Noutate editorială în Italia: scrisorile lui Emil Cioran către fratele Aurel

Acoperind o perioadă de peste o jumătate de secol, decisivă pentru a reparcurge itinerariul literar, dar mai ales uman, al scriitorului român stabilit la Paris, corespondența lui Cioran cu fratele său Aurel a apărut luna trecută în Italia, la editura Archinto, sub titlul Ineffabile nostalgia. Lettere al fratello 1931-1985 (ediție italiană îngrijită de Massimo Carloni și Horia Corneliu Cicortaș, Milano, 2015).
Volumul conține 237 de scrisori, dintr-un corpus actual estimabil la aproximativ patru sute de piese. Selecția realizată de îngrijitori a privilegiat scrisorile de interes literar, filosofic și istoric sporit, folositoare exegezei operei lui Cioran, fără a lăsa deoparte acele documente care, aparent marginale, revelează latura privată, cotidiană și afectivă a autorului. Unele dintre aceste scrisori nu au fost publicate în lucrările cunoscute ce cuprind corespondența dintre Emil Cioran și familia sa din România, apărând pentru prima oară în volumul de față. Fac parte din această culegere de scrisori câteva „angajate” din punct de vedere politic, scrise de Cioran în anii treizeci și patruzeci, ce pot duce, dacă sunt extrapolate din contextul lor istoric și din evoluția spirituală a autorului, la (pre)judecăți ideologice lapidare și deviante.

Destinele fraților Cioran, uniți de pasiunea intelectuală și de fervoarea politică, se despart spre sfârșitul anilor treizeci. Confirmând, la sfârșitul războiului, alegerea de a rămâne în Franța și de a nu se mai întoarce într-o Românie sovietizată, Cioran va renunța chiar și la limba maternă, fie și doar pentru a rupe cu ceva din sine care nu mai era „actual”. Instalat în „centrul lumii”, crede că se va elibera pentru totdeauna de rușinea de a aparține unei „culturi mici”.
Cel de-al doilea război mondial, dar mai ales cortina de fier ce taie Europa în două mari blocuri contrapuse, îi constrânge pe frații Cioran la patruzeci de ani de despărțire forțată. Unul, Emil, metec la Paris, în miezul acelui „rai dezolant” ce devenise, în ochii săi, Occidentul; celălalt, Aurel, prizonier în patrie, într-o Românie redusă de regimul comunist la un infern cenușiu „ce nu mai e al nimănui”. Astfel, cei doi frați vor încredința destinului incert și vulnerabil al scrisorii dorința de a se simți apropiați, în răspărul istoriei însăși, ce conspira împotriva lor.
Un corolar al intensului schimb epistolar, din partea mai „norocosului” Emil, îl constituie expedierea de haine, alimente, medicamente și de orice altceva ar putea fi util celor de-acasă, dovedind astfel o grijă, o generozitate, o gingășie aproape materne față de rudele necăjite de departe. La rândul său, Aurel se revanșează după cum poate, trimițând obiecte de-ale locului și, mai ales, pe cele conținând imagini ale peisajelor copilăriei: Rășinari, Sibiu, Șanta, îmbogățite de extravagantele povești ale personajelor ce le însuflețesc. Grație afecțiunilor magice ale acestui temps retrouvé, reîmpăcat cu fondul românesc al propriului suflet, Cioran e apucat de un „dor nespus” față de locurile pure ale copilăriei, considerate un soi de rai pierdut, o metaforă a dezrădăcinării sale metafizice.

În dialogul la distanță cu Aurel, ceea ce se reliefează este tocmai latura românească a personalității lui Emil, acel côté balcanique al său abia întrezărit în operele publicate în Franța. Deși a îmbrățișat franceza, Cioran exaltă poeticitatea incomparabilă a limbii române, noroc și ghinion deopotrivă căci, dacă pe de o parte a dat naștere unor poeți de prim rang precum Eminescu, pe de alta a îngrădit pe vecie poporul ei „în intraductibil”.
Melancolia, resemnarea, scepticismul, lamentația în fața unei sorți percepută ca fiind ireparabilă, precum și alte nuanțe afective ale sufletului românesc condamnate ca metehne culturale regresive la vremea Schimbării la față a României, ies din nou la suprafață aici, în scrisorile către Relu, însă ca elemente esențiale ale unei înțelepciuni primordiale, rurale ce, persiflând istoria, se vădește preferabilă recii inteligențe pariziene, căci e în măsură să suporte mai bine nenorocirile vieții. În 6 aprilie 1972 îi scrie fratelui: „Cu cât eşti mai primitiv, cu atât eşti mai aproape de înţelepciunea originară, pe care civilizaţiile au pierdut-o. Burghezul occidental e un dobitoc care nu se gândeşte decât la bani. Oricare cioban de la noi e mai filosof decât orice intelectual de pe-aici”. De altfel, dincolo de relevanța culturală, melancolia fraților Cioran are și o componentă ereditară familială. Mama lor Elvira le-ar fi transmis „gustul și veninul” acelei boli; un gust savurat prin muzica sublimă a lui Bach, singur antidot la zbaterea zădărniciei, veritabil venin devorând sufletul posomorât. Într-o zi, puțin înainte de a muri, mama i-a scris fiului aceste cuvinte dezolante: „Orice ar face omul, îi va părea mereu rău”. – „Era testamentul ei. Recunosc în el filosofia tribului nostru”, comentează cu amărăciune Cioran.

