„Întrebările privitoare la credinţă” ale Cardinalului Ravasi

Credincioşi şi necredincioşi, întrebaţi-vă!

La Editura Humanitas a apărut în 2011 volumul Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred de Cardinalul Gianfranco Ravasi, traducere din italiană de Anamaria Gebăilă şi Bogdan Chioreanu, ediţie îngrijită de Smaranda Bratu Elian şi Vlad Russo.

Născut în 1942 într-o comună din Nordul Italiei, autorul cărţii a urmat cariera ecleziastică şi a obţinut diploma de licenţă în studiul Sfintei Scripturi, desfăşurând cursuri de exegeză biblică la Seminarul arhiepiscopal din Milano. Între 1989 şi 2007 a fost prefect al Bibliotecii Ambrosiana de la Milano. Din 2007 conduce Consiliul Pontifical al Culturii, precum şi Comisiile pontificale pentru patrimoniul cultural şi arheologie sacră. A scris numeroase articole de popularizare a textelor sfinte şi s-a implicat în conferinţe şi programe prin care încerca să apropie publicul larg de învăţămintele creştine.


Întrebarea şi răspunsul între mijloc de cunoaştere şi exerciţiu intelectual

Cartea intitulată Întrebări privitoare la credinţă. 150 de răspunsuri la întrebările celor care cred şi ale celor care nu cred reprezintă o culegere de întrebări ale omului contemporan, la care Cardinalul Gianfranco Ravasi îşi propune să răspundă concis şi edificator. Răspunsurile sunt formulate dintr-o perspectivă clară, aceea a creştinismului, cu rădăcinile sale ebraice, dar se clarifică aspecte care nu ţin neapărat de creştinism, ci sunt adesea împărtăşite şi de alte credinţe, chiar dacă uneori duc la rezultate diferite. Uneori, întrebările sunt universale, încleştând inima bărbatului şi a femeii, iar răspunsurile precedente n-au lipsit. Alteori, întrebările sunt neaşteptate şi îl surprind pe autor, aşa cum el însuşi mărturiseşte:     
„Adesea, era vorba de întrebări neaşteptate, pe care nu mi le pusesem nici eu şi care erau oricum surprinzătoare pentru mine. Alteori, erau întrebări care mie îmi păreau cu totul marginale, situate în plan secund, însă altora li se păreau relevante. Nu de puţine ori, întrebările erau atât de radicale, capitale şi de domeniul absolutului, încât mă făceau să recunosc în sinea mea că răspunsul era insuficient chiar în timp ce-l ticluiam. Desigur, au existat şi interpelări polemice sau provocatoare, uneori pătrunse de răutate, dar şi acestea dau savoare confruntării. N-am avea acum singura luare de poziţie de tip „politico-economic“ a lui Isus din Nazaret, care a devenit fundamentală în istoria socială a Occidentului dacă n-ar fi existat întrebarea pusă de farisei şi de irodiani ca să-l piardă prin cuvântarea sa: «Se cuvine a da dajdie cezarului, sau nu?» (Marcu 12, 13-17).” (pp.9-10)
Pentru toate citatele biblice, redăm traducerile din Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Întrebarea necontenită

