Guido Barella şi Marius Oprea: „În căutarea victimelor comunismului”

De curând a apărut şi în limba română volumul În căutarea victimelor comunismului. Povestea lui Marius Oprea (traducere de Cristina Andrei, Editura Corint, Bucureşti), scris de jurnalistul Guido Barella de la cotidianul „Il Piccolo” din Trieste. Ediţia italiană a cărţii a fost publicată anul trecut sub titlul La tortura del silenzio. Storia di Marius Oprea, cacciatore dei criminali di regime la cunoscuta editură San Paolo din Milano.
Din întâlnirea jurnalistului italian cu Marius Oprea s-a născut nu doar o mare prietenie, ci şi o impresionantă mărturie despre ororile regimului comunist şi deopotrivă despre vicisitudinile recuperării acestei memorii istorice, mărturia fondatorului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. Publicăm în continuare un extras din cartea lui Guido Barella.

De la Sibiu la Braşov sunt aproape o sută cincizeci de kilometri. Drumul se întinde în inima României, la limita de miazăzi a Transilvaniei, la poalele Carpaţilor, munţii contelui Dracula. Marius Oprea se întoarce acasă. Singur. Şi-a condus soţia şi fiul de trei ani până la ghişeul de control al documentelor din aeroport. I-a văzut dispărând prin poarta de detectare a metalelor, către aceea de îmbarcare. Zborul acela spre Germania avea să le schimbe viaţa.
Aeroportul din Sibiu este un paralelipiped lung şi scund, numai din ciment şi sticlă, asemănător cine ştie câtor alte sute de aeroporturi din toate părţile lumii, cu excepţia unor improbabile inserţii de culoare morcovie, care decorează pereţii interiori. Singurul corp care se detaşează prin înălţime este turnul de control.
O mână de avioane pleacă de aici în fiecare zi. Câte un zbor intern, către Bucureşti (sunt mai puţin de trei sute de kilometri cu maşina, dar fără autostradă, se fac într-o veşnicie) şi spre Germania în special, dar şi către Austria sau Italia. În ziua aceea din 2007, pe afişajul luminos era anunţată cursa către Germania. Printre pasageri aveau bilet şi acea mamă cu băieţelul său.
Marius i-a însoţit de la Braşov, unde trăiesc. Unde trăiau. Trotuarul lung din faţa aeroportului este plin de oameni; răzoarele înflorite colorează spaţiul mai departe. Parcarea. Aici „Plecările”. Puţin mai departe, „Sosirile”. Taxiurile opresc, se descarcă bagaje, şoferii aşteaptă plata şi apoi, repede pleacă mai departe. Trotuarul este aglomerat. Oameni de afaceri cu laptop-uri sub braţ, emigranţi care vin şi pleacă, familii care se despart cu lungi îmbrăţişări şi vorbe de rămas-bun, glume ori vreo lacrimă. Valize, cărucioare, ultima ţigară pentru că este ştiut, până la destinaţie nu se va mai putea fuma. Ultima ţigară şi pentru a încerca să risipeşti tensiunea: pentru familia Oprea, check-in-ul deschide uşa către o altă viaţă, atât pentru Marius care rămâne, cât şi pentru soţia şi fiul lor, care pleacă.
Marius şi soţia sa – valizele se află deja în cărucior, copilul în braţele tatălui – au decis. Au vorbit îndelung, aproape în fiecare seară după ce s-au întors de la lucru. Au ales şi aşa trebuie să facă. În definitiv nu există nicio altă posibilitate. Ochii, ochii lor îi trădează. Doar pentru băieţel totul este o joacă: zborul cu avionul este o distracţie ca nicio alta. Tata şi mama, totuşi, ştiu că nu este vorba doar despre o altă Ţară în care îşi vor creşte copilul. Ei ştiu că va fi o altă viaţă. Una pe care o vor trăi departe unul de celălalt, despărţiţi.
După check-in, ultimul zâmbet prin poarta de control a poliţiei de frontieră. Marius îşi coboară privirea şi se întoarce în parcare. Maşina, întoarcerea acasă, la Braşov. Singur. Ochii aţintiţi la drum, mintea şi inima rămase pe aeroport. (...)

