Pentru o pedagogie a dialogului. Viaţa şi opera lui Paulo Freire

În 2010 a fost publicat, la Editura Didactică şi Pedagogică din Bucureşti, volumul Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului, rezultatul traducerii şi adaptării în limba română a cărţii Narrando Paulo Freire. Per una pedagogia del dialogo, scrisă în limba italiană de profesorul Paolo Vittoria. Autorii traducerii sunt Daniel Mara şi Cosmina Diana Păvăluc.
Alături de această realizare, a fost iniţiată o colaborare între Universitatea Federală din Rio De Janeiro-Brazilia şi Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, care va permite schimburi între cadrele didactice din cele două universităţi, mobilităţi ale cadrelor didactice, care pot favoriza activităţi didactice şi de cercetare comune.
Paolo Vittoria este profesor de filosofia educaţiei la Universitatea Federală din Rio de Janeiro, Brazilia. Şi-a început activitatea profesională ca educator în Italia, la Napoli, oraşul său natal. A obţinut doctoratul în pedagogie la Universitatea „Federico II” din Napoli. Este şi autorul unor articole în care abordează probleme educaţionale şi relaţia acestora cu diverse aspecte sociale, politice şi ecologice din Europa şi America Latină.
Cartea este un itinerar în spaţiu şi timp, care dă viaţă gândirii şi experienţelor pedagogului brazilian, unul din cei mai mari gânditori ai timpului nostru. Paulo Freire reinventează relaţia educaţională, criticând procesele de dominare, de oprimare şi colonizare. Din acest motiv discursul său pedagogic devine unul politic.
Paolo Vittoria propune o lectură profundă, riguroasă, creativă a operei freiriene. Prin intermediul acestei lucrări cititorul reuşeşte să înţeleagă evoluţia gândirii pedagogice a lui Freire, importanţa aplicării programului său educaţional, dar şi să reflecteze asupra actualităţii ideilor pedagogului brazilian şi asupra posibilităţii de experimentare a metodei sale, în contexte îndepărtate de cel al Americii Latine.
Eu nu vreau să fiu urmat … vreau să fiu reinventat (P. Freire) este motto-ul cu care începe lucrarea şi care scoate în evidenţă foarte multe caracteristici ale gândirii şi operei marelui pedagog. Pe de-o parte, identificăm prezenţa unei conştiinţe pedagogice urmată de aplicarea unui program complex de alfabetizare, iar pe de altă parte, desprindem ideea de adaptare continuă a formării la contextul temporal, spaţial, cultural, politic în care aceasta se realizează.

Vom prezenta cele mai semnificative momente din viaţa şi activitatea lui Paulo Freire. S-a născut  la 19 septembrie 1921 la Recife, în nord-estul Braziliei, într-una din regiunile sărace ale ţării şi s-a stins din viaţă la Sao Paolo la 2 mai 1997. Primele activităţi le-a desfăşurat la Serviciul Social al Industriei şi apoi la Serviciul de Extindere Culturală din cadrul Universităţii din Recife.
Unul din obiectivele fundamentale ale activităţii sale a fost acela de a lupta pentru dobândirea autonomiei de către persoanele exploatate. Acest proces de „conştientizare” a indivizilor era văzut ca o educaţie autentică, politică, prin care persoanele exploatate puteau să dobândească cunoaştere şi putere, deoarece alfabetizarea favoriza percepţia socială şi politică. Ideile sale despre filosofia educaţiei au fost exprimate pentru prima dată în 1958 în teza de doctorat de la Universitatea din Recife şi apoi în activitatea sa de profesor de istorie şi filozofia educaţiei de la aceeaşi universitate.
Metodologia pe care a dezvoltat-o a fost utilizată intens în procesul de alfabetizare şi a fost considerată un pericol pentru sistemul politic din Brazilia, din acea perioadă, astfel încât Freire a fost închis imediat după lovitura militară din 1964. După şaptezeci de zile a fost eliberat şi i s-a impus  părăsirea ţării. Freire a plecat în Chile, unde a trăit cinci ani. În această perioadă a colaborat cu UNESCO şi cu Institutul Chilian de Reformă Agrară în programul de educaţie a adulţilor.
A fost profesor la Universitatea din Harvard (din Statele Unite ale Americii) la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei şi a participat la experimente pedagogice desfăşurate atât în mediul rural cât şi în cel urban. În următorii zece ani a fost Consultant Special al Oficiului Educaţiei din cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva, activând ca şi Consilier Educativ al Guvernelor Lumii a Treia, în special în Africa.
În 1980 s-a reîntors în Brazilia după 16 ani de exil, fiind profesor la Universitatea de Stat din Campinas şi la Universitatea Catolică din Sao Paolo. Din 1989 devine Ministru al Educaţiei în Sao Paolo, oraşul cel mai mare din Brazilia.
În timpul activităţii sale s-a străduit să implementeze acţiuni de alfabetizare prin elaborarea unui curriculum adaptat.
Paulo Freire este autorul unui număr însemnat de lucrări pedagogice, din care amintim: Pedagogia del Oprimido (Pedagogia oprimatului); Educacion: la Pratica de la Libertad (Educaţia: practica libertăţii); Educacion para una Consciencia Critica (Educaţia: pentru o conştiinţă critică); Pedagogia en Processo (Pedagogia în proces); Pedagogia de la Ciudad y Pedagogia de la Esperanza (Pedagogia oraşului şi pedagogia speranţei).
În  ultimele decenii activitatea sa a constituit subiectul a sute de lucrări de Filosofia Educaţiei. A primit zeci de titluri „Doctor Honoris Causa” la universităţi din toate părţile lumii şi numeroase premii, incluzând aici şi Premiul pentru Pace acordat de UNESCO în 1986. Ultima sa lucrare, Pedagogia  Autonomiei, a fost publicată în 10 aprilie 1997.

