O „călătorie în timp”: Andrei Tarkovski în dialog cu Tonino Guerra

Pornind de la Tempo di viaggio (cunoscut şi sub titlul englez Voyage in time), vă propunem o „călătorie în timp” care îi evocă pe doi mari artişti şi prieteni, regizorul rus Andrei Tarkovsky şi scenaristul italian Tonino Guerra, care a colaborat şi cu alţi importanți regizori precum Michelangelo Antonioni şi Federico Fellini. Documentarul filmat în 1983 de Tarkovsky şi Tonino Guerra a fost prezentat la secţiunea „Un Certain Regard” a ediţiei cu numărul 48 a Festivalului de Film de la Cannes.
În documentar îl putem vedea pe Tarkovsky, aflat în Italia pentru a realiza Nostaghia, împreună cu prietenul său Tonino Guerra. Cei doi se află în căutarea unor locuri în care să filmeze Nostalghia, contemplând frumuseţile arhitectonice care li se oferă privirii şi discutând despre cinema.
Clicând aici veţi putea viziona un fragment din deschiderea acestui documentar, în originalul italian.  

Pentru cei familiarizaţi cu Nostalgia lui Tarkovski, materialul scris, filmat, montat şi interpretat de regizor împreună cu Tonino Guerra este un bonus de zile mari. Tempo di viaggio (Timpul călătoriilor) este un film-poem cu mişcări de aparat lente, decoruri, sunete şi încadraturi ce amintesc de universul tarkovskian (dar şi de Antonioni). Dialogul dintre cei doi cineaşti trimite la universul preocupărilor tarkovskiene, aşa cum avea să fie sintetizat în volumul Sculpting in Time (Sculptură în timp), o adevărată ars poetica: rolul şi responsabilitatea artistului, filmul ca vehicul spre desăvârşire, identificarea artistului cu omul, a operei de artă cu viaţa, cinematograful comercial ş.a.m.d.

La început, Guerra îi citeşte lui Tarkovski un poem pe care i-l şi dedică. Tema versurilor este casa înţeleasă ca spaţiu taboric, al „pogorârii duhului”:

nu ştiu ce e o casă
e un palton?
sau o umbrelă atunci când plouă?
am umplut-o cu sticle, boarfe, răţuşte de lemn
perdele, ventilatoare
se pare că nu vreau s-o părăsesc niciodată
înseamnă că e o cuşcă
în care eşti închis
dacă treci pe lângă ea
chiar şi o pasăre ca tine,
murdară de zăpadă
dar ceea ce ne-am spus unul altuia
e atât de uşor
că nu poate fi ţinut înăuntru

Chiar înainte de începerea filmărilor la Nostalgia, Tonino Guerra (autorul scenariului) i-a prezentat lui Tarkovski o serie de posibile locaţii naturale, din diferite colţuri ale Italiei, pentru a alege cadrul potrivit cu atmosfera filmului şi psihologia personajului principal. Barocul sofisticat şi bizar al mozaicului „ecumenist” din care este alcătuit pavimentul bazilicii Sfintei Cruci din Lecce nu-l impresionează. Nu este amăgit de explicaţiile unui prelat catolic, un erudit care susţine că „toate culturile – indiană, persană, egipteană, mesopotamiană, scandinavă, elenistică, platoniciană şi augustiniană, biblică şi bretonă – sunt reprezentate în acest copac care ocupă întregul paviment al sălii”. Prelatul continuă: „Pentru că în toate culturile este ceva adevărat, ca omul să se îmbogăţească fără a-şi trăda propriile credinţe religioase şi politice. Fiinţa umană se hrăneşte din alte culturi, într-un mod deschis. Acest concept a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, dar el se regăseşte aici, fiind un concept biblic”.

Nici pledoaria „ecumenistă” şi nici „prea frumoasele” locuri „de vacanţă” pe unde îl plimbă Guerra nu l-au încântat pe Tarkovski. L-a fascinat însă Bagno Vignoni pentru bogăţia expresivităţii sale: „Mă interesează să sugerez o călătorie în adâncurile sufletului omenesc, nu să surprind exotismul unei arhitecturi care se înalţă”.

Guerra îl provoacă pe autorul Călăuzei să răspundă unor întrebări adresate de cinefili sau cineaşti. Astfel, Tarkovski vorbeşte despre cei pe care îi consideră cei mai mari regizori de film. Dovjenko, care „a făcut minuni în anii aceia”, este pomenit pentru cinematograful său poetic. La Bresson îl atrage „ascetismul şi simplitatea absolută”. De la Antonioni îi place cel mai mult Aventura, unde „nu se întâmplă nimic”, iar acţiunea este condiţionată de atmosfera întregului film. Pe Fellini îl iubeşte pentru „bunătatea cu care îşi priveşte personajele şi pe noi, spectatorii”, pentru umanismul său şi tonul intim al creaţiei sale, pentru barocul, exuberanţa şi frumuseţea sa. La Mizoguchi remarcă „eleganţa, nobleţea şi simplitatea”. Pe Vigo îl consideră „părintele cinematografului modern” şi adaugă: „Nimeni nu a mers mai departe de el”. Admiră enorm şi „gândirea paradoxală şi poetică” a lui Paradjanov, precum şi enorma sa libertate de exprimare artistică. În fine, Bergman încheie lista regizorilor enumeraţi. Îi vede filmele mereu şi întotdeauna, înainte de a începe un nou film, vizionează un film de-al lui Bergman.

Pe regizorii tineri Tarkovski îi sfătuieşte să nu separe munca de viaţă, să nu îşi exploateze profesia, să fie responsabili, să ştie că filmul este o artă serioasă şi cere sacrificii. În vremurile noastre, mai spune el, e uşor să filmezi şi să editezi un film: „Toţi îşi închipuie că fac filme”. Şi totuşi, artistul trebuie să slujească artei sale, iar nu invers.

Despre genul S.F., Tarkovski afirmă tranşant: „Nu am fost nici pasionat de el şi nici nu am dorit să evadez, prin el, din realitate”. De altfel, Solaris i se pare filmul său cel mai slab, tocmai pentru că nu a reuşit să elimine cu totul elementul S.F. din scenariu (în Călăuza avea să reuşească). Genurile cinematografice, în general, indică spre show business, spre cinematograful de bâlci unde arta nu mai are ce căuta.

O ultimă secvenţă cu Tarkovski ni-l prezintă pe regizor pe veranda casei lui Guerra, în faţa unui geam cu gratii. Ajunsese, în sfârşit, dincolo de gratiile „Cortinei de Fier” şi în scurtă vreme avea să anunţe, printr-o conferinţă de presă, decizia de a nu se mai întoarce în URSS.

Marian Rădulescu
(nr. 12, decembrie 2013, anul III)