Răspunsurile nu se vor definitive, ci sunt mai degrabă o treaptă în cunoaşterea aprofundată; existenţa unui răspuns nu presupune anularea altor soluţii, iar, pentru a îmbogăţi spiritul, întrebarea însăşi trebuie să fie adevărată şi necontenită:
„Cel puţin în ceea ce priveşte răspunsul ultim şi definitiv, vom privi dincolo de lopata groparului şi de tăcerea sufocantă a morţii, fiind însă conştienţi că nu trebuie să «contenim să ne întrebăm iar şi iară» asupra vieţii şi a morţii. Aşadar, înainte să pornim în călătoria noastră prin desişul întrebărilor şi răspunsurilor pe care le avem dinainte în paginile ce urmează, am dori să pecetluim această lungă introducere cu un minunat paragraf extras din nuvela Noaptea (1958) a scriitorului evreu Elie Wiesel: «Omul se înalţă către Dumnezeu prin întrebările pe care i le pune. Iată adevăratul dialog: omul întreabă, iar Dumnezeu răspunde. Dar răspunsurile sale sunt tainice, nu pot fi înţelese, căci vin din străfundul sufletului şi acolo rămân până la moarte. Adevăratele răspunsuri, Eliezer, le vei găsi numai în tine însuţi. L-am întrebat atunci pe Moshe: Şi tu de ce te rogi? Mi-a răspuns: Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i pun adevăratele întrebări.»” (p.18)
Cartea prezintă interes şi ca exerciţiu intelectual, de logică şi de argumentaţie, iar Eminenţa Sa clădeşte cu vădită măiestrie şi plăcere construcţii armonioase, ce au ca punct de pornire atât anumite episoade biblice, precum uciderea cu pietre a soţilor Anania şi Safira (Faptele Apostolilor, 5), cât şi subiecte generale de reflecţie, precum antropomorfismul, caracterul legendar al Bibliei, reîncarnarea sau metempsihoza.
Arta de a pune întrebări este mijloc de cunoaştere şi exerciţiu care dovedeşte calitatea gândirii în mai mare măsură decât răspunsul. Plecând de la citatul din Oscar Wilde, Eminenţei Sa, Cardinalul Gianfranco Ravasi, îşi omagiază interlocutorii şi, indirect, cititorii care se confruntă cu aceleaşi nedumeriri şi pentru care culegerea sa de întrebări şi răspunsuri reprezintă identificarea cu o comunitate care gândeşte la fel, precum şi lumina care pătrunde printre nedumeririle lor şi le clarifică. 
„‘Oricine poate da răspunsuri, dar pentru a pune cu adevărat întrebări e nevoie de un geniu.’ Oscar Wilde, rafinatul scriitor britanic din secolul al XIX-lea, maestru al replicii sclipitoare, surprindea în această frază un aspect al cunoaşterii omeneşti care fusese deja intuit, cu aproape un secol şi jumătate mai înainte, de un autor moralist francez, ducele de Lévis, în culegerea sa de Maxime, precepte şi reflecţii: «Mintea unui om se cântăreşte mai lesne după întrebările sale decât după răspunsuri». Ei bine, cititorul are în faţă mai degrabă o carte a întrebărilor, nu neapărat geniale, dar cu siguranţă semnificative. Acestea mi-au fost adresate de-a lungul vremii de persoane cu care nu m-am aflat aproape niciodată faţă în faţă, dar cu care am dialogat prin intermediul ziarelor sau al televiziunii, primindu-le nedumeririle religioase sau filozofice.” (p.9)

