Adam Salmen, ultimul evreu care a supravieţuit Shoah-ului în oraşul natal din Transilvania al lui Dieter Schlesak, îl sfătuieşte pe autorul care lucrează la o carte să o scrie, dacă chiar trebuie să o facă, în limba germană, introducând «exilul în scriere, salvându-l în mod utopic prin frazele mele, ca şi cum ar depăşi moartea». Cartea, publicată în excelenta versiune a lui Tomaso Cavallo, poartă în italiană titlul L’uomo senza radici (Omul fără rădăcini), Editura Garzanti; titlu mai puţin sugestiv decât cel original, care în italiană ar fi Transilvaneggiare (sau Transilvaneggiando, cum a sugerat Paola Berzetti di Buronzo), dacă s-ar păstra jocul de cuvinte între Transsyilvanien şi verbul german wähnen care înseamnă „a-şi închipui” (vaneggiare în italiană). Este o carte semnificativă despre dragostea pentru propriul meleag transilvan, dar şi despre nebunia mortală ce pângăreşte această dragoste, care poate căuta viaţa numai în acea patrie a copilăriei unde găseşte, în schimb, numai moarte. Moartea fratricidă pe care, în vremea copilăriei autorului, germanii le-au provocat-o fraţilor şi concetăţenilor cu care au trăit în pace timp de secole; acelor evrei germani care se simţeau adesea germani înflăcăraţi, mulţi dintre ei realizând povara propriei identităţi evreieşti numai atunci când au fost trimişi la camerele de gazare, uneori chiar de cei cu care au stat la aceeaşi masă cu câţiva ani înainte. Schlesak a mai evocat această istorie într-o extraordinară carte publicată acum câţiva ani, Il farmacista di Auschwitz (Farmacistul de la Auschwitz), un roman atroce şi grotesc de adevărat ai cărui protagonişti sunt persoane reale, cu nume şi prenume, începând cu Capesius, bunul farmacist din Sighişoara (în germană Schässburg) care îi dădea bomboane autorului-copil, fiul unor prieteni de familie, şi avea relaţii cordiale cu evreii germani, vecinii săi şi, la fel ca şi el, locuitori de secole ai acelor zone, pentru ca apoi, după ani, să îi trimită pe mulţi dintre ei la moarte în lagăr, fără să fi conştientizat vreodată că este un asasin feroce.
Dieter Schlesak, care trăieşte de mulţi ani în Italia, la Camaiore, s-a născut şi a crescut în Transilvania, la Sighişoara-Schässburg, un oraş încântător prin casele sale gotice şi turnurile vechilor corporaţii meşteşugăreşti, unul din centrele comunităţii germane (impropriu numite „de saşi”) care a trăit timp de secole în acele zone ale României, creând o bogată cultură de frontieră care a cunoscut, din păcate, şi implicarea în barbariile naziste – germanii din regiunea respectivă erau obligaţi să-şi facă serviciul militar în cadrul SS, nu în Wehrmacht – iar mai târziu persecuţiile şi deportările regimului comunist, care au dus-o la dezrădăcinare. Cu aproape treizeci de ani în urmă, trecând prin acele locuri, am văzut crepusculul extrem al acelei multiseculare prezenţe germane în Transilvania şi în Banat; plecau aproape toţi, mai ales scriitorii, printre care şi Herta Müller, pe care am cunoscut-o atunci, la puţin timp după ce i-am citit cartea intitulată Bassure.
Autor de poezii, eseuri şi mai ales romane, Schlesak a trecut prin acea experienţă a frontierei (apropierea şi îndepărtarea dintre germani şi români, culpa şi tragedia germană, Shoah-ul, deportările staliniste). A văzut de copil oroarea nazistă şi pervertirea propriei lumi, chiar în rândul familiei sale – prezenţa germană, care s-a autodegradat, a devenit legitimă numai după Stalingrad, scria, însă înfrângerea pe care a suportat-o a dus-o la distrugere – şi a cunoscut, ca adult, persecuţia regimului comunist. Originea, casa natală, cu toate că îi sunt dragi – a spus de curând într-o întâlnire la Triest – pot fi deopotrivă o capcană distrugătoare.