De când comunismul a fost alungat de Revoluţia din 1989, Marius Oprea şi-a ales o meserie absolut neobişnuită. El, care este de profesie istoric şi arheolog, a vrut să continue săpăturile în trecutul României, dar în acela recent, pentru a readuce la lumină crimele Securităţii, gropile comune fără cruce, mormintele victimelor poliţiei secrete a regimului care avea sarcina de a menţine în picioare acel Stat – pentru a folosi cuvintele scriitoarei românce, distinsă cu premiul Nobel, Herta Müler – „care se definea ca dictatură şi care era o schelărie alcătuită din deprimare şi suferinţă”. O meserie care era încă o misiune incomodă chiar dacă, în anul 2007 România întorsese de optsprezece ani pagina şi democraţia ar fi trebuit să se fi maturizat de acum. Ar fi trebuit. Pentru că misiunea pe care şi-a asumat-o i-a adus numai duşmani, ameninţări şi violenţă, determinându-l să ia decizia de a-şi pune la adăpost soţia şi fiul, departe, în Germania, după ce ea a fost agresată în mai multe rânduri, iar el a fost ameninţat direct cu răpirea copilului... Şi, în timp ce maşina aleargă spre aeroportul din Sibiu, mâncând kilometru după kilometru, pe drumul abia parcurs, gândul zboară către acele momente, când şi-a văzut prima oară soţia lovită pentru a-l convinge pe el să renunţe, să se întoarcă la cercetarea preistoriei şi antichităţii romane, pasiunea sa din Universitate.
Femeia şi copilul fuseseră opriţi mai întâi după ultimul control. (...)