Întrebări necesare şi răspunsuri obligatorii

Cartea debutează cu o scurtă reflecţie asupra măiestriei în a pune întrebări şi în a da răspunsuri; într-o vreme în care virtuozitatea în aceste domenii nu este preţuită îndeajuns şi în care interlocutorii urmăresc mai degrabă să se „încuie” unul pe celălalt decât să-şi urmărească firul logic, argumentaţia solidă a răspunsurilor la nişte întrebări care urmăresc esenţa este o dovadă de sănătate culturală. Iată cum deplânge autorul degradarea măiestriei retorice:
„Sfârşitul maeştrilor, precum aşa-zisa «moarte a figurii paterne» şi dispariţia ideologiilor, a introdus în societatea contemporană oroarea de răspunsurile clare şi răspicate, batjocura faţă de certitudine, pasiunea pentru relativ. «Oricare ar fi acest adevăr, nu vă va face liberi», afirma filozoful contemporan Sandra Harding, în antiteză cu celebrele spuse ale lui Isus din Evanghelia după Ioan (8, 32). Din acest punct de vedere, nu există răspunsuri «adevărate», ci probabile; aşadar, întrebările fundamentale sunt exorcizate, evitate, chiar dispreţuite, tocmai pentru că impun răspunsuri bazate pe categoriile unei gândiri solide şi substanţiale.” (p.15)
Dar răspunsul este oare mereu necesar? Eminenţa Sa se foloseşte de exemple extrase din literatură şi Biblie pentru a arăta, pe de o parte, că răspunsul nu este mereu posibil, iar, pe de altă parte, că nu este mereu necesar:
„Absenţa răspunsului poate avea şi cauze mai modeste: anume creşterea exponenţială a numărului de persoane necivilizate şi superficiale, care refuză orice tratare serioasă, care se aruncă în locurile comune tocite şi care preferă să respingă tot ce tulbură liniştea lipsită de valuri a conştiinţei şi minţii lor.
«Omul înţelept ştie ce spune, în vreme ce prostul spune ceea ce ştie», se afirmă ironic într-un aforism iudaic. Ştiind aceasta, omul este conştient şi de propriile limite: înţeleptul dă răspunsurile pe care le ştie, la obiect şi complet, scurt şi argumentat. Este emblematică figura regelui Solomon, care-i răspunde reginei din Saba «la toate întrebările ei; n-a fost întrebare la care Solomon să nu fi răspuns» (2 Cronici 9, 2). Uneori însă, răspunsul poate fi refuzat pe bună dreptate, nu neapărat din cauza limitelor înţelepciunii sau cunoaşterii noastre. Este interesant că în sistemul nostru judiciar există şi «dreptul de a refuza să răspundem». Isus însuşi se prevalează de acest drept în faţa Sinedriului care îl cercetează: «Dacă vă voi spune, nu veţi crede; dar dacă vă voi întreba nu-Mi veţi răspunde» (Luca 22, 67-68).
Proştilor trebuie să li se răspundă prin tăcere: «Nu-i răspunde nebunului după nebunia lui de teamă să nu-i devii asemenea» (Proverbe 26, 4), deşi, imediat după aceea, acelaşi înţelept autor al Israelului subliniază nevoia de a răspunde în alte situaţii sau contexte: «Răspunde-i nebunului după nebunia lui, ca nu cumva lui să i se pară că e înţelept» (26, 5). Astfel, Isus, care, aşa cum am văzut mai sus, le răspunsese celor care voiau să-l piardă, răspunde printr-o tăcere rece în faţa tribunalului Iudeilor («El tăcea şi nu le răspundea nimic», Marcu 14, 61), precum şi în faţa lui Pilat, cel puţin după evanghelistul Marcu. Spre deosebire de acesta, Ioan redă un răspuns mai complex al lui Isus în versetele 33-38 din capitolul 18 al Evangheliei sale, scriind: „Deci Pilat a intrat iarăşi în pretoriu şi L-a chemat pe Isus şi i-a zis: «Tu eşti împăratul Iudeilor?» Răspuns-a Isus: «De la tine însuţi o spui, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?» «Neamul tău şi arhiereii mi Te-au predat» […] Şi din nou [Pilat] a intrat în pretoriu şi i-a zis lui Isus: «De unde eşti Tu?…». Dar Isus nu i-a răspuns. Atunci Pilat I-a zis: «Mie nu-mi vorbeşti?»“ (18, 32-35; 19, 9-10). Aceeaşi scenă mută se repetă în faţa omului vulgar şi simplu care este Irod Antipa, în faţa căruia este adus Cristos: «Şi I-a pus întrebări în vorbe multe, dar El nu i-a răspuns nimic» (Luca 23, 9).” (pp.15-16)
În funcţie de subiectul tratat, întrebările şi răspunsurile aferente sunt grupate în cinci părţi: Întrebările „prime”, Întrebările „laice”, Întrebările „ultime”, Întrebările „ebraice” şi Întrebările „creştine”. Gruparea tematică evită enumerările aride şi îi permite cititorului să aibă o imagine clară din perspectivă religioasă asupra următoarelor cinci aspecte: statutul religiei, interferenţele între religie şi lumea „laică”, în special în privinţa interpretării problemelor care ocupă dezbaterile actuale prin prisma creştinismului, conceptele generale care guvernează viaţa omenească, precum fericirea, destinul, „depărtarea” lui Dumnezeu sau sfârşitul lumii, precum şi unele nedumeriri legate de Vechiul şi de Noul Testament. 
Pentru autor, importanţa răspunsurilor constă mai ales în interpretarea corectă şi lipsită de ambiguitate a textelor sacre: „Aşadar, ne aflăm în faţa disciplinei numite oarecum pompos «hermeneutică», pe care vom încerca s-o ilustrăm încă din primele noastre întrebări-răspunsuri, în efortul de a elabora un statut, o regulă, o metodă, tocmai pentru a «interpreta» atât realitatea, cât şi textele în mod justificat, coerent şi complet. În domeniul religios, adesea multe afirmaţii şi chiar alegeri în viaţă se bazează pe interpretări greşite ale textelor sacre; aşa cum se va vedea, exemple în acest sens sunt fundamentalismul şi subiectivitatea pură, care duce la relativizarea adevărului.” (p.11)

