Din cinematica de aur: „Julieta şi spiritele” de Federico Fellini

Cine nu are o copilărie fericită să-şi cumpere... dacă mai poate. Filmul lui Federico Fellini, în technicolor şi widescreen, ne transmite peste decenii (a fost realizat în 1965) că – după o luptă dură cu încercările (ispitele) prin care, ca „oameni mari” ce-am devenit, trecem – doar lucrurile bune, întemeietoare şi ziditoare pe care le-am deprins în „cei şapte ani de-acasă” ne mai pot salva. Totul e să ne încăpăţânăm să fim (să redevenim) „asemenea pruncilor”.  

Giulietta (Giulietta Masina) este soţia lui Giorgio (Mario Pisu), un bărbat încă şarmant, care e un fel de PR agent (organizează întâlniri de afaceri, fashion shows, reuniuni mondene – la serviciu, dar şi acasă) mereu ocupat şi epuizat – spune el – de lucru. Într-o noapte însă, Giulietta îl aude rostind în somn numele altei femei (Gabriella). Altădată îl surprinde vorbind la telefon cu o necunoscută. Susţinută de soră, ea va apela în cele din urmă la serviciile profesioniste ale unui public eye, care îl va surprinde pe Girogio „în flagrant”. Criza conjugală a Giuliettei este amplificată de anturajul monden (upper-class) zgomotos şi pestriţ al soţului ei, precum şi de amoralismul vecinei sale extravagante şi senzuale, Suzi (Sandra Millo) – antipodul Giuliettei.

Giulietta degli spiriti poartă apăsat marca regizorului său, a compozitorului predilect al lui Fellini, Nino Rota, şi a operatorului Gianni Di Venanzo (director de imagine şi la alte câteva capodopere ale cinematografului italian: 8 ½, L’Eclisse, Le Mani sulla città, La Notte): un nucleu narativ redus la esenţe, preocuparea pentru psihodinamica memoriei, fantezie şi vis.

Ceea ce riscă să treacă neobservat în acest film-spectacol flamboaiant este însăşi „crucea” sa: apelul personajului titular la inocenţă, la copilărie şi rezistenţa cu care această făptură (înrudită cu Gelsomina din La Strada şi Cabiria din Le Notti di Cabiria, în interpretarea, mereu surprinzătoare, a aceleiaşi Giuliatta Masina) înfruntă „spiritele” invocate în şedinţele de spiritism (Fellini satirizează aici mofturile pop şi misticoide ce aveau să cunoască un boom în cultura New Age), sau întreţinute de fauna colorată şi hedonistă a vecinei petrecăreţe: medium-uri, gigolo şi târfe de lux, persoane din înalta societate.

În mijlocul orgiilor excentrice la care asistă (fără să participe), Giulietta aduce cu ea o naivitate de copil uimit, care pune în încurcătură logica de fier a cinicului lor doctor de familie, dar – nota bene – doar această zestre sufletească îi dă putere să alunge „legiunea de spirite” care o terorizează, poruncindu-le: „Plecaţi de aici, voi nu existaţi!”. Dintre toate personajele acestui caleidoscop de peripeţii carnavaleşti, doar ea ştie să rostească, salvându-se (de concupiscenţă, dar şi de ispita sinuciderii): „Retro, Satana!”

Marian Rădulescu
(nr. 7-8, iulie-august 2013, anul III)