„Stropi de soare”: o invitaţie pe tărâmul sensibilităților inocente

Prin volumul Stropi de soare (Editura Eubeea, Timişoara, 2014), Viorica Bălteanu se îndepărtează de preocupările sale erudite, pentru a ancora într-un univers tematic de care noi toți ne simțim apropiați: cel al copilăriei și, implicit, al sensibilităților inocente, pe care pictorul sicilian Carlo Puleo Ventimiglia, în lucrarea reprodusă de ilustrația copertei, și-l reprezintă esențializat, în culori calde, vegetale, umbrite însă de nostalgia Raiului apus. Ceea ce am apreciat, în primul rând, după lectura volumului, este faptul că, spre deosebire de mulți alții, autoarea nu a privit domeniul nou abordat ca pe unul confortabil, lipsit de pretenții și, ca urmare, nu și-a permis o simplificare de mijloace. Dimpotrivă, ea aduce cu sine, în această zonă de interes, toate abilitățile sale scriitoricești, îndelung exersate, un imaginar bogat, registre variate, alternate discret și, totodată, un lexic extrem de nuanțat. Se atinge astfel un nivel de calitate pe care îl regăsim și în excelentele ilustrații grafice ale artistei plastice timișorene Lia Popescu.

Într-un mic preambul, ”Scrisoare către cititori”, autoarea își exprimă intenția de a oferi micilor ei destinatari, îndeosebi celor crescuți la oraș, între blocuri, prilejul de a descoperi o altă lume: cea a satului patriarhal, împrejumuit de păduri, pâraie, dealuri, populat de figuri pitorești ce conturează o familie extinsă, dar și de viețuitoarele din ogradă, atât de dragi tuturor copiilor. Este un spațiu favorabil cunoașterii, chiar dacă experiența traversării lui e imaginară, ghidată de un scriitor ce atribuie textului său puterea de a-și iniția cititorii într-o așa numită „taină a fericirii” (taină din care fac parte iubirea pentru animale, integrarea în natură sau valori precum respectul pentru adevăr, pentru regulile necesare și, în general, pentru Celălalt). Ghicim ușor că protagoniștii acestei aventuri inițiatice aparțin biografiei personale, fie că este vorba de versiunile timpurii ale autoarei și de vacanțele petrecute la sat, fie că este vorba, mai târziu, de proprii copii, care, ca niște autentice alter ego-uri, repetă experiențele, chiar și frustrările, unui părinte îndrăgostit pentru totdeauna de spațiul primei copilării și de ipostazele inocente ale ființei: „Anii s-au prelins fără istov, ca lacrima de bucurie sau de durere, fetișcanei de odinioară i se ațin în preajmă doi juniori neastâmpărați, însă continuă neschimbat ceremonialul [...]. Bunu Gică și buni Aurica vedeau cum copiii se poartă taman cum făcea mama lor când era mică. Și erau bucuroși ”.

Personajele-copii (Ioana, Zuzu și Antonel sau Dănuț, cei doi fii ai autoarei, surprinși în fotografia de pe coperta a patra) și animăluțele pe care le iubesc, le protejează sau le înfruntă (căței, pisici, pui, gâște, rațe, bivoli ș.a.) sunt apariții și prezențe care se impun pentru că Viorica Bălteanu le creionează imaginea cu har și haz, într-un stil puternic marcat de o continuă vibrație emoțională. Se adaugă la acestea o capacitate aparte de a transpune cele mai variate percepții afective și, în plus, o bună intuiție și putere de observare a psihologiei copilului. De altfel, gândirea naivă, spiritul ludic devin sursa celor mai multe și amuzante confruntări sau dialoguri.

Printre secvențele care întregesc tabloul copilăriei a două generații, dar și, implicit, paginile unui jurnal de familie, sunt inserate câteva narațiuni oarecum independente (Căpriorul ori Stropi de soare, basm care dă și titlul volumului). Exemplaritatea situațiilor și a personajelor, filonul popular, aura mitico-magică, prezența fabulosului situează aceste texte, dincolo de interesele imediate ale didacticii, în proximitatea unor specii precum basmul, legenda, povestirea moralizatoare. Ca urmare, putem presupune că, odată cu această primă carte pentru, cu și despre copii, Viorica Bălteanu își descoperă o nouă vocație, iar pasul ei următor ar putea să o confirme. Ne gândim, evident, la o adevărată carte de povești, în care simțul narativ și gustul fabulației să fie pe deplin explorate. Aceeași așteptare este exprimată în epigraful cărții, și de cuvintele Ninei Ceranu, editoarea volumului: „Viorica Bălteanu, la fel ca mulți alți confrați, a ajuns într-un punct, am zice de rouă, care, după numeroase volume foarte importante pentru carieră și devenire, cere o cărticică de povești, una simplă și frumoasă, ca la facerea lumii”.

Carmen Odangiu
(nr. 3, martie 2015, anul V)