Echilibru şi francheţe

Se observă în consideraţiile Cardinalului Ravasi o grijă constantă de a crea un echilibru între subiectele „de actualitate”, care stârnesc interesul publicului larg şi care sunt intens mediatizate – precum alimentaţia vegetariană sau orientarea politică – , şi subiectele în general necunoscute marelui public, dezbătute mai ales de specialişti, precum caracterul canonic al scrierilor biblice sau exemplele de erezii de la începuturile creştinismului. Asupra primei categorii, Ravasi oferă o perspectivă biblică, la care cititorul care izbuteşte să delimiteze contingentul de transcendent poate că nu se gândeşte în genere. Asupra celei de-a doua categorii, în mod evident apanaj al celor care aprofundează religia, Ravasi aruncă o rază de lumină, menită să stârnească şi interesul celor mai puţin familiarizaţi cu subiectele ce ţin de doctrină.
Ceea ce impresionează plăcut este francheţea cu care autorul tratează subiecte adesea considerate „delicate” chiar de către Biserică, precum procesul  lui Galilei; în acest caz, Ravasi se pronunţă ferm şi definitiv, citând şi întărind răspunsul oficial al Vaticanului şi elogiind perseverenţa lui Galilei:
„Punctul de pornire este un document al Conciliului Vatican II, adoptat pe 7 decembrie 1965 şi dedicat confruntării Bisericii cu lumea contemporană, aşa-zisa constituţie Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă): la nr. 36 se deplângea faptul că, adesea de-a lungul istoriei, creştinii «nu respectaseră suficient autonomia legitimă a ştiinţei», iar nota face referire directă la cazul Galilei. Plecând tocmai de la această consideraţie, la începuturile pontificatului său, în 1979, Ioan Paul II a creat o comisie de istorici şi de teologi care să evalueze liber şi riguros problema. [...] Şirul lung de cercetări arhivistice, istorice şi teoretice întreprinse de comisie a fost inclus într-un volum atent alcătuit, bazat pe memoriile cercetării încheiate în 1992. Volumul, publicat în 2009, a fost intitulat Galilei şi Vaticanul şi a fost îngrijit de Mariano Artigas şi Melchor Sánchez de Toca. [...] Fie ca din lecţia lui Galilei să învăţăm cu toţii, teologi şi oameni de ştiinţă deopotrivă, rigoarea metodologică şi seninătatea intelectuală în faţa oricărei intruziuni, precum şi capacitatea de a ne păstra cu rigoare câmpul de cercetare şi de analiză!” (pp.98-100)