În ceea ce priveşte originalitatea „Metodei Paulo Freire”, putem afirma cu încredere că gândirea şi ideile lui Paulo Freire sunt un produs istoric si existenţial. Ideile sale şi le-a format prin muncă, prin practică intensă ca „acţiune însoţită de reflecţie”, cum a denumit-o el. Societatea braziliană şi cea latino-americană a anilor ’60 pot fi considerate marele laborator în care „Metoda Paulo Freire” a fost consolidată. Situaţia socială şi politică care a caracterizat acea perioadă a favorizat consolidarea ideilor lui Paulo Freire. Perioada în care a trăit în Chile a reprezentat un moment de stagnare pentru proiectele şi activitatea iniţiate în Brazilia. În Chile a găsit un mediu politic, social şi educativ care era dinamic şi stimulativ. Acest mediu i-a permis aplicarea metodei sale într-un context diferit prin dezvoltarea practicii şi sistematizarea teoriei.
Paulo Freire a conceput alfabetizarea ca fiind un proces de emancipare socio-cognitivă, alfabetizarea adulţilor fiind în primul rând un proces complex de eliberare. Şi-a concentrat atenţia asupra analfabetismului văzut ca o consecinţă a sărăciei şi a lipsei de egalitate. Procesul de alfabetizare nu este numai cognitiv, este şi social, şi „ideologic”.

Conf. univ. dr. Daniel Mara
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

Prezentăm în continuare recenzia cărţii Paulo Freire: viaţa şi opera: pentru o pedagogie a dialogului, realizată de conf. univ. dr. Adriana Nicu, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, şi susţinută la evenimentul de lansare a cărţii

