„Podul Soarelui” de Veronica Balaj. Între delicatețe, sensibilitate și autenticitate

Poezia Veronicăi Balaj are o dimensiune a oralităţii ce vine cu siguranţă din profesiunea autoarei. Mi-o imaginez stând în faţa unui microfon şi contemplând de regulă un peisaj care poate că este aievea, aşa cum se întâmplă în primele poezii ale volumului, datate 2011.

Dar această dimensiune a oralităţii nu e neapărat una ce ignoră datele unei stilistici controlate. Versurile sale par a se ivi în urma unui exerciţiu de lămurire interioară, în urma unui fel de alungare a eului biografic ce instituie când o seninătate, când o transă a lucidităţii. Aşadar, semnele oralităţii sunt date de interpelare, de formule colocviale, de o anumită intimitate a adresării în care cititorul este invitat să fie complicele descoperirii unor stări.

Podul Soarelui reuneşte selecţii din cinci volume de poezie ale autoarei apărute între 1997 şi 2010, iar plasarea a cinsprezece texte scrise în 2011 în deschiderea volumului face ca această mini antologie să fie o selecţie mult mai interesantă. Observație, reflecție, evadare într-un spațiu al memoriei, viziune – iată una dintre rețetele poeziei sale, cum e și acest text, Podul verii:

Podul verii
peste-un galben spumos,
fierbinte, către departe
se vând aici
cântări şi zile cu răsuflarea tăiată
întrebări sibilinice,
căni cu apă neîncepută…
negustorii
meşteri în vorbe stăruitoare
scot la vedere ferestre
prin care se ivesc ploile
fertile, relative
copacii, pe maluri,
umbresc o singurătate verde,
cosmică,
o punte aburoasă
transcede lunatecă peste noi
inima însăşi,
în echilibristică
de-a lungul, de-a înaltul
ştie
preţul celor vândute
la Podul Verii
până când cade
lama îngheţului.

Traseul poeziei scrise de Veronica Balaj nu e neapărat unul care să pună în evidenţă o poetică pe care în lipsa altui cuvânt o numim postmodernă. Miza principală a poeziei sale rămân mereu autenticitatea şi o tensiune delicată între referinţele culturale pe de-o parte, şi candoare, inocenţă, pe de altă parte. De multe ori textul îşi asumă un fel de discret aer elegiac pe care, cu inteligenţă, autoarea îl subminează. Pentru că ştie foarte bine că sinceritatea autobiograficului nu înseamnă neapărat autenticitatea poeticului. Aşadar, textele povestesc într-o tihnă bine condusă, au un ritm în care versul trece de la perioade epice ample la enunţuri telegrafice construind astfel o tensiune între ceea ce se spune și ceea ce se sugerează. Sugestia își apropriază spațiul dintre enunțuri, mai ales în cazul textelor cu versul scurt, ritmat, fracturat ca și cum ar marca o cadență a respirației interioare. Dar e și motorul textelor sale accentuat epice, în care ochiul reporterului e dublat de o foarte bine condusă ritmicitate e versului cum sunt poemele selectate din Exil de zi și noapte, unde realitatea nu e decât un pretext al introspecției.

Exotica II

Lume pestriţă, ameţitoare
pe străzile vii,
departe, marea
şi-o câmpie
cu iarba veche
sub ea, îngropate
jurăminte stranii
câţiva elefanţi
pe-o scenă roşie
ca un pariu periculos
îţi aruncă potolit
de pe trompe,
cuburi portocalii
verzi, albastre
e ziua datinei
când
norii sorb din privirea
localnicilor
poveşti de viaţă
ofranda
unui zeu misterios
bolnav de rugină
şi drum
soarele trece prin noi
ca o minge de ping-pong
arzândă.

Cred că opinia Grațielei Benga este o bună concluzie și pentru acest volum delicat, reprezentativ și sensibil: „Poemele Veronicai Balaj compun şi recompun o lume stratificată, în care cultura şi natura îşi au locul bine stabilit. Asimilarea unei tradiţii a imaginarului se împleteşte cu calculul artizanal iar volutele lăuntrice, cu plasticitatea teatrală. Autoarea îşi scrie poemele cu o mână reală, din carne şi sânge, dar şi cu o alta, fantasmatică, a cărei mişcare pe hârtie traduce forţa sau fragilitatea indefinibilă a interiorităţii – în faţa vieţii  şi a trecerii. În faţa poeziei”.

Marcel Tolcea
(nr. 6, iunie 2012, anul II)