Sighişoara-Schässburg este Heimat-ul, patria lui Schlesak, iar L'uomo senza radici este o imposibilă călătorie de întoarcere în Heimat. Acest cuvânt – cum scria una dintre cele mai profunde cercetătoare ale Heimatliteratur, Paola Berzetti di Buronzo – este ambiguu. Înseamnă – arată în continuare – patrie, locuinţă, casa natală, „o comunitate rurală mică şi o mică proprietate transmisă din generaţie în generaţie", un microcosmos rural imaginat în secolul al XIX-lea ca păstrător idilic al valorilor tradiţionale, contrapus ideologic lumii moderne a marilor oraşe, a industriei şi a tehnicii; această contrapoziţie la dezrădăcinarea rurală exacerbează rădăcinile ce se vor imutabile, identitatea rasial-populară, „sângele şi pământul" care se vor regăsi în ideologia nazistă, astfel încât primitoarea casă natală se transformă într-o ameninţătoare şi regresivă închidere faţă de ceilalţi şi de lume. Idila sigură şi protectoare, continuă cercetătoarea, poate deveni preocupantă şi sufocantă chiar şi pentru cei care sunt profund înrădăcinaţi în ea; nu întâmplător, în germană, adjectivul legat de acest cuvânt, heimlich, înseamnă „familiar”, dar poate însemna şi contrariul, un sentiment al necunoscutului, obscur şi perturbator.
În Heimat, „viaţa tradiţională este scandată de succedarea repetitivă a anotimpurilor şi a obiceiurilor, într-o perenitate şi imobilitate care pare să absoarbă istoria în ciclul naturii" şi duce la o acceptare pasivă a tot ceea ce se întâmplă şi ne este cerut, făcând din realitate o tautologie: copiii sunt copii, afacerile sunt afaceri, viaţa este viaţă şi ordinele sunt ordine, precum cele care îl fac pe farmacistul Capesius să îi trimită la camerele de gazare pe vecinii cu care a petrecut atâta timp în pace. L'uomo senza radici este o întoarcere sau mai bine zis o tentativă eşuată de întoarcere în Heimat, la casa natală, la copilărie – copilăria inocentă a autorului care în vremea celui de al doilea război mondial era doar un copil şi se întreabă dacă numai vârsta foarte fragedă l-a salvat de la a deveni un ofiţer SS la fel ca nişte unchi de-ai lui, sau de la a deveni chiar şi numai un fatalmente nevinovat nazist, precum mult iubita-i mamă, la moartea căreia începe călătoria de întoarcere fantomatică.
Schlesak a reuşit într-o întreprindere care nu mai părea posibilă: să vorbească, în termini noi şi originali, despre Shoah. Călătoria pe care a întreprins-o în spaţiu şi timp este o călătorie în concreteţea extremă şi în înstrăinarea cea mai radicală, în blândeţea edipică şi în oroarea care o pângăreşte, în irealitatea unui timp pierdut care se dovedeşte însă o realitate înspăimântătoare mereu prezentă. În foarte puţine cărţi se poate regăsi, la fel ca în aceasta, atmosfera germană familiară cu liderii săi distructivi, copilăria şi casa ca o lampă fermecată; însă acul ceasului bate a moarte, caligrafia de pe caiete este una şi aceeaşi cu inscripţiile de pe pietrele funerare, bradul de Crăciun şi cântecul Oh Tannenbaum dezvăluie adevărul mortului care nu este nimeni altul decât autorul, însă în fotografiile de Crăciun apare şi chipul surâzător al lui Capesius, farmacistul de la Auschwitz, ca şi cel al unchiului Roland, nazist fervent; printre acele bradului cu globurile sale luminoase a dispărut, putem să ne imaginăm în ce fel, ţiganul care ani la rând venea să-l împodobească.
