 |
|||
 |
|||
|
Sacru, tradiţie, ezoterism: noi perspective în hermeneutica italiană a lui Mircea Eliade
Studiul lui Pietro Angelini, Eliade, De Martino şi problema puterilor magice (Eliade, De Martino e il problema dei poteri magici) începe cu o arheologie a investigării puterilor magice în studiile lui Mircea Eliade, insistând asupra dezvoltării subiectului în Tehnici Yoga, carte recenzată imediat după apariţie (1948) de către Ernesto de Martino, în prestigioasa revistă a lui Raffaele Pettazzoni, „Studi e Materiali di Storia delle Religioni”, şi continuă cu o detaliată analiză a evoluţiei gândirii lui de Martino despre magie în raport cu ideile similare ale lui Mircea Eliade. Interesul savantului italian pentru interpretarea eliadescă a ritului ca ieşire din istorie şi pentru studiile consacrate tehnicilor de control al puterilor magice se manifestă într-o epoca mefientă la „cazul Eliade”, devenit controversat şi indezirabil politic graţie intervenţiei consulare a noii guvernări comuniste din România postbelică. Într-un discurs dinamic şi savuros, pigmentat cu sugestii ezoterice, în Mircea Eliade văzut de Mircea Eliade (Mircea Eliade visto da Mircea Eliade), Giovanni Casadio prezintă biografia şi inventarul scrierilor savantului român, punctând elemente excepţionale (precum faptul că este singurul istoric al religiilor menţionat în operele a doi papi, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea) şi se opreşte la perioada cuprinsă în paginile Jurnalului portughez (10 februarie 1941 – 13 septembrie 1945), considerat de autor „cel mai important dintre jurnalele lui Eliade”, graţie caracterul său de document genuin, necenzurat înainte de publicare, deşi era notorie propensiunea lui Eliade de a-şi construi cu grijă „personajul” pentru posteritate. Giovanni Casadio insistă, însă, mai ales conţinutul jurnalului, pe reflecţiile esenţiale, existente în el, pentru înţelegerea a două dintre operele ulterioare ale autorului (Tratat de istorie a religiilor, respectiv Mitul eternei reîntoarceri) şi pe gândurile generate de momentul istoric nefast prin care trecea poporul român şi de boala Ninei, soţia lui Eliade, tragedii interpretate în termenii corespondenţei dintre macrocosmos–lume şi microcosmos–om, reflex al unei „polarităţi derivate dintr-o tradiţie” familiară lui Eliade (cea indiană), ātman-brahman. Incursiunea hermeneutică a lui Giovanni Casadio în universul revelat de jurnalul portughez echivalează cu o subtilă analiză comparativă a reflecţiilor lui Eliade referitoare la eros şi iubire, dar şi cu o curajoasă decriptare a sexualităţii din economia vieţii scriitorului român, cu incitante digresiuni psihanalitice şi filosofic-ezoterice, din care nu putea lipsi concepţia lui Julius Evola din Metafizica sexului. Li se adaugă o interesantă perspectivă asupra relaţiei dintre eros şi agape, raportată la criza religioasă din viaţa lui Eliade de atunci, parcursul exegetic fiind finalizat în soteriologia unui „Eliade intim”, construită pe logica valorii sacrificiale a suferinţei şi a morţii Ninei, în contextul preeminenţei Iubirii. Ecuaţia este răsturnată, însă, de către Casadio în configurarea profilului politic al lui Eliade, unde dominantă este ura, rezultatul fiind nerealizarea „procesului de integrare-metabolizare” a raporturilor sale cu Garda de Fier, „transformate într-o ipostază vampirescă”. Exigenţa metodologică a lui Pietro Mander transformă intervenţia sa, Asirologia şi Eliade (L’Assirologia ed Eliade) într-o atentă abordare a aportului pe care domeniul asirologiei îl poate primi de la „studiul interdisciplinar combinat cu fenomenologia eliadescă sau cu cercetarea istorico-religioasă”, iar polemica sa nuanţată cu alţi specialişti din domeniu evoluează într-un studiu al recuperării şcolii panbabiloniste, comparativ în opera lui Mircea Eliade şi Simo Parpola. Pe linia tangenţelor gândirii lui Eliade cu reflecţiile altor cercetători ai religiilor se înscrie şi studiul semnat de Grazia Marchianò, Ordinea sacră a cosmosului: imperativul pierdut. Atitudini la raportul Eliade – Zolla - Culianu (L’ordine sacro del cosmo: l’imperativo smarrito. Posizioni a confronto Eliade-Zolla-Culianu), rafinată interpretare a felului în care trei generaţii de savanţi