Femeia şi copilul vor pleca. Avionul va decola lăsând în urmă, dincolo de ferestrele mici, munţii şi pădurile pe care Marius le iubeşte atât de mult, în care îşi află refugiul şi pacea atunci când nu mai face faţă dificultăţilor şi are nevoie de tihnă. Casa cea nouă a dragilor săi va fi în Germania şi nu va fi doar una. Vor fi multe, cel puţin patru, în primii ani şi totdeauna în localităţi mici. La fel cum se întâmplă în cazurile schimbărilor de identitate, totdeauna sub protecţia poliţiei. O fugă nesfârşită de un trecut care nu mai trece.
Au trecut mai bine de douăzeci de ani de la Revoluţia care a abolit dictatura comunistă în România şi, cu toate astea, există o familie pribeagă în Germania, în aceleaşi condiţii în care, exact cu două decenii înainte, în 1987, cu Ceauşescu încă la putere, trăise Herta Müller, scriitoarea româncă de etnie germană, care în 2009 câştigase premiul Nobel pentru literatură. Müller a fost silită să părăsească „o Ţară pe care regimul o ridicase pe dispreţul fiinţelor umane, programând frica şi construind cimitire”, iar acea soţie şi acel copil fugiseră, în fond, pentru aceleaşi motive. Chiar dacă dictatura nu mai există de-acum, de multă vreme. Chiar dacă suntem, de acum, într-un alt secol sau, mai mult, într-un alt mileniu. Chiar dacă afişele lipite în oraş amintesc faptul că Sibiul în acel an, 2007, este una dintre capitalele culturii europene. Acel ultim episod de la aeroport, demonstrează că, în fond, „programarea fricii” nu a fost niciodată clasată în arhivă. Pentru că, ce a fost acea scenă de film de tipul James Bond, dacă nu un avertisment, un mod extrem de explicit de a spune „află că noi ştim, te controlăm şi te vom controla mereu, chiar dacă veţi pleca în străinătate”?
„În 1991, când am început, să desfăşor cercetări privind infracţiunile înfăptuite de Securitate, am început să reflectez la ceea ce s-a întâmplat cu noi ca popor român, apoi cu noi ca indivizi. Şi acum misiunea mea şi a prietenilor cu care colaborez este să facem astfel ca rămăşiţele victimelor regimului să poată primi măcar binecuvântarea din partea unui preot şi să se poată odihni, în sfârşit, în pace, la umbra unei cruci”. Aşa îşi explică Marius Oprea alegerea acestei vieţi, el, care în 1989, anul revoluţiei române, abia împlinise 25 de ani şi care acum a încărunţit înainte de vreme. El, ai cărui ochi vorbesc chiar şi atunci când tace şi ale cărui tăceri sunt totdeauna încărcate de tensiune şi emoţie. El care este serios şi determinat, după ce şi-a dat licenţa în istorie medie în 1988 şi în 2002 şi-a susţinut teza de doctorat în istoria Securităţii cu o lucrare intitulată Rolul şi evoluţia Securităţii (1948-1964), „pentru a fi legitimat în munca pe care o desfăşor şi a deveni în felul acesta un element de referinţă la nivel academic”. În realitate, în ciuda titlurilor universitare, „misiunea” sa în România este una supărătoare, chiar dacă se desfăşoară cu sprijinul şi sub supravegherea procuraturii militare. Chiar dacă poliţia este totdeauna prezentă atunci când Marius şi echipa sa de arheologi sapă în zonele indicate de memoria micilor colectivităţi şi chiar dacă guvernul a creat, la iniţiativa sa, în 2005, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, încredinţându-i-l lui. Funcţiona şi continuă să o facă foarte bine această „maşină de cercetare”, astfel încât ziarele l-au supranumit „vânătorul de securişti”, pentru că „securişti” erau apelaţi în România toţi cei care făceau parte din poliţia secretă, anume Securitatea, care, în anii lungi ai dictaturii comuniste, de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi până în 1989, ştia totul, controla totul, decidea totul, ţinând ţara suspendată într-o alveolă ruptă de realitate, fiindcă în România de atunci nimic nu putea fi aşa cum ar fi trebuit cu adevărat să fie. „Vânătorul de securişti”... În realitate misiunea sa era şi este alta: să descopere, mai mult decât „pe securişti”, crimele înfăptuite de Securitate şi să dăruiască morţilor o înmormântare demnă, un mormânt cu o cruce la umbra căreia rudele lor să poată rosti o rugăciune.
„În România”, spune Marius Oprea, „nici astăzi nu există o adevărată voinţă politică pentru a cerceta în profunzime aceste crime, pentru că nu se doreşte ca tot ceea ce s-a întâmplat să fie recunoscut drept ceea ce este în realitate: un martiriu. Nu se doreşte validarea adevărului că avem de a face cu un holocaust, cu o crimă împotriva umanităţii. Şi nu se doreşte acest lucru pentru un motiv simplu: în România există problema obiectivă a continuităţii: părinţii celor care conduc astăzi sunt aceia care conduceau ieri. Pentru mine este limpede un lucru: o crimă împotriva acelora care  apărau libertatea şi luptau contra comunismului în România nu e cu nimic diferită de aceea comisă de nazism împotriva evreilor. Nu este o problemă care se rezumă la Steaua lui David sau la cruce: oasele sunt toate la fel. Sunt oase de oameni, sunt oase de martiri. Şi nu e nici măcar o problemă de cifre, mai mari sau mai mici. Martirii nu sunt statistici, martirii sunt persoane: fiecare număr este un om şi fiecare om are povestea lui. Nu are importanţă câte victime au fost, are importanţă actul executat de Securitate sau, mai exact, de o instituţie a Statului; de o piesă a Statului care şi-a trădat, cetăţenii. Iar eu trăiesc cu conştiinţa şi tristeţea că oricum nu voi putea face niciodată dreptate pentru toţi”.
Da, a funcţionat şi funcţionează „maşina de cercetare” pornită de Marius Oprea, cu care colaborează colegi arheologi în munca de teren, dar şi medici legişti pentru analizarea rămăşiţelor care sunt exhumate şi chiar şi un general, procuror militar, astăzi retras la pensie, care sapă în arhive, puricând documentele cele mai tainice. Toată această muncă a dat şi dă bătaie de cap, chiar dacă securiştii pot moţăi liniştiţi, pentru că niciun procuror civil sau militar nu va veni să-i caute prea curând; pentru legea românească, aceste crime ale lor sunt clasificate ca omucideri, dar omucideri „de drept comun”, de acum prescrise pentru că au trecut deja douăzeci şi cinci de ani. (...) În clipa de faţă, numai rămăşiţele a puţin peste cinzeci de oameni sunt aduse la lumină; lor li s-a dăruit o îngropare creştină. O picătură în ocean, dacă ne gândim că Marius Oprea lucrează acum la o listă nominală a victimelor regimului şi a ajuns deja la cifra 617.816 persoane încarcerate, trimise în lagăre sau cu domiciliu forţat. După alte documente – încă în fază de cercetare – s-ar putea atinge cifra de două milioane de persoane, care au suferit persecuţii sub diferite forme. Două milioane de oameni persecutaţi, numeroşi ucişi, prin acţiunea directă sau indirectă a regimului comunist.
În ciuda acestor lucruri, Marius Oprea deranjează şi „programarea fricii” continuă să fie o practică. Viaţa lui Marius şi a familiei sale este o dovadă. (...)

Guido Barella
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)