Mirosul copilăriei – Schlesak este poetul mirosului, simţul cel mai umil şi receptiv al vieţii, al pământului, al sexului, al înfloririi şi al putrefacţiei – miros de narcise, de resturi sfârtecate de câini, de carne umană arsă; miros ce o irită pe soţia autorului, care s-a întors la o casă ce nu mai există şi nu este a ei, pentru că aparţine unui alt trecut pe care ea nu l-a trăit (mirosul este intimitate), aşa cum distrugerea de care ea însăşi a avut parte – oraşul ei din Germania a fost distrus de bombele aliaţilor în timpul războiului – este diferită de acea distrugere pe care autorul, soţul care se reîntoarce, a trăit-o şi a suferit-o. Călătoria zadarnică de întoarcere este totodată un roman conjugal şi mai ales un roman despre tandreţea maternă, despre vinovăţia ei şi despre raportul dintre mamă şi fiu. Schlesak a reuşit în misiunea dificilă a evocării culpei germane cu o radicală oroare, dar şi cu un sentiment de pietas pentru casa natală care a fost pângărită de culpă şi a contribuit în mod activ la producerea ei. Acea copilărie sub bradul de Crăciun era cu adevărat înduioşătoare şi plină de poezie, revelându-se apoi cu atât mai oribilă. Călătoria de întoarcere la eternitatea copilăriei are un ton împăcat şi destins, fiind însă un vârtej care înghite eul narator în furia sa; este un dialog cu moartea, „cu moartea din mine: aici Radio Moartea".
Oroarea este eternizată, interiorizată; crăpăturile din pământul bombardat la Stalingrad şi cele din gropile comune unde erau aruncaţi cei care au fost gazaţi în lagăre devin circumvoluţiuni ale creierului şi ventricule ale inimii. Iar Securitatea – poliţia politică a regimului comunist român, de care Schlesak a fost persecutat – se insinuează în mintea lui ca un agent infiltrat, devine parte din el. Oroarea nazistă – RJF, săpunul din „grăsime evreiască pură" – este reprezentată în toată nereprezentabilitatea ei, într-o judecată absolută însă fără ranchiună, şi pentru faptul că autorul, nevinovat din raţiuni legate de vârstă, ştie că nu are nici un fel de mandat pentru actul său de acuzare. Transilvania lui – mai întâi idilică, devenită apoi un infern – este, aşadar, un spaţiu liminar între viaţă şi moarte, un Babel al spiritului în care eul se pierde ca într-o zonă crepusculară, într-o stare de dormitare şi de absenţă care seamănă cu o convalescenţă ireală; cei o mie de ani câţi îşi dorea să dureze Al Treilea Reich s-au transformat realmente în „o mie de ani de atunci", la fel ca în non-timpul basmelor.
Schlesak nu doar a „introdus" exilul în scriitură, ca alţi autori din literatura modernă şi contemporană care – prin exodul, dezrădăcinarea, migraţiile, persecuţiile de care istoria a fost şi este plină – a văzut atâţia scriitori care au scris într-o limbă diferită de cea maternă pe care o vorbeau probabil acasă, uneori în limba străină a opresorilor folosită tocmai pentru a le condamna opresiunea şi transformată apoi într-o nouă limbă maternă, alteori în limba maternă devenită şi limba asasinilor propriei mame, ca în cazul unor poeţi evrei germani. În ce limbă, se întreabă Schlesak, se poate scrie despre Auschwitz? Probabil numai lagersprache, jargonul obscen pe care-l vorbeau în lagăr mai ales criminalii cu rang inferior, poate să exprime şi să nareze această non-viaţă. În Nekya, în această coborâre în lumea morţilor, pe care poezia şi umanitatea o fac de pe timpul lui Homer sau Gilgameş, Caron separă nu numai vii şi morţii, ci şi eul narator de eul narat; scindează «eul care nu sunt eu»; eul ce pare că se dizolvă în oscilarea de atomi care îl compune, şi doar o mână anonimă, poate inexistentă, face fotografii; şi nu este altceva decât o „gumă de şters”. Heimat? „Niciodată acasă", nici în Transilvania, nici în altă parte.