 |
|||
 |
|||
|
Între filozofie, medicină şi folclor. Mircea Eliade şi Valeriu Bologa
După dedicația, deosebit de modestă, «Acelora puțini care cred în mine», autoarea prezintă în Introducere personajul menționat în titlu și cu care Eliade s-a aflat în corespondență, medicul și folcloristul ardelean Valeriu Lucian Bologa (1892-1971), care a fost profesor de istoria medicinei și farmaciei la Facultatea de Medicină din Cluj și fondator al școlii științifice locale împreună cu maestrul său, francezul Jules Guiart (1870-1965), al cărui elev fusese la Sorbona. În cap. I, Întâlniri esențiale: Mircea Eliade – Valeriu Bologa, este reconstituită trama raporturilor dintre reputatul universitar și tânărul student. Liantul dintre cei doi este, din partea mai vârstnicului medic, recunoașterea unei ‘influențe italiene în trecutul medicinei românești’, iar din partea lui Eliade, solida legătură pe care o avea el însuşi – la mai puțin de douăzeci de ani pe atunci! – cu un maestru al studiilor de istoria științei în lume, livornezul Aldo Mieli (1870-1950), evreu, socialist și pionier al mișcării de eliberare a homosexualilor. În cap. II, De la folclor la știință sau despre esența existenței omeneşti, este urmărit iterul descris în titlu, care este și traiectoria strategiei hermeneutice a lui Eliade. Alte două personaje intră ca elemente catalizatoare în Bildung-ul filosofic și istoriografic al românului: poetul, filosoful culturii universaliste și dramaturgul transilvănean Lucian Blaga (1895-1961), în a cărui teorie a culturii este evidentă influența unui anume filon de gândire germanic tributar unei viziuni morfologice și organiciste a culturilor (L. Frobenius și O. Spengler), însă cu trăsături de originalitate (cfr. Michael S. Jones, The Metaphysics of Religion: Lucian Blaga and Contemporary Philosophy, Cranbury, NJ, 2006, p. 121, nr. 11), și lingvistul, folcloristul (de la opere fundamentale despre folclorul românesc la diverse cercetări asupra celui evreiesc), biblistul și rabinul sionist de renume internațional Moses Gaster (1856-1939), care a fost un evreu român (sefard, dar de familie askenadă și de formație profund germanică), apoi naturalizat britanic, după ce a fost expulzat din țara sa natală de către guvernul așa-zis liberal al lui Ion C. Brătianu (1885). Admirația lui Eliade pentru acesta din urmă se datora nu atât – după cum scrie autoarea – faptului că își donase colecția de manuscrise Bibliotecii Academiei Române, ci, evident, pasiunii comune pentru „texte” și caracteristicii evidențiate la sfârșitul necrologului citat la p. 62, n. 52: „N-a fost un cosmopolit, deşi a fost un om universal”. O caracteristică, aceasta, în care Eliade se recunoștea din plin: ambii, genii universale, dar nu cosmopoliți, în ciuda aparențelor, unul fiind în mod radical evreu în România, ca și în Anglia, la fel cum celălalt (spre deosebire de cei doi iluștri prieteni ai săi parizieni, Eugène Ionesco și Emil Cioran) a rămas profund român în exilul în Franța, în SUA, în Italia. Cele două texte dedicate de Eliade rabinului Gaster sunt (destul de ironic) retipărite în culegerea, sub îngrijirea și cu un preambul (pasionat și convingător) al lui M. Handoca, Textele „legionare” şi despre „Românism” (Cluj-Napoca 2011), pp. 144-147 și 150-155 (lucrare disponibilă și online). Pentru o imagine despre metoda comparativă a lui Gaster (care este, de altfel, aceea a marilor filologi romanici austro-germani, francezi și italieni din secolul al XIX-lea) este însă utilă recenta culegere Studii de folclor comparat (București 2003), îngrijită și cu o prefață (mai degrabă superficială) de P. Florea. Capitolul III, intitulat Despre istoria științei și spiritului pozitiv, documentează pasiunea precoce a lui Eliade pentru științele pozitive tot prin filiera raporturilor cu omul de știință Bologa, studiate cu precădere prin intermediul corespondenței mai ales din perioada indiană a lui Eliade (de la Bologa s-au păstrat douăsprezece scrisori, din 1927 până în 1938; din cele ale lui Eliade, douăzeci, din 1927 până în 1969, când era deja profesor la Chicago și îi scria colegului român dorindu-și să-l poată întâlni în Europa și să-i ofere studiile sale despre alchimie). O bună parte a capitolului este dedicată studiilor de botanică (indiană și apoi românească) și în general de știință populară ale lui Eliade, în raport cu cercetările altor doi scriitori universali, omul de știință poligraf bengalez Jagadish Chandra Bose (1858-1937) și omul de litere, filolog, etnograf și politician român Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907), recunoscut drept unul dintre cele mai enciclopedice și mai controversate (antisemit declarat și spiritist practicant) personaje ale culturii române din toate timpurile. Din operele literare, morale și politice ale lui Hașdeu (și nu Petriceicu-Hașdeu, cum scriu mulți printre care și Eliade uneori, deoarece Petriceicu nu e prima