„Onorabila venețiană” de Rosa Ventrella: un roman despre curtezanele din Lagună

Despre curtezane și viața acestora, desfășurată mereu la întretăierea dintre fascinația provocată și condamnarea aplicată de către societate, literatura posedă un impresionant tezaur ce acoperă mai toate epocile istorice și pătrunde în aproape toate colțurile lumii. În tot acest vast peisaj, curtezanele Veneției scriu un capitol aparte al acestei literaturi, capitol căruia i se adaugă și romanul scriitoarei Rosa Ventrella, Onorabila venețiană (Honorata cortigiana în original), publicat la noi toamna aceasta la editura All, în traducerea Alexandrei Blăgoi. Cine a văzut Dangerous Beauty (film apărut în 1998 și difuzat în spațiul anglo-saxon și sub alte două titluri: A Destiny of Her Own, respectiv The Honest Courtesan) își va putea face din start o idee despre protagonista romanului, căci atât filmul, cât și cartea urmăresc viața uneia dintre cele mai cunoscute curtezane din Lagună, Veronica Franco.

Trebuie subliniat, însă, că dincolo de o sumă de date pe care le vom regăsi și într-o parte, și în alta, cititorul nu riscă, aplecându-se asupra cărții autoarei italiene, vreun soi de lectură déjà-vu. Iar acest lucru se întâmplă tocmai datorită dublei specializări pe care Rosa Ventrella o deține, fiind pe de-o parte absolventă de istorie a Universității din Parma și autoare a mai multor articole în domeniu, iar pe de altă parte, predând literatură în Cremona unde locuiește în prezent. Din îmbinarea acestor două pasiuni se nasc mai toate romanele sale, fapt care o plasează pe scriitoare într-un întreg val artistic, de revitalizare și (re)gândire a romanului (neo)istoric. Scriitura sa este un melanj între documentarea riguroasă, specifică istoricului, și neîngrădirea ficțiunii.

Odată cu Onorabila venețiană, pătrundem în lumea Renașterii târzii (a doua jumătate a secolului al XVI-lea – sau Cinquecento, cum îi spun italienii), într-o Veneție cunoscută în întreaga lume drept Serenissima, somptuoasă și râvnită de atâția, depozitara nu doar a unui imperiu comercial, ci și a unui tezaur cultural cu greu egalabil. Veronica Franco are numai paisprezece ani, vârstă care azi ar apropia-o mai degrabă de naivitățile copilăriei, dar care pentru vremea aceea însemna intrarea (bruscă, adeseori) în lumea adultă, o vârstă potrivită pentru ca familia să-i caute un pretendent și să-i aranjeze căsătoria cu un medic foarte apreciat și bogat, dar și cu mult mai în vârstă decât ea. Un destin comun aproape tuturor tinerelor din familii nobile, dar cu venituri modeste (sau chiar scăpătate), împotriva căruia, însă, Veronica se va răzvrăti pe două căi: mai întâi, descoperind și cultivând binefacerile și libertățile culturii (ale poeziei în mod special), iar mai apoi devenind una dintre cele mai influente femei din Veneția timpului său prin îmbrățișarea unei vieți de curtezană.

Ajunsă în casa soțului său, medicul Panizza, Veronica se simte cuprinsă de deznădejde: „viața ei curgea într-o lentă agonie, iar zilele erau toate la fel, compuse din mereu aceleași gesturi și dintr-o plictiseală neîntreruptă, pe care nici măcar strălucirea verii nu reușea să o risipească”. Singura consolare pe care o găsește în acea atmosferă bătrânicioasă și chiar ostilă este impresionanta bibliotecă a soțului său. În ciuda cutumelor timpului său, când literatura nu era văzută ca fiind o ocupație potrivită unei tinere doamne, Veronica se cufundă în lectură, descoperind, astfel, îndeosebi farmecul poeziei. Va compune la rându-i versuri, nelimitându-se doar la citit: de altfel, catrenul care deschide romanul îi aparține. Autoarea nu insistă, însă, prea mult asupra acestei întâlniri a protagonistei cu literatura și arta, deși episodul putea fi mult mai în detaliu exploatat, fiind unul esențial nu doar pentru dezvoltarea eroinei, ci și pentru ceea ce va deveni ulterior cariera sa de curtezană. Căci Veronica nu ajunge să fie cea mai râvnită dintre „honorate” grație numai frumuseții sale ieșite din comun, ci și datorită inteligenței și culturii pe care le posedă și care îi farmecă deopotrivă publicul.

Pentru cititor poate părea ușor straniu ca o tânără de viță nobilă, măritată și cu un cămin al ei, să ajungă o curtezană, însă pentru Veneția secolului al XVI-lea acest lucru este unul cât se poate de firesc, un fapt obișnuit pentru societatea vremii, o îndeletnicire care se desfășoară în văzul și cu aprobarea lumii, nicidecum un act rușinos, la care femeia este împinsă de nevoie. O curtezană nu are nimic de-a face cu o prostituată de rând, multe dintre nobilele doamne alegând, pe atunci, să rotunjească vistieria soțului prin astfel de servicii. Un gest care nu le înjosește cu nimic, ba dimpotrivă, le poate chiar spori reputația. Veronica pornește pe acest drum nu doar pentru a-și alunga plictisul vieții matrimoniale, ci și pentru a-și împlini propriul impuls. Atunci când acceptă să devină curtezană, ea nu dă ascultare numai sfatului mamei – la rându-i curtezană în tinerețea sa – ci și glasului propriului trup, pe care-l simte vibrând și ale cărui farmece înțelege să nu le risipească într-o viață searbădă alături de un soț rece și cu mult mai în vârstă. În plus, odată devenită curtezană, va fi liberă să-și exprime și să-și facă cunoscută vocația de poetesă.

Lumea în care va intra astfel – și care i se va așeza în scurtă vreme la picioare – este una strălucitoare, frenetică, a mai marilor vremii sale: de la dogi și comercianți putred de bogați, până la capete încoronate și mari artiști ai vremii. Veronica îi va cunoaște pe fiecare în parte, va repurta succes după succes, va deveni cea mai râvnită, fără ca toate acestea să-i poată umple golul din suflet. Ba va ajunge chiar să fie acuzată și condamnată de Inchiziție, într-o disperată încercare de a găsi un țap ispășitor pentru războaiele și ciuma abătute asupra Serenissimei. Viața și traiectoria Veronicăi sunt exemplare pentru Veneția timpului său – același paradox pare să le străbată pe amândouă: pe de-o parte, strălucirea și exuberanța care-ți taie respirația, pe de altă parte un șir întreg de nenorociri, care nu fac decât să adâncească golul și dilemele, cărora și una, și alta vor căuta să le răspundă prin propriile forțe.

Cristina Gogianu
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)