Cinematica de aur: „Amarcord”, dilatarea amintirii până la apogeu

Imagine nostalgică şi caricaturală a oraşului natal al lui Fellini, Rimini, din anii ascensiunii mussoliniene, Amarcord (cuvânt care, în dialectul din zona sa de origine, Romagna, înseamnă îmi aduc aminte) reia cu umor şi tandreţe toate temele dragi regizorului, prezente în întreaga sa creaţie: obsesia mării, ridiculizarea clerului, femeia opulentă, extravaganţele înaltei societăţi, căutarea identităţii. De altfel, succesul filmului a făcut ca termenul din titlu, „Amarcord”, să devină un neologism al limbii italiene, cu sensul de „evocare nostalgică”.

Unitatea de loc şi de timp, puţinătatea personajelor, prezenţa povestitorului (un fel de maestru de ceremonii omniprezent, înzestrat cu simţul pedant al înregistrării datelor istorice, al stabilirii de legături dintre trecut şi prezent) sunt liantele numeroaselor întâmplări picante ce dau filmului aspectul unui mozaic impresionist şi baroc(decorurile: Danilo Danoti, director de imagine: Giuseppe Rotunno).

„Mişcarea din şi înspre provincie – scria Lorenzo Codelli – se suprapune permanent la Fellini cu mişcarea din şi înspre trecut. Provincia şi trecutul înseamnă pentru el copilărie – o vârstă care nu are nici o importanţă şi e aceeaşi sub toate regimurile politice ce s-au perindat în Italia”. Sau anywhere else. Totodată, Amarcord (1973) surprinde şi condiţia de a fi provincial, care în concepţia lui Fellini asigură premizele pentru instalarea fascismului: „lipsa de informare, ignorarea problemelor concrete şi reale, refuzul de a aprofunda viaţa – fie din lene şi prejudecată, fie din comoditate şi vanitate”.

Naraţiunea din Amarcord (co-scenarist, alături de regizor, este Tonino Guerra) e de-a dreptul proustiană, deoarece – scria Marc Cerisuelo – Fellini nu caută un punct nodal care să elibereze amintirea, ci mai degrabă o dilatare permanentă pe care efluviile muzicii lui Nino Rota o duc la apogeu”. În felul său personal, il maestro combină cele două tendinţe care au dominat cinematograful italian: traditia narativă, cu predilecţia ei pentru spectacol şi gesturi (ca în La Dolce Vita, Otto e mezzo, Giulietta degli spiriti, Fellini Satyricon, I Clowns) şi traditia umanistă, cu înţelegerea profundă a celor inadaptaţi şi nevoiaşi (din I Vitelloni, La Strada, Le Notte di Cabiria).

„Libertinajul, gustul pentru profanare, sentimentul neputinţei, permanenta fragmentare prin prezentarea unor mici «felii de viaţă», întoarcerea obsedantă la o condiţie care nu se schimbă niciodată, refugiul în natură, căutarea lui Dumnezeu (căutare amestecată cu o teamă fundamentală de a crede), incapacitatea de angajare în acţiune şi soluţia finală într-un catharsis estetic, sunt – observa Renzo Renzi – tot atâtea motive care ne pot îndemna să-l plasam pe Fellini în istoria decadenţei europene”.

Deşi opera cinematografică i-a fost răsplătită din belşug cu premii pentru meritele sale regizorale (iar Amarcord a primit un Oscar pentru cel mai bun film străin, în 1974), lui Fellini îi plăcea să se alinte: „Eu nu mă consider regizor profesionist. Fac filme pentru că îmi place să spun minciuni, să inventez întâmplări, să povestesc lucrurile pe care le-am văzut şi personajele pe care le-am întâlnit. Şi mai mult decât orice îmi place să vorbesc despre mine însumi”.

Marian Rădulescu
(nr. 10, octombrie 2013, anul III)