Odată cu șederea sa în Germania din 1933-1935, Cioran e in plină exaltare politică. Nu calea interioară, ci acțiunea colectivă, ghidată de un șef charismatic, va fi acum drumul mântuirii, capabil să ducă la schimbarea la față a României, speranța ultimă a „tinerei generații”. Și totuși, dacă pentru Emil pasiunea pentru soarta propriei țări se va revela drept o infatuare de scurtă durată – mai degrabă un pretext pentru a se lansa în provocări geopolitice și a-și descărca neînfrânatul său lirism, fruct deopotrivă al unui disperat complex de inferioritate culturală și al unor insomnii devastante – pentru Aurel va însemna adeziunea în prima persoană la Garda de Fier.
Când la puțin timp după război, din izolarea sa pariziană, Cioran va afirma ieșirea personală din „portul” istoriei – „Orice participare la agitația temporală e timp pierdut și zadarnică disipare” –, îndemnându-și fratele să facă același lucru, e deja prea târziu. Ciomagul socialismului de stat nu întârzie să ajungă și la capul acestuia din urmă. În urma unui proces-farsă motivat politic, în 1948 Aurel Cioran e condamnat la șapte ani de închisoare și la opt ani de muncă forțată. Aceeași soartă o are și sora cea mare Virginia – faptul de a se numi amândoi Cioran nefiind, evident, secundar.

În anii șaizeci Aurel iese din tunel, marcat fizic și psihologic, însă moralmente teafăr, refuzând repetat invitația Securității de a deveni un informator al acestuia. De adăugat, apoi, pierderea în 1966, la distanță de o lună, a mamei Elvira și a sorei Virginia. Cioran îl va susține de la distanță, sugerându-i lectura lui Marc Aureliu – „nu există consolator mai bun” – și sfătuindu-l să se detașeze de ființele și întâmplările trecutului, cu alte cuvinte să nu-și facă sânge rău luând lucrurile prea în serios.
După patruzeci de ani de despărțire, Emil și Aurel se reîntâlnesc în aprilie 1981 la Paris. Atât de mult scurgerea timpului și suferințele le marcaseră înfățișarea, încât la gară nu le va fi simplu să se recunoască: „Tu ești?” – îl întreabă Cioran pe fratele tocmai sosit. În crepusculul vieților lor, printr-o curioasă ironie a sorții, fiecare ar vrea să fie în locul celuilalt. Emil, ca să scape de asfixiantul „garaj apocaliptic” parizian, visează la o existență anonimă în peisajul rural transilvănean; iar Aurel, ca mulți din compatrioții săi, resimte încă vraja fermecătoare a Parisului și a libertății occidentale.
Când, la începutul anilor nouăzeci, mintea lucidă a lui Cioran va fi înghițită treptat de hăul numit Alzheimer, obligându-l la internarea în spitalul Broca, Aurel va dori să-i mai fie încă alături. Nemaiputând umbla, Cioran e constrâns – el, neobosit promeneur – la scaunul cu rotile. Aurel îl însoțește în parcul spitalului, reevocând împreună, în română sau în franceză, anii copilăriei. Simone Boué spune că i-a auzit râzând, hohotind românește. Poate se gândeau din nou cu sarcasm la acel aforism formidabil al lui Aurel, pe care Cioran ținuse să-l includă într-o culegere proprie: „Bătrânețea e autocritica naturii”.

Massimo Carloni şi Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)

Notă: în limba română, cea mai mare parte a scrisorilor lui Emil Cioran către Aurel Cioran au fost publicate în volumele Scrisori către cei de-acasă (Humanitas, București, 1995) și Aurel Cioran: fratele fiului risipitor (Eikon, Cluj-Napoca, 2012).