Accademia di Romania. Istoria unei instituții românești la Roma, după 90 de ani

Recent a fost publicat un volum ce oferă cititorilor români, pentru prima oară în mod suficient de exhaustiv, „povestea” Școlii Române din Roma (Accademia di Romania): M. Bărbulescu, V. Turcuș, I.D. Damian, Accademia di Romania din Roma. 1922-2012, Ed. Accademia di Romania, Roma, 2012. Lucrarea, ce reconstruiește existența instituției de la originile ei până azi, a fost prezentată cu prilejul aniversării a 90 de ani de la deschiderea Școlii și a 130 de ani de la nașterea întemeietorului ei, Vasile Pârvan. Apariția istoriei Accademiei di Romania (AdR) între coperțile unei cărți era necesară nu numai pentru a compensa și integra contribuțiile de până acum, dar și pentru a pune la dispoziția publicului un instrument de cunoaștere util, bazat pe o amplă documentare. Avem astfel în față istoria unui venerabil lăcaș de cultură, dar mai ales a oamenilor care s-au străduit să-i împlinească misiunea, atât în trecut cât și în perioada actuală, în care „Accademia di Romania își caută încă menirea specifică, printre destule bâjbâieli legislative și încolonări instituționale”.
(Vasile Pârvan, fondatorul Şcolii Române din Roma)

Lucrarea celor trei autori beneficiază, în primul rând, de aportul studiilor prealabile ale Veronicăi Turcuș, dar și ale altor cercetători care au adus în ultimii ani tot mai multă lumină asupra relațiilor politice și culturale dintre România și Italia în secolul XX. Prin acest volum, lucrările istoriografice precedente ies din cadrul strâmt al periodicelor specializate, pentru a se „topi” într-o carte bine închegată, cursivă, plăcută de citit.
Precedate de o scurtă notă introductivă editorială, cele șase capitole ale cărții împart, cronologic, diferitele „stări” din întortocheata evoluție a instituției: de la începuturi (perioada 1922-1927, cap. I), continuând cu anii consolidării instituționale (II), cu cei ai maturizării instituției în anii Treizeci (III), cu vremurile tulburi din timpul și din anii succesivi celui de-al doilea război mondial (IV) și cu lungul îngheț comunist (V), până la perioada actuală, inaugurată de căderea Cortinei de Fier (cap. VI). Volumul, ce conține două grupaje de ilustrații în alb-negru (dintre care, mai consistent și mai interesant e cel referitor la perioada anilor '30-'40), se încheie cu un succint bilanț istoric al așezământului românesc de la Roma, urmat de două anexe, conținând listele directorilor și bursierilor ei de-a lungul anilor. 
Era și firesc ca autorii să împartă materia cărții urmând îndeaproape epocile istorice traversate de Școala Română și avatarurile ei: instituție academică (cu funcția principală de a facilita perfecționarea profesională în Italia a tinerilor specialiști români în arheologie, istorie, arte și arhitectură), bibliotecă, reședință (parțial) diplomatică, în fine centru cultural subordonat (parțial) Institutului Cultural Român (ICR). Căci, independent de competențele și priceperea directorilor ce s-au perindat de-a lungul vremii la conducerea AdR, acest lăcaș cultural românesc în inima Italiei a urmat, aproape specular, mersul lucrurilor în România de după 1918, cu luminile și umbrele ei.

