidem, p. 163.
7. Ibidem.
8. Foamea ucigaşă, Editura All, Bucureşti, 2011.
9. Ibidem.
10. Ibidem.