au reacţionat la un secol „profan”, începând cu teza lui Mircea Eliade despre cele două moduri de a fi în lume – homo religiosus tradiţional integrat într-un cosmos sacru, respectiv, eul istoric modern inserat într-un cosmos desacralizat – şi cu teoria sa despre prezenţa camuflată a sacrului în lumea modernă, continuând cu intransigenta teză a lui Elémire Zolla, pentru care „formele tradiţiei şi sensul sacrului”, degradate exponenţial începând cu secolul al XVIII-lea, „odată explantate din orizontul subiectului istoric, s-au dizolvat”, ultimul cuvânt aparţinându-i lui Ioan Petru Culianu, în a cărui gândire domină – precizează autoarea – „o configuraţie fractalică”, unde mitul şi istoria” (reală sau virtuală) „se intersectează şi interacţionează într-un sistem care se autogenerează continuu”. Amintit în mai multe dintre studiile adunate în acest volum, Julius Evola reprezintă complementul unei relaţii intelectuale pe care Mircea Eliade a întreţinut-o inegal timp de mai multe decenii, implicaţiile fiind analizate impecabil de către Enrico Montanari în Eliade şi Evola. Aspecte ale unui raport „submersibil” (Eliade ed Evola. Aspetti di un raporto „sommerso”). Aparent secundară în perimetrul legăturilor savantului român cu intelectualii italieni, mai cu seamă în perioada interbelică, prezenţa lui Evola în economia formării intelectuale a lui Eliade (cu precădere pe accepţiunea evoliană a „gândirii tradiţionale”) se dovedeşte a fi – afirmă autorul – dificil de reconstituit, din cauza mărturiilor inegale existente, a pierderii jumătăţii eliadeşti a corespondenţei dintre cei doi, precum şi din cauza suprapunerii imaginii lui Evola peste cea a lui Giovanni Papini, figură absolut fascinantă pentru tânărul Eliade. O primă mărturie despre istoria raporturilor Eliade–Evola o reprezintă o scrisoare trimisă de către gânditorul italian la Calcutta, în anul 1930, concentrată asupra tradiţiei care se păstrează încă în anumite centre spirituale din India. Însă, în opinia lui Enrico Montanari, cel puţin două dintre studiile lui Eliade din anii ’20 sunt elaborate în siajul ideilor tradiţionaliste evoliene (Magia şi cercetările metapsihice, 1926, respectiv, Magie şi metapsihică, 1927). Ele discută despre valorizarea autentică a fenomenelor meta-psihice în raport cu interpretările „reducţioniste”, avansate de către ştiinţa oficială din domeniul psihologic, folcloric etc. Pe un palier speculativ superior, autorul apreciază că o altă convergenţă cu ideile evoliene are loc sub semnul „amoralismului eroic”, prezent în proza de tinereţe a lui Eliade, el fiind prelungit apoi, cel puţin aparent, în raporturile exegetice şi politice dintre cei doi. „Aparent”, deoarece – consideră Enrico Montanari – în anii în care Eliade recenzează Revolta contra lumii moderne a lui Evola (1934) şi acesta vine la Bucureşti pentru a-l întâlni pe Corneliu Zelea Codreanu (1938, întâlnire intermediată, potrivit lui Evola, chiar de către Eliade) începe o distanţare, care sa ve accentua în timp, convertindu-se într-o iritare a autorului român faţă de „pesimismul” tradiţionaliştilor. În mod simetric, „«magismul» iniţial ca proiect de construcţie a «Individului Absolut»” este înlocuit, în gândirea lui Eliade, cu un interes „cultural” pentru temă, care nu neglijează „o viziune primordială a lumii”, dar refuză să o echivaleze cu „bazele metafizice ale «Tradiţiei»”. Dezbaterea intelectuală generată de homo religiosus constituie punctul de plecare al studiului lui Carlo Prandi, Timpul mitului şi timpul modern în Mircea Eliade (Tempo del mito e tempo del moderno in Mircea Eliade), periplu hermeneutic ce accentuează preeminenţa sacrului în opera gânditorului român şi detaliază raportul dintre sacru, cultură primitivă şi „eterna reîntoarcere”, pe de o parte, respectiv creştinism ca „religie a omului modern, a omului istoric, care a descoperit simultan libertatea personală şi timpul continuu”, pe de alta. La intersecţia dintre teoria sacrului şi tradiţiile ezoterice se plasează studiul lui Guido Ravasi, Structura iniţiatică a lui opus. Simbolismul metalurgico-biologic al consideraţiilor eliadeşti despre alchimie (La struttura iniziatica dell’opus. Il simbolismo metalurgico-biologico nella considerazione eliadiana