Din cinematica de aur: „Otto e mezzo” de Federico Fellini

Profund autobiografic, Otto e mezzo de Federico Fellini este, arată Gilbert Salachas, „filmul realizării unui film (care poate nu se va face niciodată), văzut prin prisma stărilor sufleteşti, a visurilor şi a obsesiilor regizorului”: zborul, marea, circul, ridiculizarea clerului, extravaganţele înaltei societăţi, cuplul în pragul destrămării, magicianul, femeia opulentă. Personajul principal, Guido (Marcello Mastroianni – purtătorul de cuvânt ironic şi derizoriu al lui Fellini), este un bărbat de 45 de ani care încearcă să pună cap la cap diferite episoade ale existenţei sale haotice şi să le dea sens. Astfel, Otto e mezzo – un film melancolic, aproape funebru şi totuşi foarte comic – e un fel de radiografie a unei conştiinţe tulburate.

Filmul lui Fellini, realizat în 1963, reprezintă – asemenea opusurilor din aceeaşi perioadă ale unor mari  regizori precum Bunuel (Viridiana), Godard (A bout de souffle / Cu sufletul la gură), Tarkovski (Ivanovo detstvo /Copilăria lui Ivan), Antonioni (L’Avventura, La Notte, L’Eclisse) sau cubanezul Tomás Alea (Memorias del subdesarollo / Amintiri despre subdezvoltare) – un mare pas înainte înspre modernitate al celei de-a şaptea arte, una din cele mai inventive creaţii sub forma unei reflecţii în oglindă a actului creator în sine. Graţie caleidoscopului audio-vizual şi viziunilor pline de fantezie şi situaţiilor incomode, plasate la graniţa dintre vis şi realitate (pe care regizorul o atinge cu umor şi cu un fel de teamă), acest film este „o continuă interogaţie asupra relaţiilor noastre cu părinţii, copiii şi colaboratorii noştri despre îmbătrânire, alienare şi întoarcerea la copilărie”. Filmat magnific în alb-negru, cu un montaj (Leo Cattozzo) geometric-neorealist, cu imagini (Gianni di Vernanzo) şi sunete (Nino Rota) profund sugestive, Otto e mezzo „nu elaborează o teorie despre starea timpului său şi nici nu se transformă într-o investigaţie psihanalitică, ci deschide o fereastră înăuntrul fiecăruia dintre noi, artist sau nu, bărbat sau femeie” (Jean-Michel Frodon).  

„Singurătatea în doi sau în mai mulţi atinge în Otto e mezzo paroxismul. Obsedat de amintiri din copilărie pe care nimeni nu i le poate împărtăşi, chinuit de aspiraţia spre perfecţiune pe care nimeni nu i-o poate satisface, sfâşiat între dorinţele sufletului şi cele ale trupului, obligat să trăiască într-o lume zgomotoasă şi acaparatoare din care nimeni nu-l poate smulge, Guido este – scrie Cristina Corciovescu – iremediabil singur. Cu cât se vorbeşte şi se forfoteşte mai mult în jurul său, cu atât izolarea lui este mai mare”. Ochelarii pe care Mastroianni îi împinge din când în când cu un gest discret pe vârful nasului (corespondentul aparatului de auzit al lui Truffaut din La nuit americaine / Noaptea americană, realizat câţiva ani mai târziu) sunt semnul trecerii din cotidian în imaginar, din banal în fantezie, în lumea unde puritatea ia chipul Claudiei Cardinale, unde femeile (între care se reţin figura soţiei Anouk Aimée şi a metresei, Sandra Millo) sunt ţinute cu biciul, iar criticii (Jean Rougeoul) sunt condamnaţi la spânzurătoare. Este lumea interioară par excellence a magicianului Fellini.

Patetismul şi autoironia creatorului (definitorii pentru universul concret şi oniric, mizer şi angelic al lui Fellini) din Otto e mezzo sunt împletite fericit şi în alte filme-confesiune cu o neobişnuită putere de analiză a condiţiei cineastului: Wszystko na sprzedaz / Totul de vânzare de Andrzej Wajda, All That Jazz de Bob Fosse, Secvenţe de Alexandru Tatos, Stardust Memories de Woody Allen şi – mai puţin inspirat, dar mai apăsat epigonic – Femeia visurilor de Dan Piţa.

Marian Rădulescu
(nr. 9, septembrie 2013, anul III)