„Definiţii de autor” în Dicţionarul Zingarelli 2015 (Se caută editor pentru lexic cultural italo-român)

Limba este casa omului şi cu cît mai articulată şi diferenţiată e prima, cu atît mai amplă şi poliedrică e a doua. Filozofia secolului XX a conştientizat aspecte de prim ordin privind limbajul şi – dincolo de diferenţele uneori radicale – un punct pare comun tuturor: cvasi-coincidenţa dintre lume şi limbaj. „Limbajul – scrie Gianni Vattimo – este unul dintre instrumentele fundamentale prin intermediul căruia avem acces la lume; nu se întîmplă ca mai întîi să vedem lumea şi apoi să găsim cuvintele ca s-o descriem, pentru că, aşa cum dovedesc experienţele noastre inclusiv la nivel psihologic, dacă nu avem cuvîntul, într-un anume sens, nu vedem lucrul. Conform lui Heidegger, în special limbajul e cel prin care avem acces la lume. Noi moştenim un ansamblu de abilităţi pentru a vedea lumea, moştenim un anumit limbaj, limba noastră naturală, care însă nu e naturală fiindcă e eternă; e naturală în sensul că e limba noastră maternă, limba pe care o învăţăm cînd sîntem copii. Ei, bine, acest limbaj, care nu e întotdeauna egal – limbile n-au fost niciodată toate egale de-a lungul istoriei –, constituie un fapt natural şi istoric totodată. Ca fapt istoric are momente principale în care, evident, se schimbă”.

Lumi în schimbare: cuvinte noi şi cuvinte care trebuie salvate

Nimic din ce se întîmplă în sfera limbajului nu e inocent sau neutru: schimbările de civilizaţie sînt, în acelaşi timp, schimbări de limbaj. Din acest motiv, orice demers privind patrimoniul viu şi policrom care este limba merge mult dincolo de meritul tehnic care-l caracterizează, provocînd implicaţii de mare impact. De acest lucru ne putem da seama ţinînd în mînă o veritabilă ʻbijuterieʼ editorială, Zingarelli 2015, publicată recent de Editura Zanichelli, dicţionar care nu se limitează la scrupuloasa înregistrare explicativă a cuvintelor limbii italiene, ci îndeplineşte o acţiune culturală de cea mai largă respiraţie. Să urmărim cîteva aspecte.
Lumea se schimbă, ştiinţa face noi descoperiri, tehnologia introduce noi instrumente, experienţa vieţii atinge domenii şi aspecte pînă acum necunoscute. Toate acestea n-au cum să nu schimbe şi limba. Zingarelli 2015 ţine cont de aceste lucruri şi adună aproximativ 500 de cuvinte noi şi tot pe atîtea semnificaţii noi: este vorba de termeni şi locuţiuni apărute din inovaţii culturale, legislative sau tehnologice, ca agricampeggio, braceria, ciclopedonale, nomofobia, redditest, svapare, tahina, collocatario, gasiero, diritto all’oblio; în alte cazuri, este vorba de cuvinte şi locuţiuni provenite din alte limbi ca shibboleth, phablet, âgé, selfie, kaizen, wedding planner.
Lumile se nasc şi mor. Cînd ia sfîrşit o lume, ia sfîrşit şi o limbă: să ne gîndim la civilizaţia rurală, la dialectele ei şi la multele ei cuvinte pe care astăzi aproape nimeni nu le mai cunoaşte. Astfel, aceste schimbări – inevitabile ca nesfîrşita curgere a timpului, pe care conştiinţa omului o remodulează în istorie – fac în aşa fel încît cuvintele să ajungă în umbră, pînă aproape dispar. De aceea Zingarelli 2015 semnalează că ar trebui salvate peste 3.000 de cuvinte a căror utilizare a devenit mai puţin frecventă pentru că televiziunea şi ziarele prea adesea privilegiază sinonimele lor mai comune, dar mai puţin expresive: de exemplu, coriaceo, ingente, varco, onere, ledere, perorare… În dicţionar există, în plus, 964 de nuanţe ale semnificatului, 44.600 locuţiuni şi fraze idiomatice, în vreme ce versiunea digitală conţine, pe lîngă textul integral, şi Enciclopedia Zanichelli (actualizată în aprilie 2014), dicţionarul limbii italiene Tommaseo Bellini (1865-1879) şi Analizatorul morfologic care oferă analiza gramaticală a formelor conjugate ale verbelor şi a formelor referitoare la flexiunea substantivelor, adjectivelor, pronumelor.
Pînă aici, sarcina unui dicţionar serios. Dar acum se face un pas mai departe şi se încearcă sondarea experienţei cuvintelor, ajungînd la viaţa celor pe care acele cuvinte o exprimă în plan existenţial.