dell’alchimia), investigare meticuloasă şi solid armată exegetic, ce comentează nu numai background-ul consideraţiilor eliadeşti despre opera alchimistului – care, vizând transformarea metalului în aur, „urmărea propria sa desăvârşire” –, ci şi relaţiile simbolice în care sunt implicate elementele alchimice, „structurile mentale” de la baza practicilor metalurgice şi alchimice, „solidaritatea cosmobiologică” identificată în lumea imaginară a alchimistului şi în modul în care el tratează materia ca organism viu, cu alte cuvinte „cosmosoteriologia alchimică”, cronologia cromatică, limbajul alchimic şi, mai ales, moartea şi renaşterea iniţiatică înţeleasă ca mutaţie a regimului ontologic. Confruntat cu desişul impenetrabil din „pădurea filologică” a exegezelor dedicate lui Mircea Eliade, Roberto Scagno amendează, în Eliade şi Iudeo-Creştinismul (Eliade e il Giudeo-Cristianesimo) stereotipiile şi excesele hermeneutice (de genul Daniel Debuisson) generate de disputa dintre detractorii şi apărătorii lui Eliade, „exegeza ideologic deviată” punând în umbră – socoteşte autorul – „nodurile teoretice ale gândirii” lui Eliade, adică raportul dintre cultura arhaică şi cultura modernă, noţiunea de arhetip şi „statutul său ambiguu între platonism, jungianism şi morfologie”, noţiunea de homo religiosus, raportul dintre mitul viu şi tradiţia iudeo-creştină, respectiv relaţia dintre tradiţia ezoterică, iniţiere şi hermeneutică. Abordate şi de Carlo Prandi, mutaţiile din cadrul concepţiei ciclice a timpului (unde Eliade se apropie structural de iudaism şi creştinism, religii ce favorizează timpul continuu şi susţin că evenimentele istorice au un sens prin ele însele, în măsura în care ele sunt determinate de voinţa lui Dumnezeu) revin nuanţat în studiul lui Roberto Scagno, cu atente sublinieri privind raportul dintre mesianism şi istorie sau regimul „terorii istoriei” din concepţia autorului român. Contracarând „vulgata” unui Eliade „neopăgân”, cercetătorul italian se opreşte asupra noţiunii eliadeşti de „creştinism cosmic” şi izolează, din paginile Jurnalului portughez, mărturiile religiozităţii lui Mircea Eliade, filtrate şi prin interpretarea dată de către Ioan Petru Culianu „irecognoscibilităţii miracolului”, considerată de către autor ca fiind o formulă eliadescă „fascinantă şi productivă”, catalitice în privinţa contradicţiilor şi tensiunilor interioare ale omului şi savantului Mircea Eliade. Dincolo de elogiul adus operei lui Mircea Eliade şi influenţei sale în perimetrul secolului XX, fiecare dintre studiile grupate în acest volum îşi propune să clarifice aspecte necunoscute sau deficitar tratate din gândirea eliadescă, să aprofundeze aspecte discutate de exegeză sau să depăşească limitele legendei sale „întunecate”, apelând la documente originale, aşa cum apar ele în dosarul complex al legăturile spirituale pe care gânditorul român le-a întreţinut cu spaţiul cultural italian. Constantina Raveca Buleu
|
||
Precauţia lui Mircea Eliade referitoare la interferenţele operei sale ştiinţifice cu domeniul ezoterismului „tradiţional” a marcat relaţia sa cu intelectuali precum René Guénon (principalul campion modern al conceptului de Tradiţie) sau Julius Evola, ceea ce, însă, nu a împiedicat exegeza să-l recupereze tocmai în ordine ezoterică. „De ce lumea masonică îi acordă atâta importanţă lui Mircea Eliade? De ce, şi în domeniul Masoneriei, el este privit ca o figură de referinţă?” – se întreabă Giovanni Casadio, citat de Giancarlo Seri în introducerea volumului Mircea Eliade, formele Tradiţiei şi ale Sacrului (Mircea Eliade, Le forme della Tradizione e del Sacro), îngrijit de Giovanni Casadio şi Pietro Mander, apărut în 2012 la Edizioni Mediterranee din Roma, sinteză a lucrărilor unui congres din 2007, organizat la Perugia de către Ritul Antic de Memphis şi Misraïm, în colaborare cu asociaţia Accademia dei Filaleti. Văzută ca o şansă ideală de colaborare între lumea academică şi preocupările iniţiatilor, celebrarea operei lui Mircea Eliade la centenarul naşterii acestuia se bucură de intervenţiile unor intelectuali italieni prestigioşi, precum Grazia Marchianò, Pietro Angelini, Enrico Montanari, Roberto Scagno, Giovanni Casadio, Pietro Mander, Carlo Prandi sau Guido Ravasi.