parte a numelui de familie, ci al doilea prenume după cel de Bogdan, adoptat de Hașdeu în 1857 pentru a se lega la modul ideal de voievodul Moldovei Ștefan XI Petriceicu, din care pretindea că descinde), Eliade va publica o antologie în două volume de aproape o mie de pagini, în 1937. După cum a subliniat un critic al vremii, maliţios dar nu lipsit de subtilitate, axa principală a lecturii eliadiene trece prin „subiectivismul lui Mircea Eliade” însuși. Nu lasă îndoieli în această privință cuvintele aceluiași autor în lunga prefață: «Structura magică a gândirii lui Hașdeu se manifestă în întreaga sa operă: orgoliu și acțiune în viață și în lupta politică, elogiu al eroismului și al ambiției imperiale, încredere în geniul său și în misiunea poporului său, optimism” (cuvinte care par un autoportret al lui Eliade entuziastul legionar din 1937, foarte diferit de Eliade cel descurajat și cvasi nihilist din primii ani ai exilului). Cunoașterea operei și a gândirii marelui „enciclopedist și profet cultural” – cum îl numește Eliade – moldovean este fundamentală pentru reconstituirea formației lui Eliade (influența acestuia pare secundară doar celei a lui Mihai Eminescu și a lui Nae Ionescu). Cele două lucrări eliadiene cele mai importante din acest punct de vedere sunt adunate în micul volum Despre Eminescu şi Hașdeu (Iaşi 1987, pp. 57-110), sub îngrijirea și cu prefața edificatoare a lui M. Handoca. Capitolul V, Medicină și alchimie. Prezența fantastică și folclorul ca instrument de cunoaștere, schițează succint dar în mod eficient parcursul care îl conduce pe Eliade de la studiile de folclor, istoria medicinei populare și alchimia asiatică, la viziunea sa specifică despre istoria (atât ca res gestae, cât și ca historia rerum gestarum) religiilor. Edificatoare în această privință, alături de cunoscutul eseu din 1937 al cărui titlu este reluat întocmai în subtitlul acestui capitol, eseu disponibil în traducere atât italiană cât și engleză, sunt cuvintele textului În dialog cu Lucian Blaga (tot din 1937), reluate aici de autoare (pag. 132) : „[...] în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile”. Două sunt concluziile autoarei: 1. „Plecând de la elementele folclorice și prezenţa fantastică ce se manifestă prin intermediul lor, Eliade a fost primul care a prezentat (și interpretat) o covârșitoare paletă de date și fenomene religioase și a observat că în spatele lor există un model comun”. 2. „Interdisciplinaritatea a fost (și este) o componentă importantă a cercetării știinţifice”. (pag. 140). Un alt fapt care reiese clar din cercetarea autoarei este profunda fascinație pe care Eliade o simțea față de metoda științifică (cfr. p. 78, 140 și passim), mai ales față de cea riguroasă a științelor naturale (sau exacte, sau „dure”), dar și felul în care nutrea instinctiv o neîncredere radicală faţă de orice abordare de tip amatorial. Aceasta era o trăsătură atât de distinctă a profilului său intelectual încât nu putea scăpa nici măcar inteligenței nu foarte rafinate a unui agent al Securității, poliția secretă din România Comunistă fondată în 1948 și desființată – cel puțin teoretic – în decembrie 1989. Într-o «Notă informativă» redactată de agentul «Anton» și reluată de locotenentul maior N. Deaconu într-un raport din 29.08.1966 către direcția centrală (S. Tănase, Cioran şi Securitatea, Iaşi 2010, p. 184), se poate citi textual: „Cu toată orientarea sa mistică [evident «mistică» din punctul de vedere al materialismului istoric, n.n.], Eliade are şi atitudini de om de ştiinţă, de ştiinţă exactă, materialistă şi unele studii despre folclor sînt valabile şi la noi». De fapt, agentul «Anton» surprinde cu luciditate paradoxul (relativ, de altfel: a se vedea tensiunea mistică prezentă în epistemologia lui L. Wittgenstein) formei intelectuale a lui Eliade și ajunge direct acolo unde eșuează miriade de specialiști educați în cele mai prestigioase universități ale lumii, însă tributari stereotipurilor formate pe baza cunoașterii cu totul parțiale a operei multiforme a lui Mircea Eliade.
Giovanni Casadio |
||
Printre nenumăratele publicații utile și mai puțin utile (fiind vorba, în unele cazuri, de cărți care reciclează articole anterioare) despre Mircea Eliade (1907-1986) care apar fără încetare în engleză, italiană și română (în franceză se publică aproape numai maculatură, de la D. Dubuisson la A. Laignel-Lavastine, de la M. Gardaz la D. Dana), ultima lucrare a cercetătoarei de la Academia Română din Cluj, Mihaela Gligor (n. 1977), se remarcă prin documentarea bogată și originală, precum și prin acuitatea și siguranța argumentării: Mihaela Gligor, Între filosofie şi medicină. Folclorul medical în viziunea lui Mircea Eliade şi Valeriu Bologa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2012. Ni se pare, așadar, o carte care ar merita cu certitudine să fie cunoscută în afara cercului restrâns de cititori ai limbii lui Eliade.