Începuturile Școlii Române de la Roma

(Accademia di Romania 1938-1939)

Demersurile pentru întemeierea Școlii Române de la Roma, împletite cu cele de fundare a Școlii Române de la Paris și precedându-le pe cele de înființare a celuilalt institut românesc din Italia, ctitorit de Nicolae Iorga la Veneția, au fost demarate încă din 1911, cu ocazia Expoziției Universale de la Roma, când României i-a fost propus un prim teren în acest scop, la fel ca altor state ce își construiseră instituții academice în capitala Italiei (precum Franța, Maria Britanie și Germania) ori urmau s-o facă. Inițial, terenul destinat zidirii institutului românesc era cel ce găzduise pavilionul Statelor Unite la Expoziție, dar soluția definitivă avea să fie realizată, tot în zona Villa Borghese, însă pe terenul pe care fusese amplasat pavilionul Ungariei. Negocierile româno-italiene au fost reluate după încheierea primului război mondial. Printr-un act din 1922, semnat de Primăria orașului Roma și ambasadorul român Lahovary, României i se concesiona (în schimbul unei chirii anuale simbolice) un teren de circa 4700 metri2, situat într-o poziție foarte bună în Valle Giulia, adiacentă Academiilor Belgiei, Olandei și Suediei, în apropierea Galeriei Naționale de Artă Modernă și a Muzeului de arheologie etruscă.
Paralel, în timpul proiectării și construirii edificiului din Valle Giulia, Școala Română din Roma, al cărei prim director a fost, până la moartea survenită în 1927, Vasile Pârvan (urmat de tânărul G.G. Mateescu, timp de alți doi ani), și-a derulat activitățile într-o clădire închiriată în via Emilio de' Cavalieri (1921-1931). După moartea prematură a tânărului director Mateescu, în 1929, la conducerea instituției a fost numit Emil Panaitescu, al cărui directorat a fost cel mai lung (până în 1940). Din 1932 (dar inaugurată solemn în 1933), Școala Română s-a mutat în noua clădire a Accademiei, construită și amenajată prin finanțarea directă a Băncii Naționale a României. Merită remarcat că primul secretar al Școlii Române de la Roma a fost italianul G. Lugli, cu rol de locțiitor al directorului cât timp acesta era absent sau pe perioada unui interimat, reprezentând totodată pentru tinerii români un factor  util de mediere cu realitățile italiene. (Întrebare: de ce personalul angajat al Institutului italian de cultură de la București sau de la Goethe Institut poate fi autohton, pe când la reprezentanțele noastre culturale și diplomatice nu numai că nu se vede urmă de așa ceva, dar deseori ambasadorii sau angajații români nu cunosc o boabă din limba țării gazdă?).
Pe de altă parte, instituția nu se confrunta doar cu opțiuni de natură științifică, ci și cu chestiuni practice, precum găzduirea sau nu a bursierilor căsătoriți (și a soțiilor acestora) în sediul Școlii, durata mandatului unui director, criteriile de selecționare – dar și de viitoare plasare profesională – a bursierilor.

De la vicisitudinile perioadei comuniste până în zilele noastre

(Inaugurarea expoziţiei de la Accademia di Romania, 2 iunie 1942.
Regele Vittorio  Emmanuele III şidirectorul Searlat Lambrtno)