Cuvinte alese cu grijă

Atent la folosirea termenilor, autorul pleacă chiar de la sensul fiecăruia dintre cuvintele întrebării pentru a-şi defini poziţia într-o chestiune precum rolul atribuit Vechiului Testament în comparaţie cu învăţătura aparent mai accesibilă a Noului Testament:
„Admir efortul teologilor creştini de a pune în valoare şi Vechiul Testament; înţeleg că există o tradiţie a Bisericii, prin care li s-a propus credincioşilor să citească în timpul liturghiei Scripturile ebraice, interpretându-le însă în lumina Noului Testament. Desigur, în Scripturile ebraice se găsesc pagini preţioase din punct de vedere literar, iar unele sunt valabile şi pentru noi, creştinii (mă gândesc la Psalmi şi la unele texte ale profeţilor). Dar haideţi să spunem lucrurilor pe nume: nouă, creştinilor, nu ne este oare de ajuns Evanghelia? De ce trebuie să investim atâtea resurse teologice ca să justificăm numeroase capitole din Vechiul Testament, pline de cruzimi sfinte şi de fărădelegi, care nu se deosebesc prea mult de atâtea sure din Coran?
De ce să ne pierdem vremea explicând Vechiul Testament, interpretându-l spre a-i «justifica» paginile dificile şi şocante, când avem lumina limpede a Noului Testament, care l-ar putea înlocui pe cel Vechi? Ei bine, termenul explicit sau subînţeles al acestei întrebări este tocmai înţelesul cuvântului «înlocuire». Oare noul Legământ pecetluit prin Cristos nu-l înlocuieşte şi nu-l declasează pe cel de pe Muntele Sinai făcut prin Moise? Aceasta este o concepţie veche, formalizată în secolul al II-lea de un teolog pe nume Marcion, care ajungea chiar să propună un dualism între Dumnezeul nemilos din Vechiul Testament şi Dumnezeul iubirii vestit de Cristos.
Este important să remarcăm faptul că, încă de la începuturile sale, Biserica a reacţionat cu asprime la această teorie, condamnând-o prin condeiul primilor săi mari înţelepţi (Ireneu, Tertulian, Origene şi alţii). Cu toate acestea, ideea a persistat de-a lungul secolelor, chiar şi în artă: de exemplu, pe uşa monumentală a catedralei din Strasbourg, Sinagoga este personificată printr-ofemeie legată la ochi, care scapă din mână tablele Legii şi ţine o suliţă ruptă, în vreme ce Biserica merge triumfătoare cu crucea şi pocalul.” (p.59)

Ameninţarea contingentului

Puternica ancorare în realitate a mesajului poate fi remarcată mai ales în capitolul Dumnezeu e de dreapta?, unde autorul, printr-o incursiune cu caracter enciclopedic în istorie, atrage atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă contaminarea cu stereotipuri de gândire, ce pot afecta interpretarea textelor religioase:
„Există numeroase aspecte ale limbajului biblic pe care le acceptăm cu seninătate, fără să le înţelegem. Am putea cita unul marginal la prima vedere, dar care a avut şi consecinţe sociale. În fiecare duminică, noi, credincioşii, spunem în biserică, în vreme ce recităm Crezul, că Cristos «şade de-a dreapta tatălui». Privilegierea dreptei a avut ecouri şi în cultura noastră: îndârjirea înregistrată în trecut împotriva celor stângaci era rezultatul acestei opţiuni simbolice; un alt exemplu ar putea fi importanţa mai mare acordată «dreptei» politice în mediul religios…
De fapt, din când în când politica n-are nimic de-a face cu ceea ce se discută: diferenţierea între dreapta moderată sau conservatoare şi stânga progresistă îşi are originile în adunarea parlamentară din timpul Revoluţiei franceze şi în poziţionarea acestor grupări aflate în opoziţie una faţă de cealaltă în sală, în funcţie de locul ocupat faţă de preşedintele adunării. Atunci când în Biblie şi în tradiţia care decurge din ea se vorbeşte despre «dreapta», semnificaţia este cu mult anterioară oricărei conotaţii politice. Dacă dorim să ajungem la origine, la arhetip, probabil ar trebui să ne gândim la folosirea preferenţială a mâinii drepte în activităţile manuale; aşa cum observa interlocutorul nostru, în Antichitate, a fi stângaci era considerat un ceva nefiresc, fiind un semn distinctiv negativ; obiceiul a supravieţuit până în zilele noastre, fiind întâlnit chiar şi în şcolile de acum câteva zeci de ani.” (p.124-125)

