„City” de Alessandro Baricco sau când orașul devine tot o poveste

Deși pe rafturile librăriilor românești a ajuns abia în această toamnă (publicat de editura Univers în traducerea Patriciei Rădulescu), City nu reprezintă una dintre cele mai recente fapte scriitoricești ale lui Alessandro Baricco, făcând parte de fapt din prima perioadă de creație a acestuia. Apărut în 1999 la editura milaneză Rizzoli, este cel de-al patrulea roman după Castele de furie, Ocean mare și Mătase – apărute toate și în ediții românești. Dintre scriitorii italieni ai generației sale, Baricco este probabil cel mai cunoscut și cel mai vizibil publicului autohton, așadar traducerea romanului City apare ca un gest firesc venit să completeze o absență, cu atât mai mult cu cât multe dintre cărțile-i recente se găsesc deja în librăriile noastre (Fără sânge, O poveste, Emmaus, Mr Gwyn, Barbarii: eseu despre mutație).

Pentru cititorii deja familiarizați cu scriitura pe care o practică Alessandro Baricco, dar și pentru aflați la prima întâlnire, dar împătimiți ai literaturii postmoderne, City înseamnă un bun prilej de jonglerie narativă. Dintre toate romanele sale de până acum, acesta este probabil cel mai întins, cel mai voluminos, fapt care nu poate să nu-ți atragă atenția la un autor care se simte vizibil la el acasă în poveștile pe spații mici, povești pe care le finisează stilistic cu atenția unui maestru sticlar descins direct din Murano (Castele de furie) sau a unui țesător în cea mai fină mătase, atât de fină încât abia o simți la pipăit (Mătase). Or City pare tăiat, așa cum subliniază Alfred Hickling în recenzia pe care o semnează în The Guardian, „din cea mai grosieră și mai aspră stofă pe care ți-o poți imagina”. Asta nu înseamnă că odată cu acest roman avem de-a face cu un Baricco neglijent în ceea ce privește stilul, ci cu un Baricco care-și lasă deoparte finisajele minuțioase de dragul unei arhitectonici foarte laborioase, în care pe alocuri riscă poate chiar să-și piardă cititorul. De altfel, așa cum autorul singur se confesează, „Cartea asta e clădită ca un oraș, ca ideea unui oraș. Mi-am dorit ca titlul să exprime asta. Şi chiar o face. Poveștile sunt cartiere, personajele sunt străzi. Restul e timp care trece, sete de a rătăci și nevoie de-a privi. Am călătorit preț de trei ani prin City. Dacă vrea, cititorul poate să meargă pe urmele mele. E lucrul cel mai frumos, dar și cel mai greu din orice carte: Poți oare parcurge drumul făcut de altcineva?”

Și de ce anume riscă cititorul să se rătăcească în hățișul romanesc la care autorul a buchisit timp de trei ani? Pentru că City e populat de la un capăt la altul cu povești care se întretaie, se absorb, se completează ori se resping, dar și cu naratori prea puțin credibili. În centrul acestui peisaj urban se află Gould, un băiat aflat la limita dintre copilărie și adolescență, dar posedând o minte sclipitoare, un wunderkind al Americii care merge deja la facultate (fiind chiar plătit pentru a-și face studiile universitare) la o vârstă la care colegii săi obișnuiți abia dacă încep liceul. Gould nu are o familie în sensul clasic al cuvântului: mama îi este internată într-o clinică psihiatrică, iar tatăl, general în armată, este mai mereu absent; așa că el străbate orașul însoțit la tot pasul de cei doi prieteni ai săi (posibil imaginari): Diesel, un uriaș, și Poomerang, un mut. Iar de la un anumit punct încolo, va fi însoțit de Shatzy Shell – operator telefonic cu jumătate de normă, dar scriitoare de western-uri cu normă întreagă, deși până la acest moment nu a publicat încă nimic, toate poveștile sale fiind numai înregistrate pe reportofonul pe care-l poartă mereu cu ea – cea care printr-un ciudat, și totuși logic, joc de întâmplări ajunge să-i fie guvernantă.

Povestea celor doi se țese printre multe alte povești: un meci de box născut din fantezia lui Gould, comentat în toate detaliile sale și transmis la radio în vremea în care televiziunea nu exista încă (episod care amintește întrucâtva de episoadele inventate de condeierul lui Mario Vragas Llosa din Mătușa Julia și condeierul), western-ul la care tot lucrează Shatzy, al cărui început îl cunoaștem, dar al cărui final pare să se dilueze printre străzile și cartierele orașului, cursurile anumitor profesori pe care protagonistul îi audiază la facultate, foarte reușită fiind cea despre onestitatea intelectuală.

Portretul lui Gould are unele trăsături ce pot fi recunoscute în figura unor eroi consacrați ai literaturii universale, Baricco folosindu-se fără rezerve de intertextualitate: este un copil-bătrân, amintind de Benjamin Button al lui Fitzgerald și strania poveste a acestuia, unde vârsta biologică, intelectul și aparența fizică nu se corelează de niciun fel; în plus, Gould e un copil fără copilărie, fără posibilitatea de a-și trăi firescul vârstei, căci pe umerii săi apasă genialitatea și trena sa de neajunsuri (e de ajuns să ne gândim la singurătatea care-l urmează peste tot), oglindind parcă pe de-a-ndoaselea destinul eroului lui Günter Grass din Toba de tinichea, Gould fiind obligat de cei din jurul său să se comporte ca un adult, presiune căreia nu prea știe cum să i se opună. Un roman foarte bogat, care țese poveste după poveste, riscând să le arunce pe toate în uitare, un furnicar așa cum numai un oraș al începutului de secol XXI poate să fie, păstrând totodată toate acele trăsături arhetipale ale urbanului, recognoscibile indiferent de epocă și care ne trimit cu gândul la Orașele invizibile ale lui Italo Calvino, dar și o posibilă cheie de lectură (și interpretare) pentru lumea tot mai urbanizată în care trăim.

Cristina Gogianu
(nr. 12, decembrie 2014, anul IV)