Mulţumesc pentru invitaţie şi pentru şansa de a fi fost primul cititor al acestei cărţi, în format electronic, cu câteva ore înainte de a vedea lumina tiparului. Felicitări autorului şi excelenţilor traducători care au descifrat pentru noi, în limba română, fragmente din opera lui Paulo Freire.
Despre Paulo Freire am auzit puţin în timpul facultăţii, am aflat mai multe despre opera sa atunci când mi-am pregătit teza de doctorat pe o temă de gândire critică – P. Freire fiind unul din întemeietorii acestei teorii – iar azi am bucuria de a mă îmbogăţi spiritual şi de a împărtăşi această bucurie cu dumneavoastră, prin intermediul cărţii.
Aproape fiecare pagină din această carte ne oferă o lecţie de viaţă, o lecţie de pedagogie sau, altfel spus, o altă perspectivă de a percepe sau interpreta fenomenul social şi educaţional. Lucrarea abordează o temă de pedagogie socială, din domeniul istoriei gândirii pedagogice, structurată în trei părţi: Partea I, Istoria vieţii, cu cinci capitole, sugestiv intitulate, repere în parcursul de viaţă al lui Paulo Freire. Partea a II-a, Gândirea politico-educativă, echilibrată, tot în cinci capitole, semnificative pentru opera lui Paulo Freire. Partea a III-a: Dialoguri despre Paulo Freire, include trei interviuri cu personalităţi din proximitatea pedagogului, precum şi ecouri ale pedagogiei freireiene în lume.
Am să spicuiesc câteva din rândurile acestei cărţi care m-au marcat uman şi profesional, am să spun ceea ce am învăţat eu din gândirea lui Paulo Freire, filtrat prin discursul domnului Paolo Vittoria.
Tema centrală a cărţii este dialogul, iar nucleul dialogului este cuvântul: Cuvântul nu este o exclusivitate a formatorului oferită celui care învaţă, ci un bun comun al grupului care reflectă, discută, se dezvoltă prin intermediul raţionamentului asupra cuvântului însuşi (...). Dincolo de lectura cuvântului si, în spatele acesteia, este însă lectura lumii – unul din cuvintele-cheie ale operei freierene şi ale lucrării de faţă este „cuvântul-generator”, generator de sensuri din experienţele personale. Cuvântul este unitatea lingvistică de la care pleacă procesul de alfabetizare a adulţilor propus de Paulo Freire.
Dialogul reprezintă procesul de cunoaştere, circularitatea culturii: aceea a unei educaţii democratice şi participative, prin care primeşti şi restitui; în sala de clasă dialogul exprimă: circularitatea procesului educativ, o formare care nu transfera informaţii de la educator la elev, ci construiau, împreună, conştientizarea relativităţii cunoaşterii.
Dialogul înseamnă relaţie, relaţie între educator şi educaţi – suntem „fiinţe de relaţie” spune Paulo Freire, ceva ce se caută să fie cunoscut.
Şcoala reprezintă un laborator de democraţie şi participare, afirmă P. Freire şi o opune ideilor neoliberale care văd şcoala supusă legilor pieţei, ca un bun de cumpărat, de vândut sau de consumat.
Cercetarea, care este un element intern al acţiunii educaţionale, nu este exclusivă pentru nimeni, ci este un proces de a trăi, de a gândi şi a realiza în comuniune cu alte conştiinţe: Nimeni nu educă pe nimeni, nimeni nu se educă singur, needucăm unii cu alţii, mediaţi de lume, a scris Paulo Freire în Pedagogia oprimaţilor. Un semn clar al acestei idei este cercetarea permanentă pe care a realizat-o de-a lungul vieţii Paulo Freire şi pe care autorul cărţii a sintetizat-o foarte bine, caracterizând filosofia şi gândirea politico-educativă a lui Freire: existenţialism, personalism, marxism sunt curentele filosofice care au generat o pedagogie predominant socială. Suntem „fiinţe în lume”, suntem „fiinţe de relaţie”, într-o lume în continuă schimbare, care caută să se elibereze de o educaţie dominantă (educaţie depozitară). Freire a susţinut o educaţie eliberatoare, emancipată, o educaţie critică şi problematizantă. Acesta a fost şi scopul alfabetizării adulţilor şi promovarea unei eco-pedagogii, printr-o democraţie participativă.
Autorul cărţii, Paolo Vittoria, evidenţiază din gândirea freireană un motiv stringent al lumii de azi: mentalitatea oprimaţilor/asupriţilor (p. 102): Oprimaţii, care interiorizează umbraasupritorilor şi urmează criteriile lor, trăiesc teama libertăţii, pentru căaceasta determină expulzarea acestei umbre şi e nevoie ca golul lăsatde ea să fie umplut cu un alt „conţinut”,  de autonomia şi deresponsabilitatea lor, fără de care nu ar fi liberi. Şi extrapolează această idee asuprit-asupritor în viaţa noastră, a relaţiei dintre adolescent şi părinte, dintre grupul de prieteni şi adolescent, în relaţia dintre elevi şi profesor. Oprimaţii/asupriţii doresc să fie liberi, dar le este teamă. Libertatea înseamnă autonomie şi responsabilitate.
Educaţia, ca practică a libertăţii, este un act de cunoaştere, o abordare critică a realităţii – este o altă idee-ancoră a lucrării de faţă, care condensează raportul dintre: conştiinţă-proces de cunoaştere-conştientizare. Conştientizarea este o componentă cosubstanţială a actului de predare-învăţare şi reprezintă dialectica necesară a acţiunii şi reflecţiei (p. 114). Conştientizarea critică este calea spre dezvoltarea atitudinii critice şi a gândirii critice, de asumare a rolului, de angajare, de respingere a pasivismului în înţelegerea realităţii. Conştientizarea critică încurajează trecerea de la curiozitatea naivă spre curiozitatea epistemologică.
Negarea educaţiei depozitare, în care cunoaşterea staţionează în transmitere şi promovarea educaţiei critice, în care cunoaşterea evoluează în dialogicitate conduce cititorul spre înţelegerea altor două concepte-cheie: autoritarism versus autoritate şi libertinaj versus libertate, cu multiple conotaţii didactice.
Concluzionând, aş vrea să imprim auditoriului şi, în acelaşi timp, să-i stârnesc curiozitatea de a parcurge atent această lucrare, punctând câteva repere pedagogice:
- cuvinte-generatoare (Problema nu este atât lectura cuvântului, cât lectura mai riguroasă, a lumii care mereu precedă lectura cuvântului, P. Freire);
- didactică participativă;
- relaţia educator-educaţi, ca „fiinţe de relaţie”;
- conştientizare/ conştientizare critică;
- dialog: a şti să vorbeşti studenţilor – a şti să vorbeşti cu studenţii.
Redactată într-un stil accesibil, incitant, deschizând ferestre de cunoaştere şi meditaţie, trezind curiozitatea epistemică, dorinţa de a afla şi de a practica ceea ce ai aflat, lucrarea profesorului Paolo Vittoria îl recomandă pe el însuşi ca un practicant al conştientizării critice. Literatura psihopedagogică românească are un important câştig prin această carte, graţie şi colegilor noştri care s-au angajat la munca de a filtra, prin experienţa lor, lucrarea profesorului Vittoria şi, indirect, opera lui Freire.
Dacă educaţia singură nu schimbă lumea, lumea fără educaţie nu se schimbă (P. Freire).

conf. univ. dr. Adriana Nicu
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu

(nr. 2, februarie 2012, anul II)