Caracterul enciclopedic

Fidel misiunii de popularizare enunţate încă din Introducere, autorul nu conteneşte să ofere informaţii de tip enciclopedic, utile în clarificarea noţiunilor şi în evidenţierea evoluţiei acestora. Un exemplu semnificativ în acest sens este capitolul „Litera ucide...”: fundamentalismul, în care ni se narează istoria acestei mişcări şi a cuvântului care o denumeşte:
„În 1895, la Fort Niagara, în Statul american New York, s-a întrunit Congresul biblic american, alcătuit din exegeţi protestanţi, în majoritate cu orientare conservatoare. În încheierea lucrărilor, a fost redactat un document în care se defineau cinci adevăruri biblice «fundamentale», cu totul necesare şi indiscutabile: absenţa greşelii din textele biblice şi adevărul literal al Scripturilor, natura dumnezeiască a lui Cristos, naşterea Sa din Fecioară, doctrina iertării păcatelor oamenilor prin jertfa lui Isus, învierea trupească a Lui şi a noastră, învierea oamenilor săvârşindu-se odată cu cea de-a doua venire a lui Cristos.
Acest recurs la «fundamentele» credinţei a dat naştere termenului «fundamentalism», folosit apoi pentru a caracteriza alte curente religioase, şi, prin analogie, mai ales în legătură cu lumea musulmană. Propunerea de la Fort Niagara s-a răspândit capilar în perioada 1905-1915, printr-o serie de douăsprezece volumaşe numite Fundamentele: o mărturie a Adevărului, mai ales printre pastorii diferitelor culte protestante americane. Astfel, în 1919 a luat fiinţă Asociaţia fundamentalistă creştină mondială. În 1925, interesul s-a extins şi în rândurile publicului larg, în urma aşa-zisului «proces al maimuţei», în care fundamentaliştii au denunţat în justiţie un profesor de liceu din Dayton (Tennessee), un anume John Scopes, pentru că preda teoria evoluţionistă, care, în opinia lor, milita împotriva doctrinei creaţioniste propovăduite de Scripturi. [...]
Ca să urmeze litera Evangheliei, fundamentaliştii nu ţin seama de faptul că aceste texte nu sunt numai prezentarea istorică a lui Isus, ci că alcătuirea lor implică şi intervenţia credinţei pascale a Bisericii şi viziunile teologice ale diferiţilor evanghelişti: cum pot explica, de exemplu, diferenţa dintre «Fericirile» menţionate de Matei (5, 3-12) şi cele amintite de Luca (6, 20-26)? Ori le aleg pe primele şi le resping pe celelalte, care, de altfel, conţin şi «blesteme», ori viceversa! De fapt, acestea reflectă un fenomen istoric şi teologic care dă seama tocmai de întruparea şi integrarea cuvântului lui Isus în contextul istoric şi ecleziastic al comunităţii creştine de la începuturi. Din acest punct de vedere, se poate spune că originile îndepărtate ale fundamentalismului trebuie căutate chiar la începuturile Reformei protestante, în propovăduirea exclusivă a Scripturii. Adoptat mecanic, acest concept anula interpretarea Bibliei în contextul Tradiţiei. De aceea, fundamentalismul este adesea antiecleziastic şi se dezvoltă mai ales în comunităţi care au tendinţa de a se izola şi care consideră drept diabolic tot ce se află în afara perimetrului lor aseptic.” (pp.35-36)
Se spune adesea că un text este clar dacă se traduce uşor; din această perspectivă, cartea Cardinalului Ravasi nu prezintă dificultăţi. Gândirea armonioasă, stilul ales şi claritatea mesajului permit o traducere curgătoare. Singura dificultate ce poate fi remarcată este redarea emfazei, pe care autorul alege să o exprime prin sintaxa marcată, în special prin dislocări la stânga, urmând tradiţia oratoriei. Cum echivalarea prin acelaşi tip de construcţii marcate în limba română nu ajută întotdeauna la clarificarea mesajului şi la dezvoltarea firului logic, am preferat adesea punerea în evidenţă prin adverbe şi pronume de întărire.
În ciuda orientării răspunsurilor, cartea scrisă de Cardinalul Ravasi nu se vrea un îndreptar într-ale credinţei. Este adevărat că încearcă să călăuzească cititorul către orizonturi religioase, în căutarea cărora acesta va fi pornit deja, fie dintr-o credinţă aprinsă, fie dintr-o curiozitate nu mai puţin fertilă; însă publicul ţintă al acestei cărţi nu este compus numai din credincioşii fervenţi, ale căror nedumeriri provoacă rupturi existenţiale, ci şi din oameni pentru care religia şi religiozitatea reprezintă un subiect pur si simplu „interesant”, cu toată devalorizarea actuală a acestui adjectiv. Cititorul textului lui Ravasi îşi pune întrebări despre o credinţă care nu trebuie să fie neapărat a sa.

Anamaria Gebăilă
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)