„ZeroZeroZero” de Roberto Saviano: Infernul alb al cocainei

Roberto Saviano nu este doar cel mai bine vândut autor italian al momentului (iar asta în ciuda vârstei – la cei 42 de ani ai săi, Umberto Eco nici măcar nu debutase într-ale ficțiunii – și a numărului de romane – deocamdată numai două, la care se adaugă câteva volume de eseuri și proză scurtă), ci și unul dintre numele aflate pe acea listă scurtă a scriitorilor amenințați cu moartea de diverse grupări – fie ele religioase sau criminale – în urma cărților pe care le publică. De opt ani de zile, adică odată cu apariția romanului care i-a adus (ne)dorita faimă – Gomora, tradus la noi tot la Editura Univers în 2009 – trăiește 24 de ore din 24 sub paza poliției, fiind nevoit să-și schimbe constant domiciliul pentru a-și pierde urma. De altfel, cel de-al doilea roman, ZeroZeroZero (Ed. Univers 2014, traducere de Patricia Rădulescu), este dedicat tocmai carabinierilor care l-au însoțit și protejat zi de zi în tot acest răstimp.

Un omagiu adus celor care, prin serviciul și expunerea lor, îi permit să-și practice în continuarea meseria de jurnalist și scriitor și deopotrivă celor care, peste tot în lume, luptă împotriva flagelului alb. Pentru că ZeroZeroZero este o coborâre în infernul alb al traficului de cocaină, un roman pornit, asemenea celui dintâi, nu din „povestiri inspirate. Cu stil și narațiune căutate” – Saviano nu se pricepe la așa ceva, după cum singur o afirmă –, ci din munca sa nemijlocită de jurnalist de investigație. În interviurile pe care le acordă, Saviano vorbește cu tonul celui care și-a pierdut de mult inocența în fața lumii. Concomitent cu viața noastră obișnuită, rutinară, se desfășoară universuri la fel de complexe, precum cel al mafiei sau al traficului de droguri. Paralelismul este numai unul aparent, căci cei mai mulți dintre cei care populează universul cocainei – fie ei producători, traficanți sau consumatori, dar cu precădere cei din urmă – fac parte în egală măsură din propriul nostru univers: ar putea fi oricine, de la rudele noastre cele mai apropiate, la medicul de familie, profesorul de la clasă sau vânzătoarea de la magazinul din colț. Saviano ne atrage brutal atenția că, dacă suntem incapabili să înțelegem și să simțim proximitatea cocainei și a mașinăriei pe care-o pune în mișcare, suntem fie orbi de-a binelea, fie mincinoși – sau, cel mai probabil, chiar unul dintre cei ce-o prizează.  
            
O lume care se ordonează asemenea celeilalte („normale”, am tinde să-i spunem) după reguli extrem de precise, chiar dacă nescrise, unanim cunoscute și împărtășite de cei ce sunt implicați. O oglindă pe dos a lumii obișnuite, în care activitățile sunt desfășurate conform regulilor, dar unde aceste reguli au o cu totul altă funcționalitate față de cea pe care le-o atribuim în mod comun, căci ele nu sunt făcute în numele vreunui ideal de egalitate și libertate, ci pentru a apăra interesele marilor carteluri și bande de traficanți, pentru a controla cât mai eficient rețeaua de distribuție. Detaliile și numele pe care le țese Saviano în roman sunt copleșitoare și năucitoare, mai ales pentru un cititor care n-a avut de-a face vreodată direct cu acest fenomen. Romanul reprezintă ceea ce în cinematografie poartă numele de „docu-fiction”: un melanj între documentar și ficțiune. De la capii celor mai mari carteluri din Mexic (precum El Mono Mancuso, bănuit de legături directă cu mafia calabreză, Daniel Mejia sau Santiago Meza Lopez, iar lista continuă aproape la infinit), la descrierea amănunțită a modalităților de a trece cocaina de controlul vamal, ascunsă în cele mai nebănuite feluri, de la metode de intimidare și torturare a dușmanului – fie el reprezentant al legii, fie membru al unui cartel rival – până la descinderi ale trupelor speciale, procese răsunătoare, spălare de bani și imperii financiare, toate acestea reprezintă materia brută din care-și încheagă Saviano cele peste 400 de pagini.

ZeroZeroZero nu este cu siguranță un roman pentru un stomac sensibil: se citește în ritm susținut, dar se digeră greu. În ciuda stilului bine strunit, care nu împotmolește cu nimic lectura, ba dimpotrivă, reușește tocmai să fluidizeze densitatea de informații, detalii, planuri, senzația constantă e aceea de carte grea, apăsătoare. Scrisă la persoana întâi, cartea pierde orice urmă de obiectivare sau detașare specifică documentarului, adoptând tonul confesiunii: „Mi-a revenit viața fugarului, a alergătorului după povești, a multiplicatorului de povestiri. Viața protejatului, a sfântului eretic, vinovat dacă mănâncă, mincinos dacă ține post, ipocrit dacă se abține”. O carte filmică, care va face probabil subiectul unei ecranizări, așa cum s-a întâmplat și în cazul primului roman, Gomora.

„Ce anume poată să facă un scriitor? Multe. Are o responsabilitate enormă pe umerii săi: să facă auzite poveștile pe care alege să le spună, tot acel sânge, toți acei morți, de parcă toate acestea aparțin oricărui cititor, fie el rus, suedez sau chinez. (…) Nu am vrut să-i ofer cititorului o cale de a evada, ci am vrut să-l invadez cu toate acele informații, să-l implic cu totul”. Câteva rânduri dintr-un interviu, dar care cuprind crezul lui Roberto Saviano. Dintre toate postùrile pe care mașinăria literaturii de azi le pune la dispoziția autorilor, Saviano o alege pe cea a scriiturii angajate, chemată să depună mărturie cu mijloacele-i specifice despre marile grozăvii ale timpului său. Numai că, atrage atenția autorul italian, împinsă la extrem, o asemenea scriitură riscă să-și macine pe dinăuntru însuși creatorul atunci „când tot ce te înconjoară începe să se raporteze la acest gen de reflecție. Când introduci totul în universul de sens pe care l-ai construit observând puterile traficului de droguri. Când totul pare să aibă sens doar dincolo, în abis”. Absorbit de misiunea asumată, copleșit de vastitatea subiectului ales și de caracterul său profund nerezolvabil, naratorul-protagonist ajunge să privească aproape distorsionat viața, căci totul în jurul său devine secundar, inutil, neimportant, în afară de lumea traficului de cocaină. Conștient de acest lucru, numindu-se cu amărăciune „monstru” tocmai pentru că s-a lăsat pradă acestei stări, Saviano mai are totuși o speranță: nu în abolirea traficului de droguri (fapt imposibil), ci în actul neîntrerupt al lecturii, ca act creator de viață nouă, de univers paralel contrapus celui al drogurilor.

Cristina Gogianu
(nr. 2, februarie 2015, anul V)