Cinemateca de aur: „Nostalghia” lui Tarkovski sau înstrăinarea de sine

De ce merg oamenii la cinema? Ce-i împinge – se întreba Andrei Tarkovski, în cartea sa de confesiuni despre specificul cinematografului şi al operei sale, Sculptură în timp – spre acea sală întunecată unde, timp de două ore, privesc jocul umbrelor pe ecran? Să fie nevoia de amuzament, nevoia unui anume drog? „Eu cred că motivul principal pentru care cineva merge la cinematograf – arăta regizorul Nostalghiei (Premiul Criticii Internaţionale, Premiul Juriului Ecumenic şi Premiul pentru Regie ex-equo la Cannes, 1983) – este timpul: timpul pierdut sau petrecut, ori pur şi simplu netrăit. El merge acolo pentru o experienţă de viaţă. Cinematograful, ca nici o altă artă, lărgeşte şi concentrează experienţa unei persoane şi o face mai lungă. Aceasta este puterea cinematografului autentic. Star system-ul, show business-ul, light entertainment-ul nu au nimic de a face cu el”. Bune sau rele, filmele sale au fost – de la primul, până la ultimul – purtătoarele acestui crez.

Proiect început în Rusia (împreună cu prietenul său italian, scenaristul Tonino Guerra, colaborator constant al lui Fellini, Antonioni şi Francesco Rosi) şi încheiat în occident, unde regizorul avea să se stabilească, după terminarea filmărilor, Nostalghia reprezintă o meditaţie asupra „omului recent” şi a civilizaţiei moderne dominate de materialism, de pierderea credinţei şi a respectului faţă de natură. Ca în toate filmele sale precedente, Tarkovski se foloseşte de elementele naturii (focul, apa), de referinţe muzicale (Debussi, Verdi, Beethoven, Wagner) şi picturale (Da Vinci, Piero della Francesca) precum şi de contrastul dintre imaginea color şi cea alb-negru (procedeu pe care l-a folosit constant începând cu Andrei Rubliov) – elemente de compoziţie specifice universului său inconfundabil. La fel ca în Zerkalo / Oglinda şi în Stalker / Călăuza, versurile tatălui (Arseni Tarkovski) sunt – aşa cum scria Elena Dulgheru, tălmăcitoarea lor în limba română – o călăuză către filmele fiului:

Copil fiind, m-am îmbolnăvit de
Foame şi de frică. Îmi amintesc
Săratul gust al buzei, când coaja
Mi-o rupeam ades.
Şi tot mergeam, mergeam,
Mă aşezam în casa scării să
Mă-ncălzesc şi iar mergeam, ca în delir...
Mi-e cald.
Mi-am descheiat cămaşa, m-am culcat.
Şi goarnele deodată răsunară
Lumina mă lovi în pleoape brusc,
În alergat de cai. Şi iată, mama
Zbura deasupra străzii, mă chema
Şi dusă fu...
Iară acum visez
Spitalul alb, cu meri in jur.
Copil bolnav...

„Idealul – afirma Tarkovski – a încetat să mai existe. Ori este imposibil să mai trăieşti fără  un ideal. Nimeni nu mai este în stare să inventeze unul, iar cel vechi s-a prăbuşit: Biserica”. În această lume debusolată şi fără ideal, în care omul pare să-şi fi uitat de tot sinele, identitatea un poet rus – Gorceakov (Oleg Iankovski – interpretul tatălui din Oglinda) – pleacă pe urmele unui compatriot (un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea) în scopul redactării biografiei acestuia. Cu ajutorul Eugeniei (Domiziana Giordano) – translatoarea cu care consuma o poveste de dragoste – vizitează, chinuit de dorul de casă (nostalgie vine de la nostos - întoarcere acasă şi algos - durere), câteva locuri din Italia de nord. În peregrinările lui, Gorceakov îl întâlneşte pe Domenico (Erland Josephson – viitorul interpret din Offret / Sacrificiul, colaborator de seamă al lui Igmar Bergman şi Theo Angelopoulos), fost profesor de matematică, un profet neînţeles ce meditează la sensul vieţii şi în final îşi dă foc în faţa unei mulţimi indiferente. Cei doi împărtăşesc aceleaşi convingeri asupra tragediei civilizaţiei, iar simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă lui Gorceakov puterea de a-şi depăşi nesiguranţa interioară, dezvăluindu-i taina unui ritual purificator.

„În Nostalghia – arăta Elena Dulgheru în studiul ei consacrat operei tarkovskiene, Andrei Tarkovski – Filmul ca rugăciune – apare cel mai definit imaginea paradisului pierdut, ipostaziată pe pelicula amintirii (director de imagine, Giuseppe Lanci): este spaţiul blând şi ceţos, voit idilic din jurul casei ruseşti, topos însemnat de dealuri, de calul alb şi de lacul oval din faţa casei. Întregul film se instituie într-un cântec nostalgic al paradisului pierdut (cel individual, sau, în cheie parabolică, cel al întregii umanităţi), imaginat ca grădină. Izolată în amintire, grădina se refuză trăirii (de a fi locuită de protagonist, ca cea din Oglinda sau din Călăuza), pentru că omul nu mai ştie să o cucerească. Pentru prima dată, omul nu mai este figura centrală a retrospecţiei: el lasă loc naturii, sufletului peisajului”. Secvenţe-rapel: un stol de păsări ce zboară dintr-o statuie a Fecioarei; ruinele inundate ale unei biserici gotice; lupta pe viaţă şi pe moarte dusă de Gorceakov în încercarea sa de a trece bazinul cu lumânarea aprinsă în mână; ultimele cuvinte rostite de Domenico înainte de autoincendierea sa pe statuia lui Marc Aureliu din piaţa Capitoliului din Roma; cadrul final în care „casa de împrumut” din Italia (biserica în ruină) se suprapune cu „casa amintirii” din Rusia.

„Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viaţă în mod pragmatic. În filmele mele – mărturisea Tarkovski – nu există eroi. Protagonistul Nostalghiei este imaginea mea în oglindă. Niciodată nu mai făcusem un film care să-mi oglindească starea de spirit cu atâta violenţă şi să îmi elibereze lumea interioară cu atâta profunzime. Am dorit să zugrăvesc un om profund înstrăinat de lume şi de el însuşi, un om ce nu poate găsi echilibrul între realitate şi armonia idealului spre care se îndreaptă. Nostalgia sa este provocată nu doar de faptul că trăieşte departe de ţară, ci mai cu seamă de aspiraţiile sale pentru o existenţă deplină”.

Marian Rădulescu
(nr. 9, septembrie 2015, anul V)