În pofida greutăților din timpul celui de-al doilea război mondial, institutul românesc și-a continuat totuși activitățile, consolidându-și reputația de academie culturală străină. Marile probleme au apărut odată cu instalarea dictaturii comuniste în România. După directoratul arheologului Scarlat Lambrino (1941-1947), succesiv mandatului de câteva luni al lui D. Găzdaru (1 noiembrie 1940 - 31 martie 1941), lăcașul românesc a intrat într-o lungă perioadă de beznă, din care a ieșit definitiv doar după 1990. Înainte de perioada „liberală” a ceaușismului, în care instituția a fost parțial recuperată sub numele de „Biblioteca Română din Roma”, inclusiv prin reacordarea unor burse (1969-1973), dar și în ultimele decenii de comunism, autoritățile românești au compromis voit menirea ei originară. Astfel, clădirea din Valle Giulia a fost îndelung utilizată ca locuințe pentru personalul ambasadelor României la Roma și la Vatican, ba chiar și pentru a găzdui unele birouri ale ambasadei. Acest comportament contravenea explicit acordului semnat cu autoritățile italiene, potrivit căruia destinația exclusivă a construcției realizate de Statul român pe terenul concesionat trebuia să fie una strict academică și culturală; în particular, așa cum prevedeau acordurile similare cu celelalte academii străine la Roma, aceste instituții trebuiau să se ocupe de programe formative, de specializare și de colaborare, în domeniul arheologiei, istoriei și artelor. În perioada pre-comunistă, Academia Română și Ministerul Instrucțiunii, ca foruri tutelare, căutaseră ca directorii Școlilor române de la Roma și Paris să provină din sectorul de competențe cerut de natura acestora; la Roma accentul fiind pus pe cercetările arheologice, iar la Paris pe cele de arhivă (chiar dacă Nicolae Iorga a făcut presiuni pentru ca instituția de la Roma să se orienteze mai mult spre cercetările istorice de arhivă). În ciuda inevitabilelor interese și conflicte personale în instituțiile românești din perioada interbelică, oamenii care au vegheat asupra bunei funcționări a Școlilor românești din capitalele Italiei și Franței au făcut ca ele să contribuie la o îmbunătățire reală a mediului cultural-științific românesc. O demonstrează, în primul rând, numele și operele celor implicați. E destul să-i amintim, printre bursierii Școlii Române de la Roma din perioada 1922-1948, pe Dinu Adameșteanu și Emil Condurachi (arheologie), George Călinescu, C. Balmuș, Șt. Bezdechi (filologie), Al. Busuioceanu (istoria artei), alături de pictori și sculptori importanți, cercetători în istorie, literatură şi alte discipline, mulți dintre ei viitori profesori universitari, în țară sau în exil (atunci când nu au pierit pe front ori ca deținuți politici). Scurta perioadă de destindere din anii 1968-1972 i-a adus la Roma ca bursieri, printre alții, pe italienistul Marian Papahagi, dar și pe cunoscuta interpretă lirică Mariana Nicolesco. Au fost necesari alți douăzeci și șapte de ani pentru ca, după rătăcirile ideologice, tradiția să fie reluată prin instituirea burselor „Vasile Pârvan”, grație cărora, din 1999 până în 2012, mai multe zeci de tineri din țară au putut să-și perfecționeze, printr-un sejur de doi ani de ședere în AdR, propriile cercetări sau opera artistică.
S-ar putea deci spune că, după peripețiile suferite  de-a lungul timpului, fascinanta istorie a Școlii Române din Roma are un happy-end: Accademia di Romania și-a regăsit locul ce i se cuvine în familia institutelor culturale din capitala Italiei, demonstrând în ultimul deceniu, odată cu asimilarea funcției de filială a Institutului Cultural Român (ICR), o vitalitate în creștere. Dacă aceasta este situația actuală, ca bilanț al celor 90 de ani de existență pe care îi înțelegem mai bine datorită acestui volum semnat de Bărbulescu-Turcuș-Damian, încotro se îndreaptă Accademia di Romania? În măsura în care depinde de ce se întâmplă pe plan politic și economic în România, viitorul ei e greu de prevăzut. Cu toate acestea, privind retrospectiv, autorii sunt de opinie că „un optimism moderat este, probabil, o atitudine rezonabilă” – e și fraza de încheiere a cărții.