«Definiţii de autor». Citate şi preluări din perspectivă italo-română

Zingarelli 2015 a invitat importanţi protagonişti italieni ai lumii culturale, ştiinţifice, sportive, ai modei, să scrie definiţia unui cuvînt puternic legat de personalitatea şi munca lor. Au apărut astfel «Definiţiile de autor», 55 de scurte descrieri, povestiri, puncte de vedere personale despre semnificaţia unui anumit cuvînt, inserate ca un corolar în fişa lexicografică a termenului de referinţă din dicţionar. Cîteva exemple? Francesco Guccini scrie termenul cantautor, Mina scrie despre canto, Carla Fracci despre eleganţă, Cesare Prandelli despre generozitate, Enrico Mentana despre obiectivitate, Gianni Morandi despre băiat, Gabriele Salvatores despre realism, Oliviero Toscani despre privire şi aşa mai departe.
Ideea e sugestivă şi ne face plăcere să o exemplificăm conform unei perspective tematice care poate nu doar să îmbogăţească orizontul de interese al revistei noastre, ci şi să ofere punctul de plecare pentru noi iniţiative editoriale pe care bucuroşi le vom putea sprijini. Revista noastră, de fapt, îşi asumă scenariul interculturalităţii – pe axa specifică italo-română – care constituie nota distinctivă şi raţiunea sa de a fi şi, de aceea, reluarea unor «definiţii de autor» din Zingarelli 2015 poate fi un punct de plecare nu doar pentru ulterioare reflecţii, ci chiar pentru o propunere editorială originală şi de interes garantat.

