„Logodnicii” lui Manzoni pe înțelesul copiilor. Repovestire de Umberto Eco

Cu ce se ocupă Umberto Eco atunci când nu lucrează la un nou roman, nici la vreun tratat de semiotică ori de teorie literară, nici nu scrie pentru una dintre rubricile sale din ziarele italiene, nici nu îngrijește apariția vreunei „istorii” anume (fie ea a frumuseții sau a tărâmurilor legendare)? Ei bine, scrie cărți pentru copii. Sau mai corect spus, rescrie pe înțelesul celor mai mici cărți aparținând unor mari nume ale literaturii universale. Este vorba despre un admirabil proiect conceput și inițiat de cei de la Școala Holden (școală de storytelling apărută la Torino în 1994), publicat sub îngrijirea Grupului Editorial L'Espresso (iar la noi de către Curtea veche), a cărui menire este să reapropie generațiile (foarte) tinere de cititori de operele clasicilor.

Numele colecției în care apar aceste cărți este unul cât se poate de grăitor: Save the Story. Nu e vorba însă doar de a le salva de la uitare, ci, mai degrabă, de rigiditatea și gravitatea excesivă pe care aceste capodopere ale literaturii universale le capătă, din păcate, odată intrate în manualele școlare și etichetate drept lecturi obligatorii. Lista (re)povestitorilor cuprinde nume sonore de scriitori contemporani, precum Ali Smith, Jonathan Coe sau Mario Vargas Llosa, iar dintre autorii italieni îi regăsim – alături de Umberto Eco pomenit mai sus – pe Melania Mazzucco, Alessandro Baricco, Andrea Camilleri și Stefano Benni. Colecția are dichisul ei: nu doar că fiecare carte beneficiază de talentul de povestitor al scriitorului respectiv, întregul corpus fiind redimensionat și reconstruit în zece capitole (din care ultimul reprezintă epilogul) numai bune de citit rând pe rând seara, înainte de culcare, ci și de viziunea unui grafician pe măsură, care însoțește aventurile eroilor cu ilustrații remarcabile. În plus, la final, se mai găsește și un soi de apendice care explică de unde vine povestea respectivă – o plasare în contextul socio-istoric original, realizată într-un limbaj cât se poate de la îndemână.

Cum titlurile ce urmează a fi „traduse” pe limba copiilor sunt propuse chiar de către (re)povestitori, Umberto Eco nu putea alege, firește, decât romanul Logodnicii al lui Alessandro Manzoni. Iar asta nu doar din motive tipic postmoderne, de intertextualitate și citare la început de roman propriu, ci și din rațiuni ce privesc însăși experiența sa de cititor (la diverse vârste) al cărții lui Manzoni. Eco povestește că a avut norocul să se întâlnească cu acest roman înainte să-l studieze la școală și că astfel s-a putut bucura de el în ritmul și modul său, că atunci, la prima lectură, l-a parcurs cu sufletul la gură ca pe un roman de aventuri, poticnindu-se uneori în descrierile cam stufoase. Cu asemenea amintiri în minte s-a apucat să repovestească arhicunoscutul roman al domnului Alessandro – „un nobil cu chip frumos și blând ca de cal trist”. Iar ceea ce i-a ieșit este deopotrivă o carte pentru copii, dar și pentru părinții care le-o vor citi, căci Umberto Eco nu renunță la a fi scriitorul postmodern pe care cu toții îl cunoaștem.

Logodnicii în varianta sa nu înseamnă un banal rezumat al aventurilor celor doi protagoniști, Renzo și Lucia, ci reprezintă o continuă glisare între cele trei lumi: cea a lui Manzoni (secolul XIX italian, cu frământările de dinaintea marelui moment al Unirii Italiei), cea a timpului fabulei (Lombardia lui Seicento, secolul al XVII-lea) și cea a momentului prezent, începutul de secol XXI. Or această glisare nu doar că nu complică ițele romanești, ba dimpotrivă, îl ajută pe micul cititor în descurcarea mai lesne a acestora, explicându-i și aducându-i la zi tot felul de termeni ori idei. Așa se întâmplă cu bravii, pe lângă care, subliniază povestașul Eco, „toți oamenii Căpitanului Hook ar fi arătat ca îngerașii de pe acoperișul staulului, din scenele cu nașterea lui Iisus”, sau cu Cel-fără-Nume pe care îl aseamănă „cu unul care, în zilele noastre, are legături cu mafia, face contrabandă cu droguri și conduce o rețea importantă de trafic de persoane”. Și obiceiurile sunt trecute prin același exercițiu comparativ, jucat, însă, la ambele capete, căci așa cum cititorului de azi i s-ar putea părea amuzant cultul onoarei practicat pe atunci, la fel și „dacă gentilomii din vremurile acelea ar auzi ce-și spun astăzi doi șoferi când unul i-a bușit aripa celuilalt, și ei ar spune că noi suntem nebuni”.

Umberto Eco nu renunță nici aici la ironie, dar pentru că vorbim totuși despre o carte pentru copii, îi adecvează tonul și, mai ales, aciditatea, învăluind-o de multe ori în anecdotă și glumă, menite să-i amuze pe cei mici. Dar dincolo de aceste văluri, scriitorul face cu ochiul adultului, cel capabil să înțeleagă și sâmburele amar, ca atunci când povestește spre exemplu despre dramatismul acelor vremuri „odată cu (lovitură de teatru, ta ta ta ta!) venirea ciumei” sau că „pentru a-i reduce la tăcere pe săraci, bogătașii se foloseau fie de bravi, derbedeii care vorbeau limba armelor, fie de consilierii lor, care, dat fiind că săracii nu știau nici să scrie, nici să citească, le închideau gura, amenințându-i cu limba latină (...)”. În plus, pentru a nu risca să-și piardă tânărul cititor în avalanșa de întâmplări și personaje, Eco încearcă să-i împărtășească câte ceva și din arhitectura și stilul acestui roman, atrăgându-i atenția că această „poveste a multor nenorociri” este de fapt asemenea unui film, unde camera se mută de pe un personaj pe altul, de pe o scenă pe alta. Această voce metaficțională este cea care îi ghidează novicelui într-ale lecturii plimbarea prin pădurea narativă și care la final, ca în fabule, îi înlesnește înțelegerea moralei.                          

Că activitatea lui Umberto Eco – indiferent de domeniul direct căreia i se subscrie – are mai mereu și o componentă pedagogică e de-acum un fapt comun și recunoscut ca atare de publicul său, fie el mai mult sau mai puțin specialist. Așa cum pentru studenți a publicat o cărțulie despre cum să-și scrie teza de licență, pentru cei care abia acum au primele întâlniri cu literatura a pus la punct această versiune a unui roman clasic, oferindu-le, odată cu povestirea propriu-zisă, și o serie întreagă de instrumente de lectură, fundamentale pentru orice cititor de cursă lungă.

Cristina Gogianu
(nr. 4, aprilie 2015, anul V)