O reflecție pentru prezentul și viitorul instituțiilor culturale românești

Un merit indirect al lucrării pe care-l semnalăm prin aceste note, este și cel pe care îl revelă, ca sursă de reflecție pentru prezentul și viitorul instituțiilor culturale românești, ne-spusul ei. Povestea Școlii Române (Accademia di Romania), e scrisă în acest volum cu pasiunea și expertiza unor insiders. E cea mai bună prezentare ce putea fi publicată din punctul de vedere „intern”; prin ea, Accademia di Romania se istorisește pe sine, pornind de la destinația ei originară, trecând prin spirala timpurilor și ajungând, din nou, la regăsirea propriei identități. Aparent, un cerc perfect, ce se închide. Nuanța prudențială pe care autorii o păstrează în finalul cărții implică însă întrebări ulterioare. Ele sunt strâns legate de problemele născute din multipla subordonare a instituției  românești din Roma (cu tot ce înseamnă ea: cadru legislativ, misiune, personal, programe, reguli interne, spații, logistică, bunuri materiale etc.), pomenită în capitolul de încheiere. Chestiunea nu e doar birocratică sau tehnică. Ea ne aduce mai aproape de ceea ce Accademia di Romania reprezintă în „exterior”, nu numai pentru cei familiarizați cu activitatea ei recentă de centru cultural, ci și pentru opinia publică în general, din țară și din Italia. Astfel, recentul scandal al concursului ICR de ocupare a unor posturi în rețeaua institutelor culturale românești din străinătate (printre care și două poziții la Accademia di Romania), aduce sub reflectoare, la câteva luni după schimbările politice și instituționale din țară, chestiuni vizând calitatea funcționării instituțiilor publice din România. În cazul de față, întrebarea principală este: în ce măsură, fără a-și trăda propria specificitate și tradiție, institutele din Roma și Veneția se pot afirma ca centre culturale vii, ancorate în realitatea contemporană și competitive pe piața italiană? Merită amintit aici că, spre diferență de celelalte filiale din străinătate ale ICR București, cazurile din Roma și Veneția reprezintă două excepții în legislația românească referitoare la Institutele culturale din străinătate, datorate tocmai istoriei celor două așezăminte. Și anume, în timp ce toți ceilalți directori ai filialelor ICR din lume sunt numiți la propunerea președintelui ICR, directorii de la Roma și de la Veneția sunt propuși de Academia Română. Toate aceste propuneri de directori – făcute de președintele ICR sau de Academie –, și toate propunerile de directori adjuncți (care până în noiembrie 2012 erau făcute direct de președintele ICR), trec prin filtrul aprobator al MAE și al Ministerului Culturii, numirea celor propuși și aprobați fiind făcută pe baza unor ordine comune ale instituțiilor menționate. Tripla subordonare (Academia Română, ICR, MAE) a directorilor de la Roma și Veneția e criticată de unii, apreciată de alții, cu diferite argumente pro și contra. Programele prin care se derulează și activitățile celor două institute din Italia considerate ca filiale ale ICR sunt subordonate acestuia, al cărui buget provine prin alocare de la guvern. În vreme ce bugetul pentru programele institutelor din străinătate provine de la ICR, personalul acestora, chiar și atunci când e selectat prin concurs organizat de ICR (cum este cazul referenților), este plătit de Ministerul Afacerilor Externe, de competența căruia țin și cheltuielile de administrare a clădirilor respective, cu statut diplomatic. De asemenea, spre diferență de marea majoritate a celorlalte institute culturale românești din străinătate, cele de la Roma și Veneția nu se reduc la funcția de centru cultural subordonat ICR, fiind în același timp, așa cum văzut, centre de cercetare și creație artistică pentru câștigătorii burselor Pârvan, respectiv Iorga, la rândul lor acordate din bugetul Ministerului Educației. Cu alte cuvinte, ceea ce din afară poate fi perceput ca un bloc unitar, în interior este un mozaic mișcător, împărțit după reguli și subordonări distincte.
Datorită acestor împletiri și suprapuneri instituționale, dar și unor elemente specifice precum edificiul ei impunător (care implică cheltuieli importante de întreținere și renovare), coroborate cu dotări în personal, logistică și buget insuficiente pentru nevoile ei de azi, Accademia di Romania reprezintă un caz paradigmatic al instituțiilor publice românești, frânate deseori de inerții, nepricepere și miopie, dar capabile, cel puțin la răstimpuri, să transforme simple virtualități în realizări lăudabile.

Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 2, februarie 2013, anul III)