Iată, deci, cîteva cuvinte esenţiale pentru o revistă ca a noastră, începând de la un termen portant, Frontieră, semnat de o figură marcantă a culturii italiene pe care de mai multe ori am avut onoarea să o găzduim în paginile noastre, şi anume Claudio Magris: „Cînd eram un puştan – m-am născut în '39, la Trieste – frontiera, foarte apropiată, împărţea lumea în două. Era Cortina de Fier, pe care o vedeam cînd mergeam să mă plimb în Karst; o frontieră de netrecut, în spatele căreia era o lume inaccesibilă; lumea lui Stalin, Estul, atît de des ignorat şi dispreţuit. Dar în spatele acelei frontiere era o lume pe care o cunoşteam foarte bine, pentru că făcuse parte din Italia pînă la sfîrşitul războiului. În spatele frontierei era ceva deopotrivă străin şi al meu; înţelegeam că, în spatele ei, făceam parte şi din acea lume, că literatura e o călătorie între cunoscut şi necunoscut şi că suntem întotdeauna, cumva, şi de partea cealaltă».
Frontieră e şi limba, loc de trecere dintr-o lume în alta, cum bine ştie cine face muncă de traducere. Iat-o pe Ilide Carmignani şi al ei A traduce: „A traduce înseamnă pentru mine a citi şi a scrie. Este, înainte de toate, plăcerea de a citi, de a trăi alte vieţi depăşind, prin intermediul literaturii, limitele propriei existenţe. Şi e plăcerea de a rescrie, de a da unei voci străine, vocea foarte particulară a unui scriitor sau a unui poet, cuvintele limbii italiene, propria limbă maternă, într-un neîntrerupt du-te-vino între două limbi, două realităţi ireductibil diferite. Şi în fiecare moment există onoarea şi responsabilitatea de a şti că interpretarea noastră personală de traducători, ascunşi, ca întotdeauna, în spaţiul alb dintre rînduri, va fi, în cele din urmă, ceea ce va ajunge la cititori”.
Fiecare limbă e şi o formă şi fiecare formă identifică un stil: nu întîmplător se vorbeşte despre „stil” şi cînd se doreşte indicarea anumitor trăsături ale unui popor şi ale modului său de a acţiona, care-l fac recognoscibil şi inconfundabil („stil italian”, „stil românesc”…). Iată-l pe Giorgio Armani cu al său Stil: „E un termen scurt, şi totuşi ca puţine altele poate să cuprindă, într-un spaţiu atît de redus, atîtea semnificaţii. E ceva evident şi, totodată, subteran, tăcut, dar şi elocvent. Pentru mine e un cod total, care obligă la coerenţă în momentul în care reclamă străfulgerarea imaginaţiei, surpriza creativităţii. Uneori, stilul poate fi o constrîngere, o regulă care tolerează puţine digresiuni şi scurtcircuite. Stilul, de fapt, ne ajută să fim recunoscuţi şi rezumă gustul, tendinţele, culturile care animă lumea. Frumuseţea e că nu e general, deşi absolutist faţă de cine îl recunoaşte, ci, în mod democratic, foarte personal”.
Şi acum un termen care găseşte amplu spaţiu de experienţă în universul socio-cultural atît italian, cît şi român: Ironie. O semnează Carlo Verdone: „Ironia este un puternic şi indispensabil medicament în înfruntarea vieţii. Nu costă nimic, dar e preţios: e o abordare filozofică faţă de întîmplările noastre cotidiene şi redimensionează ceea ce e «prea mult», cu un zîmbet, un rîset, o consideraţie amuzantă. Ironia e semn de mare inteligenţă şi sensibilitate: combate îngîmfarea, demască mitomania, exercită efecte benefice, pe termen lung, asupra cui o suportă. Şi previne, în multe cazuri, o atitudine depresivă. Autoironia îl face, fără îndoială, mai bun pe cel care e capabil să o practice. Dar atenţie: abuzul de ironie e sinonim cu superficialitatea plictisitoare şi obositoare. Ca toate ‘medicamentele’ puternice, trebuie folosită cu măsură extremă şi timp teatral perfect”.
Şi încă un termen, foarte prezent în viaţa multor italieni şi, de asemenea, central în sensibilitatea românească: Nostalgia, de Paolo Di Stefano. „Tatăl meu, sicilian, a trăit mai mult de cincizeci de ani în Elveţia, în fiecare an spunînd că vrea să se întoarcă, anul următor, în ţara lui. Nostalgia e o tulburare, uneori foarte gravă, a imaginaţiei, o adevărată boală, nu e spleenul romantic, nu e regretul inutil al unui trecut pierdut: este suferinţa provocată de o despărţire iremediabilă, fizică, sentimentală, cognitivă. Poţi să fii nostalgic şi după un loc dorit pe care nu l-ai văzut niciodată. E incapacitatea de adaptare într-o societate în care, în schimb, ar trebui obligatoriu să te integrezi. Că este vorba despre o boală (poate de boala) timpului nostru – timp de imigraţii, de schimbări bruşte şi, deci, de rătăciri ontologice – e fără discuţie”.
Încheiem cu un ultim cuvînt, dezvăluind cum experienţa poate dobândi profunzimi neaşteptate cînd este dislocată pe puncte de vedere inedite. E cuvîntul Colţ, semnat de Andrea Tarabbia: „În casele ortodocşilor mai există «colţul roşu»: locul din casă unde se celebrează cultul icoanelor sacre. Se obişnuieşte să se agaţe transversal icoana în punctul de întîlnire dintre doi pereţi – creînd astfel un al cincilea perete şi introducînd o altă latură, o altă perspectivă în cameră. Aşa cum al cincilea colţ adaugă o dimensiune, un dincolo, la fel literatura trebuie, după mine, să organizeze o viziune laterală a lumii, povestind ceva dintr-un punct de vedere care înainte nu exista, nu era aşa. Să adauge o a cincea dimensiune cognitivă, estetică şi politică, lumii aşa cum o cunoaştem; să o privească, într-un anume sens, din colţ: aceasta este, pentru mine, marea sarcină a cărţilor».

Cuvintele care contează: se caută editor pentru un lexic intercultural italo-român

Iniţiative originale ca a «Definiţiilor de autor» realizate de Zingarelli 2015 oferă punctul de pornire pentru alte propuneri şi iniţiative încă nerealizate până acum: spre exemplu, cea a unui lexic italo-român, pe două sau mai multe voci şi în ediţie bilingvă, alcătuit dintr-un grup de cuvinte centrale atît în cultura şi experienţa socială italiană, cît şi în cea română. Ar lua astfel formă un foarte bogat peisaj, unde diferenţele marcate şi locurile comune surprinzătoare privind aceste două universuri umane şi culturale pot ajuta la înţelegerea nu doar a aspectelor importante ale actualei coabitări, mai ales în Italia, dintre italieni şi români, ci şi la cunoaşterea fondurilor şi structurilor de bază, atît de des ignorate şi care, de aceea, generează neînţelegeri reciproce. Un lexic intercultural italo-român corespunde unei cerinţe ale celor două societăţi ale noastre, italiană şi română. Subsemnatul şi revista lansează această propunere către editorii care, împreună cu noi, vor vrea să o pună în aplicare. Atît în Italia, cît şi în România.

Giovanni Ruggeri
Traducere de Cerasela Barbone
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)